Înapoi la orbire? Leninism resuscitat şi comunism hermeneutic

21/08/2014

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek. Pe plan global anti-liberalismul pare să fie in ofensivă, in defavoarea pluralismului. Renasc colectivismele utopice, se cultivă din nou miturile redemptive, compromise, credeam multi dintre noi, de catastrofa comunistă. Putinismul nu este, evident, bolşevism redux, dar are in matricea sa mentală obsesia leninistă a opozitiei ireductibile dintre prieten si dusman. Asemeni bolşevismului, putinismul este intolerant, apodictic şi exclusivist.

Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru “retestarea ipotezei naziste”? Trebuie sa fii fie agramat istoric, fie un cinic incurabil pentru a ignora faptul ca leninismul, ca si national-socialismul, inseamna terorism politic, apoteoza unui partizanat fanatic, cultul nesabuit al violentei si nihilism etic. Pe scurt, ceea ce poetul polonez Alexander Wat numea distrugerea omului interior. Leninismul este anti-umanism teoretic si practic.

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebuit sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XX-lea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Să ne mirăm? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rau socialism celui mai bun capitalism. Declaratie halucinanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: “Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reală nu contează pentru acesti doctrinari. Ceea ce importă sunt dogmele cărora le raman fideli in pofida oricaror evidenţe. Dacă faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: “Cu atat mai rău pentru fapte”. Cititi “Internaţionala mea” de Ion Ianoşi, o carte glorificată drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati să cautati acolo o analiza onestă a bolşevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianosş este expert in subiecte precum “Marx si arta”, “Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele impotriva umanitătii inspirate de ideologia marxist-leninistă.

Profesroul român nu e nici pe departe singur in aceasta gimnastica a negării criminalităţii comuniste. Chiar un filosof de talia lui Gianni Vattimo publica o carte, impreuna cu un alt ganditor, Santiago Zabala, intitulata “Comunism hermeneutic. De la Heidegger la Marx”. Volumul este dedicat lui Castro, Chavez, Lula si Morales. Descântecele dialectice marxiste sunt reciclate heideggerian in favoarea unui renăscut proiect revolutionar. “Gândirea slabă” este convocata spre a sustine “actiunea tare”. In pofida a ceea ce-au insemnat totalitarismele ideocratice ale secolului XX, cei doi filosofi rămân convinsi că “o societate fara clase si de aceea capabila sa traiasca in pace este idealul regulativ al oricarei batalii comuniste in lume”. (v. Gianni Vattimo and Santiago Zabala, “Hermeneutic Communism: From Heidegger to Marx”, New York, Columbia University Press, 2011, p. 117).

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez, exponent al marxismului structuralist, ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practică a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, fanatice. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce i-a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu divinizata „linie a partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu.

„Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă. Ideea de a introduce “energia filosofică” in noile “batalii de clasă” arată cată dreptate avea Leszek Kolakowski cand prevestea, in epilogul trilogiei sale despre principalele curente ale marxismului, renaşterea utopiilor radicale in secolul XXI.

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26541813.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26541812.html

Recomandare:

http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%c8%9bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%c8%99i-socialismul/


Recomandare de lectura: Andrei Cornea si conditia tragica a libertatii (Updated)

20/08/2014

“Miracolul” lui Andrei Cornea (Humanitas, 2014) este printre cele mai bune cărți de filosofie politică pe care le-am citit în anii din urmă. Când spun bună, mă gândesc, ca și în cazul “Omului recent” de H.-R. Patapievici, la valoarea morală a cărții, la prospețimea ideilor ei, la originalitatea intuițiilor și la coerența demonstrației. Prin rigoare, prin tematică, prin pasiunea gândului și vocația literară de excepție, această carte îl plasează pe Andrei Cornea în compania unui Leszek Kołakowski. Nicidecum un epigon kołakowskian, ci un spirit afin, un partener de reflecție al marelui gânditor pentru care, la fel ca pentru filosoful român, teodiceea raționalizată a lui Hegel simbolizează una din marile capcane spirituale ale vremurilor moderne. Ne amăgim, spune Andrei Cornea, cu gândul că istoria universală ar avea un plan ascuns, că, asemeni unui tunel, ar avea un capăt, un terminus ad quem unde lumina va pogorî asupra muritorilor în ceea ce Hegel numea coincidența subiect-obiect. O coincidență pe care tânarul Lukács o regăsea, ca transcendere a reificării, în conștiința de clasă a proletariatului, acea clasă Mesia a istoriei celebrată de tânărul Marx.

Condorcet venera progresul istoric, acest mit al modernității, și a terminat sub ghilotină. Lenin a spus că socialismul înseamnă “puterea sovietelor plus electricitate”. N-a înțeles că urmașul său era, spre a relua o formulare a unui vechi bolșevic, un “Genghis Han cu telegraf”. Lev Troțki exulta scriind despre Omul Nou. A murit primind o lovitură de piolet în creștet, în august 1940, la Coyoacán, de la Omul Nou, Ramón Mercader, agentul NKVD-ului. N-a mai apucat să sfârșească biografia celui pe care îl numea Cain-Djugașvili.

Departe ca libertatea să fie un dat neproblematic, o vocație a speciei noastre, ea este mereu periclitată, iar triumful său final este cel puțin îndoielnic. Condiția libertății, o temă despre care au scris Isaiah Berlin, Albert Camus, Karl R. Popper, Erich Fromm, Ernest Gellner, N. Steinhardt, Constantin Noica, Jan Patočka, Václav Havel, Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Finkielkraut, Roger Scruton, Tzvetan Todorov, John Gray, Judith Shklar, Tony Judt, spre a numi câteva figuri majore ale gândirii contemporane, este una tragică, nicidecum garantată de cine știe ce inevitabilitate istorică. Determinismul marxist, ecou al celui hegelian, este de fapt un optimism istoric care face din revoluție divinitatea timpurilor noastre. Iar revoluția nu este altceva decât apoteoza schimbării. Într-o asemenea viziune, într-adevar, “tot ce există merită să piară”. Vin apoi anarhiștii lui Bakunin să ne spună că “pasiunea distrugerii este creatoare”. Tradiția este dinamitată ca vetustă, osificată, mortificată. Adevărul este relativizat în numele diferențelor culturale, religia este denunțată ca miraj (îndeosebi dacă e vorba de iudeo-creștinism).

