Va place aceasta grotesca paranghelie, domnule Iliescu?

21/09/2014

La un sfert de veac de la ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis 1989, anul cand ideocratiile comuniste din Blocul Sovietic s-au prabusit in serie, mitomanul galactic reinvie una dintre cele mai dezgustatoare componente ale dictaturii bicefale din Romania; abjectul, sufocantul, natangul cult al personalitații. Paranoic, fara indoiala, Nicolae Ceausescu era totusi o presonalitate. Una nefasta, dar o personalitate. Victor Ponta este o paiață. Un panglicar in ale tarii, spre a-l cita pe Eminescu. Presedintele Traian Băsescu are dreptate sa vorbeasca despre kitsch politic.

 

 

In 1986 am publicat in revista “Orbis” din Philadelphia un studiu intitulat “Byzantine Rites, Stalinist Follies”. Tradus de istoricul Bogdan C. Iacob cu titlul “Rituri bizantine, rătăciri staliniste” el poate fi citit in cartea mea “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, editia a 2-a, revazuta si adaugita, aparuta la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”, in 2008. Scriam acolo despre “extravagantele neroniene” ale familiei conducatoare. Intre acestea, adoptarea modelului nord-coreean de cult paroxistic, dincolo de orice s-a vazut in Europa, chiar si in timpurile lui Stalin ori in Albania lui Enver Hoxha. La vremea respectivă, Ion Iliescu, relativ marginalizat in conducerea PCR, era scarbit de spectacolul pe cat de absurd, pe atat de ridicol al triumfalismului sicofantic. Ma intreb ce gandeste acum presedintele de onoare al PSD, omul responsabil, mai mult decat oricine altcineva, de executarea lui Nicolae si a Elenei Ceausescu, văzand cum acest bully de mahala resuscită exact ceea ce el si alti veterani comunisti considerau a fi unul din marile, neiertabilele păcate ale dictatorului. Va cuteza Ion Iliescu să spună public ca avem de-a face cu o sinistră, scandaloasă, revoltătoare mascaradă?

Va place , domnule Iliescu, aceasta paranghelie, vorba Monicai Macovei? Va excita, domnule Iliescu, aceasta funambulesca pațachiniada?

De acord cu concluzia excelentului editorial al lui Florin Negrutiu din “Gandul”: Te iubeau unii azi la televizor până la greaţă. “Cântarea României”, genialule conducător. În trei ani, te-ai aşezat peste ţara asta cu toată greutatea, de-ai deşelat-o. Da, pentru voi e nevoie de un stadion mult mai mare şi de o plasmă cu diagonala de 10 metri ca să vă încapă toată dragostea de România. „Suntem cel mai puternic partid din România care este îndrăgostit de ţara lui”, ne-aţi spus astăzi. În sfârşit, ai ajuns cel mai iubit fiu al poporului. Doamne fereşte de aşa o dragoste! Cu cât ţara e mai necăjită, cu atât mai gras e faraonul.

Recomandari:

http://www.gandul.info/puterea-gandului/faraoane-13311045

http://tarotpolitic.wordpress.com/2014/09/21/despre-uitare/

http://www.evz.ro/victor-ponta-mitomanul-galactic.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej


Mitomanul galactic: Un Kim Jong-un de Dâmbovita

20/09/2014

Despre Victor Ponta am scris aici, pe 1 august, ca minte galactic. Intre timp, pe 15 septembrie, intr-un puseu sicofantic care intrece chiar isteriile cultice ale “Epocii de Aur”, un turiferar in transa l-a numit pe megaplagiator “o galaxie româna in devenire”. Azi hiper-galacticul personaj, “micul Ceausescu”, cum bine l-a descris Monica Macovei, se va desfata intr-o baie de multimi organizata cu tot fastul imaginabil de aparatul propagandistic al baronilor vechi si noi. Va fi uns (a cata oara?), candidat prezidential al mafiei pesediste. Baronul Dragnea vesteste iminenta eliberare a tarii de sub jugul basist. Zeci de mii de oameni participa, “mandri ca sunt români,” la grotescul circ pontocratic. Lipsesc faimoasele cartonase. Nu va faceti griji, vin si ele, se lucreaza asiduu in magazia de idei a PSD-ului…