Filosoful român își începe demersul demistificator gândind ce s-a petrecut în teribila, buimăcitoarea și atât de frustranta vară a anului 2012. Ne-am trezit cu toții atunci, asemeni lui Gregor Samsa, ca simple viețuitoare supuse unui experiment liberticid. Am simțit, subit, că libertatea poate fi distrusă cât ai clipi din ochi, că pentru mulți, chiar foarte mulți dintre semenii noștri, libertatea este de-a dreptul insuportabilă. În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, arată Andrei Cornea, doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.

Nu l-aș numi pe Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Andrei Cornea este “Zeul care a dat greș”. Este și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic. Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea: “…înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos ‘necesitate înțeleasă’, libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare–prea costisitoare, vai, se plâng unii”.

Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie “Viață și destin”. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste. Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, “Originile totalitarismului”, o carte pe care, știu sigur, Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad: “Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul ‘mesaj’ pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est–’pentru a se face un început, a fost creat omul’, a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589). Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis.

http://www.giftbooks.ro/editii-cu-autograf/406-miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii-editie-cu-autograful-autorului.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

http://www.contributors.ro/cultura/un-liberal-tragic-john-gray-si-mitul-progresului/

http://www.contributors.ro/cultura/pesimismul-lui-walter-benjamin-%c8%99i-ingerul-istoriei/

O precizare: In “Observator Cultural”, Ovidiu Simonca se ocupa de articolele mele din ultima vreme, inclusiv cel in care ii ripostam lui Victor Ponta pe tema absurdei comparatii dintre Monica Macovei si Ana Pauker. Ma trimite sa citesc ce-a scris prozatorul Norman Manea pe tema celei care, intre 1947 si 1952, a fost exponenta principala, alaturi de Gheorghiu-Dej, a unui regim criminal. Din cat tin minte, dl Manea a folosit in textele sale (si) cartea lui Robert Levy. Ii precizez domnului Simonca, pe aceasta tema, ca am fost referent editorial pentru cartea lui Robert Levy la University of California Press si ca pe coperta a patra a editiei americane se afla un citat (endorsement) din ce-am scris eu, alaturi de texte semnate de profesorii Istvan Deak si Daniel Chirot. Deci nu sunt chiar afon la subiect :) La randul meu, cutez sa-i recomand:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/27/ana-pauker-si-religia-politica-stalinista/

De asemenea, dl Simonca citeaza, de pe blogul meu, un pasaj din articolul-replica pentru Victor Ponta. Intrucat citatul este incopmplet, il reiau aici: “Am trait sa o vedem si pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a infiintat politia secreta a dictaturii castriste) si al maoismului, stangistul de cafenea numit Victor Ponta indrazneste sa o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minti faptul ca Monica Macovei a spus ca isi compara destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identitati biografice! Dar sa admitem ca plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea sa il lase nesanctionat. Dar nu pricep nici in ruptul capului de ce presedintele unui partid dominat inca de matusalemul comunismului din Romania, Ion Iliescu, socoate ca Ana Pauker a fost o nemernica. Dimpotriva, companero Ponta, ar trebui sa puneti flori, in calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi afland urna “inflacaratei militante”!”

Nu fara legatura cu dl Simonca, iata un citat din cartea despre care scriu mai sus: “In acea vara s-au scurs saptamani intregi in care am asistat la ceea ce credeam ca nu se mai poate intampla intr-o tara din UE si NATO, in secolul XXI: am vazut cum se proferau, din partea celor mai importanti responsabili politici, inclusiv din partea presedintelui interimar, amenintari si somatii la adresa Curtii Constitutionale, a procurorilor si a justitiei in general, cum se pronunta de catre prim-ministru o nesfarsita suita de minciuni, am vazut o campanie mediatica de vilificare a presedintelui suspendat si a partizanilor sai, a unor intelectuali si scriitori ostili noii puteri, campanie de o violenta verbala fara precedent; am vazut amenintari cu interventia in strada in favoarea puterii a unui veritabil ‘Freikorps’ fascistoid de ofiteri in retragere.” A bon entendeur, salut!

http://www.observatorcultural.ro/Ce-tara*articleID_30652-articles_details.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/18/victor-ponta-monica-macovei-mandela-si-mantia-anei-pauker/

Update: Foarte frumos articolul lui Sever Voinescu la cinci ani de la stingerea din viata a lui Leszek Kolakowski:

Pe 17 iulie 2009 a murit Leszek Kolakowski . A doua zi, firesc, toate ziarele poloneze au avut prima pagină de a doua zi îndoliată. La fel de firesc, presa românească nu a notat deloc această știre. Abia pe 20 iulie a apărut un semn – în ”Evenimentul Zilei” o convorbire in memoriam cu Vladimir Tismăneanu , un ardent admirator și un profund cunoscător al marelui polonez. Jurnaliștii noștri au decis că dispariția lui Leszek Kolakowski nu înseamnă mare lucru pentru românul contemporan. Poate că au dreptate. Nu mă pot opri să nu speculez amar nu atît pe seama ignoranței presei noastre, cît pe seama irelevanței pe care figura unuia dintre cei mai importanți intelectuali est-europeni ai ultimului secol o are pentru mica noastră republică îndesată în sine. După 2009, editura Curtea Veche, urmare a propunerilor aceluiași Vladimir Tismăneanu, a început să-i publice cărțile deschizînd astfel un șantier cultural pe cît de necesar, pe atît de important.