Cu aceeasi sinceritate debordanta care il caracteriza pe Petre Roman cand anunta ca este “os de ardelean”, admiratorul lui Che Guevara spune acum: “Sunt un roman ca oricare alt roman, sunt un roman care usnt mandru de tara mea. sunt stranepotul unui roman din Ardeal care in 1917 a cerut cetatnia romana si a luptat alaturi de romani pentru marea unire. Sunt nepot de preot de la care am invatat sa cred in Dumnezeu.” Curat socialist, indeed! Se rasuceste Karl Marx in mormantul sau de la cimitirul Highgate din Londra…

Pe blogul sau, Ioan T. Morar a scris un text remarcabil pe acest subiect. Este limpede cum ar arata România sub calcaiul de beton al acestui Kim Jong-un de Dâmbovita. Iata acel jalnic exercitiu de versificatie care va intra, negresit, in analele marii rusini nationale:

“Victor, o galaxie romana in devenire,
Rasare in universul zidit pe rastigniri,
Pe temelie veche, de piatra si jertfire,
El reinalta o tara a vechilor romani!
Victor Ponta presedinte!”

http://www.evz.ro/victor-ponta-mitomanul-galactic.html

http://blog.itmorar.ro/ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanie-doi-demiurgi-si-o-galaxie/

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/01/tufa-de-venetia-victor-ponta-si-istoria-bolsevismului/

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18111207-video-mircea-cosma-compus-poezie-lui-ponta-victor-galaxie-romana-devenire.htm

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18145880-monica-macovei-bucurestiul-paralizat-intr-sambata-pentru-micul-ceausescu-tine-isi-serbeze-ziua-stadionul-national.htm

 


Contre vents et marées: Monica Macovei și resurecția speranței

19/09/2014

Cei care prevesteau eșecul Monicăi Macovei în campania pentru strângerea celor 200.000 de semnături s-au înșelat. Nu numai că le-a obținut, dar a depășit cu mult acest prag. Eroarea pesimiștilor (mă refer la cei de bună-credință) a fost că au subestimat forța de mobilizare spontană a celor care nu mai suportă cinismul, corupția și minciuna. Ni s-a spus că Monica nu are un partid care să o susțină. Eu cred că tocmai aici se află secretul popularității ei crescânde, în independența ei politică asumată. Mai precis, în ceea ce, într-un articol scris împreună cu Marius Stan, numeam altruismul civic. Este vorba de o forță galvanizantă, de un dinam politic și moral pe care partidele Establishment-ului nu-l înțeleg, îl ignoră și îl desfid. Ceea ce părea o utopie acum câteva săptămâni, este azi o șansă reală. Monica Macovei poate intra în turul doi. Atunci se vor despărți apele. Cetățenii României vor putea alege între marele măsluitor al adevărului și consecventa apărătoare a dreptății.

Au vorbit pentru Monica Macovei oameni din toate categoriile profesionale: de la filosoful Gabriel Liiceanu, la criticul de artă Pavel Șușară, de la profesoara Mihaela Miroiu și profesorul Marian Preda, la jurnaliștii Andrei Gheorghe și Dragoș Ghițulete,  de la cântăreața de etnojazz Maria Răducanu, la analistul politic Cristian Ghinea. Au vorbit scriitorul T. O. Bobe și cântăreața Mihaela Mihai. Lista e lungă, am pomenit doar unele nume. Îi invit pe cititori să meargă pe site-ul campaniei la rubrica “Testimoniale” și vor vedea.

Nu știu alt candidat care să fi magnetizat atâtea voci proeminente. Dar, cel mai important, este că vorbesc pentru Monica Macovei oamenii simpli și curați ai acestei țări, cetățenii care s-au săturat de balivernele unor politicieni pentru care statul de drept este un inamic personal iar drepturile omului sunt doar vorbe-n vânt. La un ceas când speranța părea surghiunită, Monica Macovei a făcut-o să renască.