http://www.evz.ro/kolakowski.html

 


USL, dragostea noastra! El Crin si Ponta redux

19/08/2014

Au revenit, precum stafiile, spre a ne asigura ca n-am visat ca a existat aievea ceea ce plagiatorului ii creeaza nedisimulate senzatii nostalgice, iar pentru Romania democratica a fost cosmarul din iulie 2012. “Ce frumos a fost USL-ul!” “Ce mult ne-am iubit!” Duumivirii Victor Ponta si Crin Antonescu sunt prezenti, isi amintesc de timpurile cand erau frati de cruce si planuiau impreuna cum sa puna statul de drept pe butuci. Ponta e direct, declara public ca il uraste pe Traian Basescu. In locul gandirii si al rusinii, ura. Cum sa nu te intrebi incotro vrea acest personaj sa duca Romania, cum sa nu-ti amintesti cu oroare de modul in care ce doi, teleghidati de securistul Felix, au pus la cale cea mai dura lovitura la adresa democratiei romanesti de la mineriada din iunie 1990 incoace?

  Prieten drag, ne cunoastem de-o viata...

Duumvirii, pe vremea maximei iubiri

El Crin se simte tradat de Klaus Iohannis, dar probabil il va vota. Analfabetul istoric Ponta face declaratii aberante despre Monica Macovei ca un fel de Ana Pauker, desi el este seful unui partid cu adanc infipte radacini in traditia “neinfricatei tovarase Ana”. Impostura atinge cote paroxistice. Pana unde? Pana cand? Pentru mine si nu doar pentru mine, Monica Macovei reprezinta renasterea centrului in viata politica romaneasca. A unui centru liberal-conservator deschis si tolerant. A unui centru care nu pactizeaza cu clientelismul, coruptia, cinismul si amnezia. In clipa de fata, dintre toti candidatii prezidentiali, Monica Macovei reprezinta continuitatea onesta si palpabila cu spiritul Proclamatiei de la Timisoara, adevarata carta a revolutiei romane din decembrie 1989.

Monica Macovei simbolizeaza acel centru liberal-conservator care cere continuarea decomunizarii drept conditie pentru o veritabila, nu specioasa normalitate. Cand a fost votata, pe 22 februarie 2012, modificarea Codului Penal prin introducerea prevederii de imprescriptibilitate a crimelor impotriva umanitatii, reprezentantii PSD si PNL au absentat de la vot. Lipsa lor poate ca nu avea legatura cu acest proiect de lege. Dar, desigur, orice lipsa de la vot arata iresponsabilitate fata de cei care te-au ales. Daca tortionarii gen Visinescu si Ficior se confrunta acum, in fine, cu justitia, este rezultatul propunerii Monicai Macovei, sustinuta in demersul ei de IICCMER-ul emasculat dupa cateva luni de Victor Ponta si Crin Antonescu. Ultimul lucru de care le pasa duumvirilor pe atunci, in a lor sordida alianta cu Felix infractorul securist, patronata de bolsevicul Ion Iliescu, era decomunizarea tarii si pedepsirea criminalilor comunisti.

http://www.cdep.ro/pls/steno/eVot.Nominal?idv=8903

Reiau mai jos fragmente dintr-un articol publicat pe aceasta platforma in aprilie 2012. Cred ca poate servi ca memento in aceste clipe. Arheologia infamiei ramane mai actuala ca oricand.

“Mi se reproseaza, uneori, ca ma ocup prea insistent de comunism si nu dau destula atentie post-comunismului, cu ale sale dileme, sperante si patologii. Nu cred ca m-am ferit sa spun lucrurilor pe nume de cate ori mi s-a parut ca este cazul. Inca din anii 90, am scris, in Occident si in tara, despre Ion Iliescu si acea voluptate a clarobscurului istoric care ii defineste forma mentala, despre modul in care FSN-ul a deturnat si a confiscat revolutia, despre meandrele cripto- si neo-comunismului a la roumaine. Am identificat fantasmele salvarii, am scris despre cei care construiesc mituri si despre cei care le destrama. Pe vremea aceea, N. Manolescu tinea, la “Romania Literara” o exceptionala rubrica intitulata “Ochiul Magic”. A strans acele comentarii analitice intr-un volum intitulat “Dreptul la normalitate”, aparut la Editura Litera in 1991. Am fost onorat sa scriu prefata cu titlul “N. Manolescu si renasterea prozei politice romanesti”. Cred ca acel volum ar trebui republicat spre lamurirea celor mai tineri privind topografia morala a acelor timpuri, mizele polemicilor din epoca, departajarile care aveau loc si care nu au contenit sa alimenteze tensiuni si polemici in anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cat de angajat era criticul in bataliile intelectuale si politice ale vremii, cat de transant si totodata nuantat era diagnosticul sau. Nu stiu alta carte care sa surprinda atat de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au facut posibila infestarea spatiului public cu atatea si atatea ineptii, falsificari ale adevarului, abjectii si calomnii ordinare. In cateva luni, ori mai precis, in cateva saptamani, Romania a trecut cu o viteza ametitoare de la starea de gratie la starea de greata. Paguboasele roade le culegem azi.

Sistemul Iliescu

In consonanta cu mostenirea sistemului Iliescu, spre prelua conceptul propus de H.-R. Patapievici, memoria publica este cauterizata. Se ridica, sub ochii nostri, monumente unor istorici ceausisti, activi in perimetrul controlat de Ilie Ceausescu, cata vreme Lucian Boia si Neagu Djuvara sunt acuzati de “anti-romanism”. Se uita cu stupida nosalanta ca in 1999, ca ministru de externe, Andrei Plesu a jucat un rol decisiv, impreuna cu presedintele de-atunci, Emil Constantinescu, in orientarea politicii externe spre NATO, nu in directia pro-Milosevici sustinuta de PSD-ul lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc si Adrian Nastase. Fostul sef de cabinet al ultimului sef al Securitatii publica, la o editura cunoscuta, un volum plin de minciuni, cu atacuri ignobile impotriva unor intelectuali onorabili. Cu foarte putine exceptii, presa tace. Ni se recomanda, sfatos, sa ascultam si “partea lor de adevar”, sa nu ne grabim cu opiniile negative. (…)

Imediat dupa prabusirea dictaturii, noul regim a inteles ca risca sa fie rapid contracarat in tentativa de restauratie comunista (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan–Roman-Voican Voiculescu-Martian Dan-Barladeanu-Magureanu) de noiile forte democratice simbolizate de societatea civila si partidele democratice renascute. Pentru Ion Iliescu, liderul taranist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireprosabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social aparea ca o versiune romaneasca a organizatiilor poloneze din anii 70 si 80 gen KOR (Comitetul pentru Apararea Muncitorilor). Romania recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu miscarile civice din Europa de Est si Centrala. O dinamica asemeni celei din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia era cosmarul noii puteri de la Bucuresti. Romanii erau sortiti, in acest scenariu, sa ramana de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o lupta intre, vorba Alinei Mungiu, doua Romanii. Regimul accelera actiunile a ceea ce Andrei Cornea anumit atunci masina de fabricat fantasme.

Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralista, puterea, dominata de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste traditionale: instigarea la ura, demonizarea adversarilor, propaganda desantata impotriva celor banuiti de orientare pro-occidentala. Lucrurile au inceput inca din ianuarie 1990, s-au agravat in lunile urmatoare, au atins paroxismul in iunie 1990, odata cu invitarea minerilor (condusi de securisti in civil) sa anihileze societatea civila si partidele democratice. Asemeni comunistilor din perioada 1944-1947, politrucii fesenisti au construit un intreg esafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democratia liberala si piata libera. Ion Iliescu perora despre “democratie originala”, iar Brucan ii tinea isonul cerand un regim “fara isme si fara partide”. Adica doar cu fesenism. Se nastea un nou sistem monopolist, o noua nomenclatura cleptocratica. SRI-ul era o prelungire a unei niciodata pe deplin desfiintate Securitati. In locul transparentei democratice, domnea opacitatea mafiotica.

Jos intelectualii!

Mineriada din iunie fusese pregatita de ofensivele urii derulate la Televiziunea Romana (ce-si zicea “Libera”) condusa de Razvan Theodorescu (adjunctul sau era fostul colaborator al Securitatii, Emanuel Valeriu; pentru infiltrarile Securitatii, v. volumul de memorii al Ioanei Magura-Bernard aparut la Curtea Veche acum cativa ani). Se miza pe instincte sovine, pe anxietati, nevroze si fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul si ignoranta. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul si anti-intelectualismul. Era de fapt o combinatie de fascism rezidual si bolsevism camuflat. Cand Iliescu a adus la putere Patrulaterul Rosu, am scris impreuna cu Mircea Mihaies un articol in trimestrialul londonez “East European Reporter” despre restaurarea infamiei.

Incepand din 1990, s-a purtat o campanie mizerabila impotriva acelor intelectuali legati de traditia paltiniseana. As largi subiectul, spunand ca a fost si este vorba de atacuri imptriva mostenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar si Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, sa faca o “arheologie” cat mai profund documentata a acestor ofensive anti-culturale. Poate ca detonatorul a fost aparitia “Apelului catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori infiintarea editurii Humanitas cu al sau program de proces al comunismului pe calea cunoasterii, a cartilor, ori formarea GDS-ului, ori Proclamatia de la Timisoara din martie 1990. Cel mai probabil toate patru. Nomenklatura traia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestati permenenta. Trebuia gasita o arma pentru ceea ce ei numeau “nimicrea dusmanului”. Cu mult inaintea unor forumuri si bloguri securiste, “Romania Mare”, “Azi”, “Dimineata”, “Europa”, “Totusi iubirea” si alte asemenea imunde publicatii isi faceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Plesu si a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici.

Va mai amintiti campaniile din “Ziua” lui Sorin Rosca Stanescu impotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Razvan Ungureanu, a lui Andrei Plesu, a lui Teodor Baconschi? Editorialistii de la “Ziua”aceau chitic. Nu mi-o amintesc pe profesoara Zoe Petre protestand impotriva ignominiiilor semnate Spanu impotriva lui Gabriel Liiceanu. Va mai amintiti campania “Antenelor” si a “Jurnalului National” impotriva ICR si a lui Horia Patapievici? De defaimarea maniacala a Corinei Suteu si a intregii activitati a ICR din New York? In mai 2006, acel ziar publica pe prima pagina un text absolut aberant impotriva mea, o mostra de ceea ce se cheama reptile journalism cu titlul “Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi ca fusese informator al Securitatii). Ulterior, SRS si-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie in ceea ce se numeste mainstream. In Romania de azi este cool sa urasti. Civilitatea si decenta se afla, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Plesu a numit obscenitatea publica. Veleitarismul natang exulta obraznic. (…)

Surparea si ocuparea centrului

Gravissim este cand se pune sub semnul intrebarii, de catre alti intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Cand oameni care isi fac datoria fata de valorile in care cred, pe care si le asuma onest, fara urma de echivoc, sunt numiti “sinecuristi”, “camarilioti”, “pupincuristi”, “lingai”, “trompete prezidentiale”, “oportunisti pentru eternitate” si cate altele. Cand lui Mircea Cartarescu i se neaga cinstea intelectuala pentru ca indrazneste sa scrie exact ceea ce gandeste. (…) Nu se aud prea multe obiectii din zonele care observa cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. Se tace insa malc in ce-i priveste pe toti cei care au semnat “Apelul” in favoarea lui Crin Antonescu si care n-au gasit de cuviinta sa-si exprime minime rezerve in momentul in care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.