Monica Macovei ia în serios responsabilitatea funcției prezidențiale. Pentru ea nu este vorba de un podium al gloriei ori de un eșafodaj al extravaganțelor narcisiste. Sobră fără a fi austeră, evitând stridențele de orice natură, atentă la nuanțe și deschisă către dialog, candidata prezidențială Monica Macovei simbolizează un nou tip de președinte. Nu se definește prin recursul la ironii și polemici, nu aruncă vorbele spre a face plăcere unora și altora, nu face băi de mulțimi. Nu critic aici o persoană anume, vorbesc despre un stil politic proaspăt. Ca președinte, Monica Macovei ar fi un compas, o busolă, un hub uman de idei și propuneri, un partener în proiecte, un arbitru social, capabil și dispus să se întâlnească, atunci când situația o va cere, cu varii grupuri de protestatari, pe diferite subiecte. Ar fi ceva nou, o paradigmă complet schimbată în raport cu toți președinții pe care i-am avut. 

 http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pentru-monica-macovei-poarta-noastra-catre-normalitate-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://macoveipresedinte.ro/sustinatori/

 


Exercițiu de recunostință: Robert C. Tucker, mentor, model, prieten

18/09/2014

Profesorul Robert C. Tucker (1918-2010) a fost un gigant al științelor politice, al marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic “The Soviet Political Mind”, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. A fost apropiat prieten cu marele istoric si diplomat George Kennan inca de la Moscova, din perioada cand au lucrat impreună la ambasada americană. A fost principalul colaborator al lui Kennan in scrierea “Lungii Telegrame” din februarie 1946 care a devenit fundamentul conceptual al doctrinei numită “containment”. Agresiunea lui Putin impotriva Ucrainei readuce intr-o arzătoare actualitate subiectul indiguirii expansionismului imperial rus convertit in mesianism sovietic. Dacă nu ințelegem mentalul sovietic, the Soviet mind, nu-l ințelegem pe Putin.

Alături de Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiță Ionescu, Martin Malia și Robert Service, Robert C. Tucker a clădit un aparat interpretativ, riguros, nuanțat și superb documentat, ce nu lasă loc pentru iluzii privind natura esențial ilegitimă a sovietismului. Când noțiunea de totalitarism se afla sub asediu din partea direcției revizioniste din sovietologie, Robert C. Tucker a oferit argumente imbatabile în favoarea relevanței acestui concept (recunoscând, alături de Hannah Arendt, importanța evitării viziunilor împietrite pentru care totalitarismul apărea drept un bloc imuabil). A scris o carte excepțională, “The Marxian Revolutionary Idea”, unde a dezvoltat tema de-radicalizării regimurilor marxiste, anticipând cu mulți ani momentul Gorbaciov. Școala sovietologică de la Princeton, de la Stephen Cohen (azi profesor la NYU) la Stephen Kotkin (autorul unei noi biografii a lui Stalin, bazată pe documente de arhivă mult timp inaccesibile, dar și pe o nouă interpretare a acestui fenomen istoric și psihologic), se revendică din moștenirea politologică și istoriografică a lui Robert C. Tucker. Opera lui Tucker a readus în centrul analizei politologice conceptul de cultură politică și a luminat rolul personalității în dinamica acțiunii politice. Cărțile sale despre Stalin și stalinism au ca pandant în studiile despre Hitler și nazism lucrările monumentale ale lui Ian Kershaw.

 

 

Am fost apropiat de el, de familia sa, inclusiv de Robert English, ginerele său, azi profesor de relații internaționale la University of Southern California, autorul unei lucrări remarcabile despre intelectualii de partid din anturajul lui Gorbaciov și rolul acestora în dezintegrarea sistemului leninist. Prima carte de Robert C. Tucker, cea despre filosofie și mit la Marx, am citit-o în franceză când eram student la București. Am fost încântat să o propun spre publicare în colecția “Constelații” de la Curtea Veche Publishing. Cursul oficial de istoria marxismului, ținut de politrucul Gh. Al. Cazan, vitupera împotriva poziției lui Tucker. Ideea centrală a demersului demistificator al lui Tucker, preluată creator, aș zice chiar ironic, de la tânărul Marx, surprindea natura sfâșiată, alienată, a demersului radicalismului hegeliano-marxist: “Filosoful, el însuși o parte înstrăinată a acestei lumi, se așează pe sine ca măsură a lumii”. Apoi, la Caracas, în 1982, am citit absolut fascinat, din biblioteca Sofiei Imber și a lui Carlos Rangel, “Stalin as Revolutionary”. După 1982, l-am întâlnit la diverse conferințe și simpozioane, dar m-am apropiat de Bob Tucker (mi-a cerut insistent să-i spun astfel) în 1995, la Princeton, unde a participat la prelegerea pe care am ținut-o despre miturile politice după comunism. Seara am fost la el acasă împreună cu Ana Seleny, care preda pe atunci la Princeton. Am conversat câteva ore cu el și Evghenia (Jenia), soția sa de care îl lega o iubire ce începuse la Moscova, în anii războiului. O iubire care s-a confruntat cu aparatele represive ale regimului și cu suspiciunile paranoice ale lui Stalin însuși. Ne-am revăzut apoi de multe ori, am corespondat cu el, vorbeam adeseori la telefon. M-a sunat să mă felicite pentru recenzia mea, apărută în TLS, la cartea lui Aleksandr Iakovlev, “A Century of Violence in Soviet Russia”.

Poziția sa privind bolșevismul era diferită de a multor colegi, inclusiv unii amintiți mai sus (a se vedea interviul cu George Urban apărut inițial în “Encounter” și transmis la Radio Free Europe și Radio Liberty, și inclus în volumul despre stalinism editat de jurnalistul britanic). Credea că existaseră o pluralitate de drumuri pornind de la Lenin, că Stalin nu fusese inevitabil. Dar tot el a scris despre cultura politică a bolșevismului și a demonstrat natura intrinsec antidemocratică, despotică, a voluntarismului mesianic leninist. Comparat cu atâția sovietologi, nu era rusocentric. L-au interesat întotdeauna avatarurile bolșevismului în Europa de Est și Centrală. A participat la un simpozion pe care l-am organizat, împreună cu Ferenc Fehér, la New School for Social Research, la patru decenii de la prima Rezoluție a Cominformului împotriva lui Tito și a titoismului. Era acolo și istoricul Aleksa Djilas, fiul marelui disident iugoslav Milovan Djilas, de care profesorul Tucker era legat printr-o caldă prietenie.

Generații de politologi și istorici din Vest, dar și din statele sovietizate, au fost inspirate de ideile lui Robert C. Tucker. Propriile mele contribuții sunt direct legate de viziunea sa despre stalinism și, în genere, despre totalitarism. Într-o scrisoare de la sfârșitul anilor ’90 îmi spunea că dacă ar fi să predea din nou (era de-acum Profesor Emeritus la Princeton) ar folosi cartea mea “Reinventing Politics” drept bibliografie obligatorie. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit de la un intelectual de o asemenea statură. Mi-a făcut apoi onoarea de a scrie câteva rânduri de o mare generozitate pentru coperta cărții mele “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”, apărută în 2003 la University of California Press și tradusă de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu la Polirom (2005) și, mai recent, în 2014, la Humanitas, cu prefața lui Cristian Vasile. A numit volumul meu “lucrarea fundamentală despre comunismul românesc, o istorie profund documentată și lesne de citit” (the definitive book on Romanian communism, a thorougly documented and highly readable history). Venind de la un învățat de o integritate profesională proverbială, aceste cuvinte au însemnat și înseamnă enorm pentru mine. Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprie formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. Analiza bolșevismului de extrema dreaptă din volumul al doilea al biografiei lui Stalin (“Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941″) este punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului care, în România, a luat forma stalinismului național și, ultima fază, a comunismului dinastic.