Cititi “Adevarul” din perioada Darie Novaceanu si veti gasi lucruri inspaimantatoare pe linia demonizarii si stigmatizarii intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Bacanu, Gabriela Adamesteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, Stelian Tanase). Se reluau sintagmele otravite din paginile “Saptamanii” si ale “Luceafarului” lui Fruntelata & Co. In “Azi”, un jurnalist fesenist de frunte scria ca “GDS-ul este cea mai nociva coloana a 5-a din istoria Romaniei”. Deci nu PC din Romania, sectie a Internationalei Comuniste, ci GDS! Ceea ce s-a petrecut in ultimii ani, in special dupa 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de catre voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili in directii unde nu te-ai fi asteptat sa-i gasesti vreodata. Ecourile acestor abdicari se traduc in poluarea atator spatii de exprimare publica. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numerosi intelectuali publici au ales sa taca, iar multi oameni decenti nu mai scriu pe forumuri. Ma indoiesc insa ca acesta este raspunsul la fenomenul discutat aici. Tacerea nu este solutia, ci doar perpetuarea problemei.

Concluzie

Agonia spiritului critic nu poate si nu trebuie sa fie incurajata. Vocile lucide au datoria sa se exprime public, chiar daca acest lucru se soldeaza cu stiutele injurii. Fac parte dintre cei care cred ca trecutul nu este repetabil si ca libertatea este salvata de fiecare voce care nu ezita sa o sustina. Orice ar crede canaliile cinice si demagogii narcisisti, Romania anului 2012 este categoric diferita de aceea a anului 1990. Cei care incearca sa reinvie un nationalism de parada, pompierist, xenofob, occidentofob, intelofob si vid de continut, ar face bine sa-si aminteasca de acei ani si sa inteleaga ca risca sa impinga tara intr-o fundatura istorica.”

http://www.curteaveche.ro/Irepetabilul_trecut_Editia_a_II_a_revazuta-3-673

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

http://www.contributors.ro/cultura/schita-de-arheologie-a-infamiei-intelofobie-si-occidentofobie

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/usl-dragostea-noastra-el-crin-si-ponta-redux/

 


La despărţirea de un înţelept: Shlomo Leibovici-Laiş şi evreii din România

18/08/2014

S-a stins din viaţă Shlomo Leibovici-Laiş (1927-2014). A fost o personalitate remarcabilă a evreilor de origine română din Israel, preşedinte al Asociaţiei ACMEOR (Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România), aflat în permanenţă în contact cu realităţile culturale şi politice din ţara de origine. În Israel a fost o persoană influentă şi respectată care şi-a spus mereu opinia în mod tranşant. A trăit din plin istoria postbelică şi a fost în egală măsură pasionat de istorie.

L-am cunoscut atât prin intermediul scrierilor sale, cât şi datorită recomandărilor venite de la prietenii mei, toate pozitive. Am avut numeroase discuţii telefonice. Ştiu că a dat mereu dovadă de disponibilitate atunci când a fost vorba să ajute cercetători şi studenţi din România, dornici să identifice documente relevante pentru istoria evreilor din România, aflate în arhive private şi publice. In scrierile sale, era intotdeauna motivat de căutarea adevarului, dincolo de si in pofida oricăror partizanate. A scris despre istoria comunităţii evreieşti din Botosani, a vorbit şi despre mama mea şi sora ei (surorile Hermina şi Bianca Marcusohn). A studiat şi a scris despre prigoana impotriva sioniştilor in anii 50. A examinat cu obiectivitate activitatea instrumentului comunist de inregimentare a populaţiei evreieşti care a fost Comitetul Democratic Evreiesc, conceput dupa modelul sovietic.

Tocmai graţie acestor preocupări, într-un moment de cumpănă pentru scrierea istoriei postbelice a României şi pentru ceea ce acum se numeşte înfăptuirea justiţiei de tranziţie, care se leagă de momentul constituirii Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, am apelat la dr. Shlomo Leibovici-Laiş ca expert al Comisiei. A fost o înţelegere între mine şi colegii mei, membri ai Comisiei, ca istoria celor mai importante minorităţi naţionale sub comunism să fie scrisă chiar de cei care provin din rândurile acelei minorităţi. Evident, în colaborare cu ceilalţi experţi şi membri ai CPADCR.

Dr. Shlomo Leibovici-Laiş a fost de o promptitudine exemplară şi s-a achitat admirabil de calitatea de expert al Comisiei; ne-a trimis un capitol despre istoria evreilor în perioada comunistă care rezumă destinul agitat al unei comunităţi aflate mereu sub presiunea unui sistem totalitar (vezi Comunitatea evreiască, în Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, editori, Raport final, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România –Editura Humanitas, 2007, pp. 363–389; pentru versiunea online, vezi http://cpcadcr.presidency.ro/upload/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf).

Prin Raportul final că am contribuit, cei care am scris acel document, la opera de constituire simbolică a unei naţiuni civice, întemeiată pe valori în antiteză cu etnocentrismul gregar. De altfel, elementele reziduale ale naţional stalinismului şi protocronismului ne-au supus unui tir susţinut, înşirând numele neromâneşti ale membrilor şi experţilor Comisiei într-o veritabilă listă a ruşinii. O practică ce ar stârni oriunde repulsie şi condamnare; nu şi în spaţiul românesc, unde o stângă intelectuală pretins respectabilă a tăcut asurzitor.

Evident, participarea la activitatea CPADCR, la munca de alcătuire a Raportului final, a fost doar un moment al colaborării cu instituţii din România şi nu vreau să absolutizez această secvenţă. Doar am ţinut să scot în evidenţă, subiectiv, acest aspect legat de activitatea ştiinţifică şi civică a acelui veritabil înţelept care a fost dr. Shlomo Leibovici-Laiş. Colegii mei de Comisie şi cu mine, la fel ca toţi cei care l-au cunoscut, îi vom păstra o amintire de neşters!

http://www.baabel.ro/portret/878-lucian-zeev-herscovici-slomo-leibovici-lais-1927-2014-in-memoriam

http://www.baabel.ro/memoria/438-shlomo-leibovici-lais-amurgul-sionismului-din-romania-continuare-din-numarul-trecut


Victor Ponta, Monica Macovei, Mandela si mantia Anei Pauker

18/08/2014

Am  trait sa o vedem si pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a infiintat politia secreta a dictaturii castriste) si al maoismului, stangistul de cafenea numit Victor Ponta indrazneste sa o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minti faptul ca Monica Macovei a spus ca isi compara destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identitati biografice!