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26590460.html

Articolul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26590466.html


Marxism apocaliptic: Lukács, Gramsci și soteriologia bolșevică (un eseu de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

17/09/2014

Întrebarea “cum pot anumiți intelectuali sofisticați să susțină iacobinismul de tip leninist?” rămâne una dintre cele mai tulburătoare și vitale pentru înțelegerea ideilor care au pus stăpânire, la un moment dat, pe forma mentală generală a secolului XX. Un Georg Lukács sau un Antonio Gramsci reprezintă cu siguranță două dintre aceste figuri remarcabile care au găsit cu cale să subscrie febrei violente a acelor vremuri. Ce anume îi aducea pe aceștia atât de aproape de flacăra mistuitoare a revoluției totale (si totalitare) de tip iacobin? Să încercăm câteva răspunsuri.

În primul rând, nimic din evoluția lor, în timpul și spațiul date, nu ar însemna ceva fără o privire contextuală mai largă. Sigur, Lukács a crescut într-o societate austro-ungară premodernă (ori pe cale de modernizare), dominată de biserică și mari proprietari funciari, dar ca fiu de bancher din Budapesta, în sânul unei familii cât se poate de înstărite, în mediul patriciatului urban al evreimii asimilate. S-a numit inițial Georg von Lukács. O societate în care, totuși, ideile novatoare păreau sugrumate din fașă de un provincialism ce părea invincibil. În afara Budapestei, centrul cosmopolit, restul Ungariei însemna de fapt o mare provincie țărănească. Dată fiind această stază socială, putem înțelege cum intelectualii angajați s-au strâns în centrul budapestan și au început să se perceapă pe ei înșiși drept vocea și conștiința națiunii civice. Paradoxul apare la interfața dintre pozițiile lor democratice și atitudinea inevitabil elitistă, dictată tocmai de aceste considerente de ordin contextual. Toți, în frunte cu Lukács, au început să se privească drept reformatori prin excelență. Însă în vreme ce intelighenția maghiară budapestană s-a înregimentat în ceea ce s-a numit Societatea pentru Științe Sociale, Georg Lukács a ales să petreacă mai mulți ani în Germania ca speranță a filosofiei neokantiene (astfel l-a perceput Max Weber) iar la întoarcere, în 1915, a înființat o Școală Liberă pentru Umanioare (alt grup de gânditori), calată pe filosofia idealistă și opusă pozitivismului Societății pentru Științe Sociale. A nutrit mereu o dorință arzătoare pentru un început complet nou, o vita nova, iar cercurile intelectuale ale conaționalilor săi îi păreau prea moderate în acest efort. După 1917, în Rusia, dar mai ales după 1918, odată cu revoluția maghiară, regimul sovietic promitea să-i ofere tocmai acest cadru. Promitea salvarea și mântuirea într-un prezent continuu și într-o lume care tocmai intra într-un secol ce se va dovedi cel mai devastator. Și iată cum Lukács a devenit marxist mai degrabă din dorința lui de reînnoire culturală si de depașire (Aufhebung) a reificării (Verdinglichung). Complet indiferent, chiar alergic, la social-democrație și la propunerile ei de moderație întru reformă, a crezut că revoluția lui Béla Kun, ea însăși ecou al celei bolșevice, poate fi răspunsul tribulațiilor sale. Era atras de Georges Sorel, profetul violenței dezlănțuite, dar dezgustat de Karl Kautsky, pontiful ortodoxiei conformiste.

Toate aceste revoluții europene i-au permis să se transforme rapid într-un marxist activ, mai aproape de praxis ca niciodată. Partidul leninist părea, din nou, încarnarea perfectă a acestor deziderate. Partidul leninist devenise depozitarul raționalității perfecte, cu alte cuvinte se afla în afara oricărei erori. Pentru Lukács, “teoria obiectivă a conștiinței de clasă este teoria posibilității ei obiective”. În acest sens, partidul comunist (definit de Lenin drept unul de avangardă) devenea întruchiparea perfectă a posibilității obiective. Dar pentru el, potențialitatea depozitată în proletariat, în virtutea acestei posibilități obiective, avea să prindă contur doar prin practica revoluționară. Partidul era (și trebuia să fie în acest sens) îndrumătorul concret și infailibil. Date fiind toate aceste variabile contextuale, înțelegem poate mai mult din avatarurile unui marxist voluntarist de primă mână precum Lukács, “suferind” de un marxism care a căpătat în timp nuanțe chiar mai exagerate ca la Lenin. Asemeni călugarului iezuit Leo Naphta din romanul lui Thomas Mann, “Muntele vrăjit”, tânărul marxist Lukács predica purificarea universală printr-o catastrofă fără egal și fără precedent. De altfel, el a și fost prototipul, desigur hiper-sublimat, al personajului amintit. În cartea sa “World Communism”, Franz Borkenau, un gânditor apropiat în tinerețe de Școala de la Frankfurt, devenit mai târziu un critic acerb al radicalismului utopic, spunea că Lukács era de fapt practicantul dublului discurs: cel explicit și cel implicit, cel exoteric si cel ezoteric. În acesta din urmă se ascundea adevărata sa convingere pe care avea să o deceleze Leszek Kołakowski, constelația inavuabilă de ceritutdini gnostice pe baza căreia puteau fi justificate toate crimele și ororile. Asemeni lui Bertolt Brecht, Lukács era convins că într-o bună zi, omenirea le va fi recunoscătoare revoluționarilor leniniști pentru eroismul lor fără margini. Au traversat mocirla de dragul zilelor viitoare ce vor cânta (les lendemains qui chantent).

De partea cealaltă a binomului nostru, Antonio Gramsci, un la fel de mare gânditor cu porniri extreme, se născuse într-o Sardinie înapoiată, înțepenită în mare măsură în proiectul Evului Mediu. Părinții lui s-au zbătut destul de mult să-i poată asigura tânărului Antonio accesul la gimnaziu. În familia lui Gramsci, cu un tată care făcuse și închisoare pentru nereguli administrative (fusese mic-funcționar), banii erau o problemă. Foarte pe scurt: copilăria sa a fost cât se poate de nefericită și chiar a trebuit să muncească de la cea mai fragedă vârstă. Sentimentul de umilire, izolarea dată de o insulă blocată în timp și spațiu, contextul familial, toate i-au conferit lui Gramsci sentimentul că primii săi 20 de ani de viață fuseseră o probă infernală. Mai târziu, când a părăsit Sardinia pentru cursurile universitare din Torino, tot ce știuse până atunci intra într-o nouă și bulversantă etapă. Între Piemont și Sardinia, senzația diferenței era de cel puțin câteva secole. Intrat în contact cu ideile lui Benedetto Croce, tânărul Gramsci pătrunde în mișcarea socialistă și se familiarizează rapid cu ideea marxistă. La toate acestea s-a adăugat și un detaliu esențial, anume că mișcarea muncitorească torineză era în epocă cea mai activă și bine dezvoltată din Italia. Modelul se afla așadar la îndemână, identificarea cu respectiva cauză devenea inevitabilă. A asistat la greve și ocupări de fabrici, și și-a dat seama că această pătură proletară poate dezvolta caracteristicile culturale necesare pentru un tip mai elevat de revoluție. Așa a apărut și ideea conștiinței de clasă în scrierile sale, deoarece Gramsci era convins că proletariatul trebuie să transceandă simplele interese economice imediate. Însă lucrurile au evoluat altfel decât anticipase el și nimic nu a putut stopa, în cele din urmă, ascensiunea lui Mussolini la putere. Antonio Gramsci a continuat să susțină cauza și a fost unul din părinții fondatori ai Partidului Comunist Italian, apoi a fost arestat de noul regim fascist și a ispășit o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1926-1937. Eliberat cu doar trei zile înainte de moartea sa, Gramsci a lăsat în urmă celebrele “Scrieri din închisoare”. La fel ca la Lukács, marxismul lui a fost permanent unul voluntarist. Tot Gramsci a visat să unifice spontaneitatea și autoritatea conștientă, două concepte esențiale pentru înțelegerea sistemului său de gândire. Complementar, a contestat determinismul marxist ortodox și a susținut ideea rolului intelectualilor în acest proces de reconfigurare ideologică a lumii. Dar nu orice fel de intelectuali, ci aceia care își suspendă până la abolire atașamentele originare, se încadrează în mișcarea revoluționară, o servesc perinde ac cadaver, devin intelectualii organici ai proletariatului.