Dar sa admitem ca plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea sa il lase nesanctionat. Dar nu pricep nici in ruptul capului de ce presedintele unui partid dominat inca de matusalemul comunismului din Romania, Ion Iliescu, socoate ca Ana Pauker a fost o nemernica. Dimpotriva, companero Ponta, ar trebui sa puneti flori, in calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi afland urna “inflacaratei militante”!

Spune asadar plagiatorul: “Cea mai mare mizerie a acestui an politic s-a produs! Monica Macovei s-a autocomparat cu Nelson Mandela! Este o jignire cumplită pentru memoria unei personalităţi mondiale care simbolizează lupta pentru libertate, solidaritate şi toleranţă … (adică exact valorile pe care Macovei şi cei ca ea le detestă şi le combat zi de zi!). Pentru cei care ignoră această realitate aş vrea să reamintesc că Nelson Mandela a suferit 25 de ani în închisorile unui regim totalitar (Macovei a fost tocmai instrumentul de represiune al regimurilor comuniste şi securist-băsiste); Mandela nu a furat locuinţa unor proprietari de drept şi nici nu a avut în toată viata sa acces la sutele de mii de euro pe care Macovei le primeşte anual de la Parlamentul European! Dar mai ales Mandela nu şi-a calomniat niciodată propria ţară şi propriul popor! Cred că Monica Macovei a spus din greşeală Mandela – a vrut să spună Ana Pauker!”

Fiecare fraza din acest denunt ordinar este o calomnie, o minciuna si o ignominie. Monica Macovei nu a fost “instrument de represiune”, este o aberatie. Nu există un “regim securist-basist”. Este o ineptie sa reprosezi cuiva salariul de europarlamentar. Dar, in caz ca megaplagiatorul tine sa o faca, de ce nu incepe cu sa tovarasa de viata si de lupta, aceasta Ekaterina Furţeva a Romaniei numita Daciana Sarbu? Pentru cei care nu stiu, Furţeva a fost ministru al culturii pe vremea lui Hrusciov si a condus vanatori de vrajitoare impotriva intelectualilor.

Niciodata Monica Macovei nu si-a calomniat tara si poporul. Incetati, domnule Ponta, se reincalziti dezgustatoarea ciorba propagandistica fesenista din perioada mineriadei! Este de-acum limpede ca vedeti in candidatura ei cel mai mare pericol pentru planul Dvs de a anexa definitiv Romania intereselor mafiei care v-a nascocit si va sustine.

Domnule Ponta, urmasul Anei Pauker, al lui Dej si Ceausescu, are un nume: Ion Iliescu. Iar Dvs, in calitate de entuziast discipol al acestuia, va calificati pentru desemnarea drept succesor al succesorului. Pe scurt, Dvs sunteti mostenitorul celei mai sangeroase dfctaturi pe care a cunoscut-o aceasta tara si aceasta natiune. O dictatura a tradarii nationale, a propagandei cretinizante si a represiunii delirante. Puneti mana pe o carte de istorie a comunismului inainte de a profera asemenea buimacitoare stupiditati! Alfel spus, reluind cuvintele unui cunoscut scriitor roman: Caliban, du-te la scoala!

Articolul de mai sus a aparut in editia online a ziaruui “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/victor-ponta-monica-macovei-mandela-si-mantia-anei-pauker.html


Pentru Monica Macovei: Sinteza dintre moralitate si politica

17/08/2014

Exista lucruri care nu depind de rezultatul unui vot. Intre acestea, autoritatea morala a unei personalitati politice. O privesc pe Monica Macovei drept cea mai credibila exponenta, in viata publica a Romaniei contemporane, a valorilor care au inspirat revolutiile anti-totalitare diun 1989. Ma gandesc la acea sinteza dintre moralitate si politica pentru care a pledat Vaclav Havel. O sinteza dispretuita de diversii cinici, ironizata de varii pragmatici. Este esenta demersului ei si, eu unul, il sustin. Ma bucur ca nu sunt catusi de putin singur. Probabil ca a sosit momentul constituirii unui comitet de sustinere pentru Monica Macovei. Apelez la intelectualii critici sa iasa din expectativa si sa sa-si faca auzite vocile. 

Nu e vorba, sub nicio forma, de o candidatura providentiala, mesianica etc. Nu avem nevoie de noi fantasme ale salvarii. Romaniei ii lipsesc procedurile impersonale, nu carisma. Monica Macovei este simbolul angajamentului constant si consecvent, empiric verificabil, pentru intarirea statului de drept, pentru modernizarea tarii, pentru o politica externa loiala aliantei politico-militare din care facem parte. Sa gasim, asadar, o sursa de inspiratie, mobilizare si energie in cuvintele lui Margaret Mead: “Never doubt that a small group of thoughtful, committed, citizens can change the world. Indeed, it is the only thing that ever has.”