Spre deosebire de alți gânditori marxiști, el a revendicat revoluția hic et nunc, indiferent de condițiile economice și stadiul lor evolutiv. Și el, și Lenin, și Lukács, outsideri prin definiție, s-au distins radical de “inițiați” precum Karl Kautsky, adepți ai căii evolutive. Alți autori au sesizat foarte bine ironia istorică prin care un rebel insular și voluntarist precum Gramsci a devenit “patronul spiritual” al unei mișcări comuniste italiene cu nimic diferită în practica sa de SPD–Sozialdemokratische Partei Deutschlands (raportat la aceeași perioadă). Având traiectorii diferite de ascensiune, Lukács și Gramsci s-au suprapus cât se poate de evident pe tărâmul motivelor și mijloacelor. Din profilul succint al fiecăruia dintre ei putem desprinde cel puțin câte o lecție despre inadaptare, hybris și conștiință. Au fost oameni ai timpului lor și dacă vrem să înțelegem cum anume a funcționat seducția ideologică în secolul XX, atunci trebuie să rămânem într-o stare de atenție alertă față de orice detaliu care poate desluși un anumit tip de parcurs biografic. Discipola de odinioară a lui Lukács, Ágnes Heller, spunea că explicația fidelității sale incasabile pentru Marx și marxism se afla în faptul că, în 1918, când Lukács s-a convertit la filosofia revoluției mondiale, el nu doar a ales marxismul drept propria-i filosofie, ci s-a ales pe sine ca marxist. A refuzat, în pofida tuturor încercărilor ce aveau să vină, inclusiv arestarea la Moscova în anii ’30, să se abjure, să meargă pe calea de-convertirii.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Gramsci dacă nu murea în 1937. Știm doar că în ultimele luni de viață era extrem de șocat de procesele de la Moscova. Unul din textele sale finale se intitula “Despre ipocrizia autocriticii”. Palmiro Togliatti a creat mitul lui Gramsci “capo della classe operaia italiana”. Opera sa a fost recompusă și reconstruită, în fapt reinventată, spre a-l face un fel de Lenin al Occidentului. Noile generații marxiste au aflat în el legitimarea “blocului istoric” și a hegemoniei partidului de tip leninist. Au uitat că Gramsci a fost un adversar ireconciliabil al oricărui elitism și că, în filigran, fără a-și duce gândurile până la capăt, a nutrit îndoieli privind pedagogia machiavelică a bolșevismului. Oricum, a fost mult mai sceptic comparativ cu atâția alți marxiști vestici sau estici. Poate de aceea discuția lui Kołakowski despre Gramsci este mult mai puțin sarcastică în “Principalele curente” decât aceea despre Lukács ori Marcuse cu al lor marxism oracular. Gramsci a fost un hegeliano-marxist (pe linia lui Benedetto Croce si, mai ales, a lui Antonio Labriola), dar nu a ajuns un fanatic al chiliasmului milenarist, spre deosebire de Lukács care a ajuns la Hegel si la Marx dinspre Meister Eckhart, Kierkegaard, Fichtesi Fichte. Mai exact spus, Gramsci a renunțat treptat la pasiunea sa de tinerețe, la exaltarea mitopoetică a revoluției totale, în favoarea unui marxism al serpentinelor și al tranșeelor mai mult sau mai puțin vizibile, dar, credea el, cu mai mari șanse de izbândă. Astfel a prins ființă viziunea “lungului marș prin instituții”, a unei societăti civile care cucereste treptat, mai intai cultural, puterea politică. In chip ironic, disidenții Europei de Est au găsit in textele lui Gramsci despre societatea civilă una din sursele lor de inspirație, alături de scrierile unui Alexis de Tocqueville. Stanga radicală de azi se identifică, la randul ei, cu această strategie a luptei pentru hegemonie culturală.