Mai presus de orice, comunismul a insemnat dispretul pentru lege. Finalul comunismului s-a produs exact in momentul in care reformele gorbacioviste au resuscitat un stat de drept lichidat de bolsevici imediat dupa luarea puterii in urma loviturii de stat din 7 noiembrie (25 octombrie) 1917. Regimul comunist, in orice tara a functionat sau functioneaza, este unul al faradelegii. Este ceea ce spunea disidentul anticomunist Vasile Paraschiv. Este ceea ce-a afirmat presedintele RFG din epoca, Roman Herzog, atunci cand a condamnat, in 1996, dictatura Partidului Socialist Unit din Germania (PSUG-SED) ca opusuul statului de drtept, numind-o stat de nedrept (Unrechtsstaat). Este ceea ce spune pastorull Joachim Gauck, actualul presedinte al RFG.

http://www.bundespraesident.de/SharedDocs/Reden/DE/Roman-Herzog/Reden/1996/03/19960326_Rede.html

Acum un deceniu, am sustinut candidatura prezidentiala a lui Traian Basescu. Il consideram, si n-am gresit, omul care va schimba regulile jocului impuse de cei pe care ii numeam utecistii lui Iliescu (Cozmanca, Nastase, Copos etc). Spuneam ca va tine piept proiectului pesedist de mexicanizare a Romaniei. Am spus ca este exponentul fortelor moderne, pro-vestice, impotriva celor retro, adica mafiotic-reactionare (in sens cat se poate de concret). Am scris cateva articole in octombrie si noiembrie 2004 pe acest subiect. Unul se intitula “Spre un nou stil politic”. Altul, “Romania intre metro si retro”. Am publicat pozitiile mele intr-o rubrica pe care o tineam la “Jurnalul National” condus de Marius Tuca. Scriau,in acea vreme acolo, intelectuali cunoscuti, intre care Mircea Cartarescu, Emil Hurezeanu, Dorin Tudoran. Scrisesera, un timp, Mircea Dinescu si Andrei Plesu. Precizez ca nu am stat niciodata de vorba, in viata mea, cu Dan Voiculescu. Nu l-am vizitat, n-am dat mana cu el. Pe scurt, nu-l cunosc personal.

Indiferent de ceea ce avea sa transpara in anii urmatori despre patronul trustului “Intact”, in ce ma priveste stiu ca Marius Tuca nu mi-a cenzurat niciodata niciun cuvant. Am plecat de la JN cand am fost invitat de Doru Buscu sa scriu la un nou “Cotidianul”, alaturi de prieteni apropiati. Am sustinut ideea promovata de profesorul Valeriu Stoica a unificarii dreptei. Dar nu oricum, ci pe o baza de principii asumate, profesate, practicate. Am fost constant un critic al FSN si al intruchiparilor sale ulterioare (PDSR, PSD), chiar si cand am intrat in dialog, in 2003, cu cel care era pe-atunci presedintele Romaniei, Ion Iliescu. Dialogul incepea cu sublinierea de catre mine a pozitiilor noastre politice, intelectuale si axiologice diferite. Cand, in decembrie 2006. PDSR, indemnat si chiar constrans de Ion Iliescu, a boicotat sedinta camerelor reunite ale Parlamentului in care presediintele Traian Basescu a condamnat, in numele statului roman, dictatura comunista ca ilegitima si criminala, am scris un articol in revista “22″ in care am declarat ca ma inselasem in privinta convertirii lui Ion Iliescu la pluralism.

Cu alt prilej, mai recent, mi-am recunoscut eroarea (vorbesc doar despre mine, nu judec pe nimeni altcineva) de a fi colaborat la “Jurnalul National”. Imi amintesc de o discutie aici, la Washington cu doi amici (cu unul sunt si azi prieten). Era in vara lui 2004. Unul din cei doi, intelectual faimos cu trecut impecabil de disident, spunea ca nu au aparut dovezile colaborarii lui Felix cu Securitatea (lucru real), deci si Felix are dreptul la prezumtia de nevinovatie. Celalalt, stralucit critic literar si redutabil comentator politic, i-a raspuns: “N-am nevoie de dovezi, e de ajuns sa ma uit la el”. Sigur, era o figura de stil. In ce ma priveste, nu ma uitasem atent. Acum imi dau seama ca as fi putut sa fiu lamurit pe loc.

In martie 2004, n-am mai spus-o pana acum, mi-a fost facuta propunerea de a deveni consilier politic al candidatului prezidential al PNL, deci al opozitiei, dl Theodor Stolojan. Cred ca prietenul meu Tudorel Urian isi aminteste episodul. Am fost onorat, m-am mai gandit, m-am consultat cu familia, am decis in final sa nu accept. Nu era vorba de persoana in cauza, ci de insasi ideea de a fi consilier al unui partid ori al unui candidat. In aceeasi perioda, mai precis in aprilie 2004, amicul din epoca pomenit mai sus, devenise consilierul de campanie electorala al PUR, dupa ce acest partid renuntase la serviciile lui Dick Morris. Banuiesc ca nu era doar o functie onorifica. PUR, adica Dan Voiculescu, fost coleg de scoala, adica, aveam sa aflam mai incolo, Felix, a incercat sa-l convinga sa fie si candidat prezidential. Har Domnului, pentru el si pentru noi toti, n-a acceptat. Nu dezvalui aici nimic confidential, despre acea propunere exista un dialog televizat cu Marius Tuca.

Despre Felix, pot cita o multime de declaratii care vorbesc despre lupta sa feroce impotriva statului de drept, dar si despre ura maladiva la adresa lui Traian Basescu. Iata doar una: “Încă din 2007, de la prima suspendare a lui Traian Băsescu, eu am văzut pericolul ca acest om să conducă în continuare România. Pentru mine era foarte clar că Traian Băsescu va face foarte mult rău României, consumând toate energiile pozitive ale românilor, motiv pentru care m-am implicat în procesul de suspendare cu toată puterea mea.” L-au ajutat Victor Ponta, Mircea Geoana, Crin Antonescu, Calin Popescu Tariceanu, Ion Iliescu, Adrian Nastase, Adrian Severin, Sorin Ovidiu Vantu, Mugur Ciuvica, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Dinu Patriciu, Relu Fenechiu, Stelian Tanase, Radu Calin Cristea, Andrei Marga, Cornel Nistorescu, Ovidiu Simonca, Carmen Musat etc etc

Monica Macovei se opune, deschis si fara urma de ambiguitate, proiectului unui mega-partid parazitar (PSD) care sa cotropeasca toate institutiile statului si sa aserveasca justitia unor interese oligarhic-mafiotice. “Cucerirea justitiei” era obiectivul trasat de Felix. Chiar daca Felix este acum dupa gratii, sunt altii, inclusiv premierul-plagiator, care incearca sa atinga acest nefast tel. Dl Iohannis ma descumpaneste prin tacerile si omisiunile sale. Iata suficiente ratiuni pentru a nu avea ezitari in sustinerea Monicai Macovei. Nu ma intereseaza, in chip pragmatic, succesul ei imediat, desi i-l doresc din inima. Ma intereseaza ca dezbaterea sa fie una in care minciunii sa i se raspunda prin adevar, nu prin eludari si eschive.


Despre Monica Macovei: Vocea celor fara de voce

15/08/2014

Am salutat  momentul cand Monica Macovei si-a lansat blogul. Am spus atunci ca este nevoie ca vocea acestei femei demne, una din putinele personalitati politice din Romania care nu numai ca refuza compromisurile putrede, dar o face cu argumente cristalin de limpezi, trebuie auzita. Cand altii nu stiu cum sa se fofileze atunci cand vine vorba de “Antene” si de patronul lor, actualul puscarias Dan Voiculescu, fost informator al Securitatii, fost functionar in labirintul firmelor securiste, Monica Macovei si-a spus cuvantul transant. Sinceritatea si inteligenta morala se intalnesc la ea cu competenta juridica si cu liberalismul ca mod de viata si gandire. Nu liberalismul lui Fenechiu si Tariceanu, al lui Crin si al seniorului Quintus, al Noricai Nicolai si al lui Puiu Hasotti. Nu, la Monica Macovei se regasesc cele trei valori liberale de care societatea romaneasca are vitala nevoie: adevarul, increderea si toleranta, toate trei puse in serviciul libertatii individului.

Scriam asadar: “Exista momente cand refuzul de a spune lucrurilor pe nume se transforma intr-un pericol mortal pentu soarta Cetatii. Salut aici gestul doamnei Monica Macovei de a sfida, cu probe irefutabile, calomniile crase debitate la adresa ei de oamenii unui ins dovedit turnator si gradat al Securitatii, nababul Felix, personaj malefic ale carui urzeli au jucat si joaca un rol nefast in lupta Romaniei de a deveni un veritabil stat de drept. Pe Felix si pe camarazii sai ii scoate din minti verticalitatea Monicai Macovei. Ii exaspereaza faptul ca se bucura de un imens prestigiu. Nu-i iarta ca in vara anului 2012 a fost una dintre cele mai puternice voci care au denuntat puciul parlamentar. Imaginatia democratica din Romania zilelor noastre are un nume. Acesta este Monica Macovei”.

Am scris acum cateva zile, si imi mentin pozitia, ca dintre candidatii aflati atunci in cursa pentru alegerea ca presedinte al Romaniei, cei care mi se par (mie, nu oblig pe nimeni sa-mi impartaseasca punctul de vedere) credibili si onorabili sunt Cristian Diaconescu, Monica Macovei si Catalin Predoiu. Credibili ca profesionisti, ca experienta, ca deschidere spre valorile euro-atlantice. Onorabili ca pozitie decis-critica in raport cu ceea ce-a fost tentativa de lovitura de stat esuata din iulie 2012. Celor care care se obstineaza sa se agate de ideea ca o lovitura de stat trebuie sa fie una militara si chiar violenta, indraznesc sa le recomand sa citeasca macar primele pagini din exceptionala carte a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas.

Cristian Diaconescu  se pare ca va fi abandonat de partidul care l-a nominalizat. Argumentele sunt subtiri, ca sa ma exprim eufemistic. Fie ca va candida sau nu, pentru mine Cristian Diaconescu ramane un om politic credibil si onorabil. La fel si Catalin Predoiu, ale carui declaratii pe tema siluirii Legii Educatiei, a incapacitatii flagrante a lui Victor Ponta de a guverna, a rolului nefast al imperiului “Intact” in viata publica romaneasca, dovedesc verticalitate si viziune. Dar candidatul ACL nu se numeste Catalin Predoiu, ci Klaus Iohannis, cel caruia, in 2009, i se punea “oremierul Grivco”.

Despre Monica Macovei as spune ca ca este vocea celor fara de voce. Intr-un univers politic impregnat de oportunisme si conjucturisme, de amnezii convenabile si nu mai putin confortabile minciuni, de arivisme si parvenitisme, Monica Macovei vorbeste in numele cetatenilor uitati, ignorati, invocati strict demagogic in in marele show populist. Monica Macovei refuza spiritul de turma. Este ea insasi, acceptand riscul de nu fi populara zi de zi si ceas de ceas. Crede in adevar si il rosteste de cate ori e nevoie. Are experienta de ministru al justitiei si de europarlamentar. Nu vine din saloanele clasei politice, ci din transeele mereu primejduite ale societatii civile. Nu stiu daca Monica Macovei il poate infrange pe Ponta. E prea devreme pentru prognoze. Dar stiu sigur ca prezenta ei in ceea va fi campania electorala din toamna acestui an ofera o sansa pentru resurectia valorilor in numele carora au murit peste o mie de oameni acum un sfert de veac, in decembrie 1989. Candidatura ei inseamna, in fapt, o reimputernicire civica a celor fara de putere.

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/07/10/a-spune-lucrurilor-pe-nume-monica-macovei-despre-dan-voiculescu-felix/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monica-macovei-catalin-predoiu-traian-basescu-si-dreapta-romaneasca-in-2014/

http://www.revista22.ro/cine-este-monica-macovei-537i-ce-vrea-ea-46272.html

http://www.monica-macovei.ro/blog/

Pentru textul largit al articolului de mai sus si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-monica-macovei-vocea-celor-fara-de-voce/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 174 other followers