Evident, Gramsci nu a renunțat la convingerea că ordinea veche trebuie să piară și că aceea nouă va fi una a comunității perfecte. Acesta este, credem noi, sensul formulei sale: “Obiectiv înseamnă obiectiv din punct de vedere uman, adică universal subiectiv”. Ii repugna fatalismul si se regasea in mitul Partidului ca “Principe modern”, ca suflet al unui nou Risorgimento. A fost deopotrivă un iacobin si un propagator a ceea s-a numit machiavelismul revoluționar. În comunismul împlinit al lui Gramsci, subiectivul și obiectivul se contopesc sub semnul utopiei concrete. Ne aflăm, ca la Lenin, ca la Lukács, în plin univers soteriologic. Nu mai e vorba de sociologie, ci de teologie politică, de escatologie secularizată.

PS: In lumea ideilor este dezirabil sa fim foarte circumspecti cand generalizam. Tanarul Lukács, cel de dinaintea convertirii la marxism, era un ganditor exceptional in traditia filosofiei neokantiene, dar nu mai putin constient de ceea ce s-a numit criza culturii contemporane. Este una din temele centrale din “Muntele vrajit”, dar si din “Doktor Faustus”. Thomas Mann a fost romanceirul preferat al lui Georg Lukács. In egala masura, scriitorul german l-a pretuit imens pe Lukács (nu ca filosof marxist, ci ca estetician si critic literar). Capitolul despre antinomiile gandirii burgheze din “Istorie si constiinta de clasa”, capodopera marxismului occidental aparuta in 1923 si anatemizata imediat dupa publicare de Grigori Zinoviev, presedintele Cominternului, este o sinteza de marxism si weberianism pe fondul unui acut sentiment al tragediei civilizationale simbolizata de Primul Razboi Mondial si de consecintele acestuia. Despre Sartre s-au scris texte dure, dar chiar si un critic drastic al abdicarilor politice ale acestuia precum Bernard-Henry Lévy, nu a ezitat sa scrie o carte exegetica, nicidecum un rechizitoriu, cu titlul “Le Siècle de Sartre”.

Discutia despre Lukacs trebuie conectata la marea tema a revoltei anti-capitaliste a intelectualilor burghezi, acel romantism anticapitalist despre care au scris George Mosse si Michael Lowy si pe care il gasim nu doar la stanga, ci si la dreapta (e. g. Ernst Junger). Tema reificarii subintinde demersul heideggerian de cautare a autenticitatii pierdute in labirintul modernitatii birocratic-tehnologice. Cartea lui Lukacs din 1916 (scrisa si publicata in plina catastrofa militara, sociala, politica si morala) este o expresie a acestui spirit sfasiat. In acea carte (tradusa in romaneste de N. Tertulian), Lukács il cita pe Fichte.

Traducerea romaneasca (“epoca deplinei culpabilitati’) nu era fidela nici literei, nici spiritului citatului din Fichte. In 1804, filosoful german, anticipand ceea ce Nietzsche va diagnostica ulterior drept haosul axiologic al nihilismului, vorbea despre epoca noastra drept der Stand der vollendeten Sündhaftigkeit, deci a “unei stari de pacat si de vinovatie”. Cuvantul “pacat” trimite spre religie, spre crestinism, spre o metafizica religioasa. Gabriel Liiceanu a tradus acest concept drept “starea nemerniciei absolute” V. Johann Gottlieb Fichte, “Die Grundzüge des gegenwärtigen Zeitalters”, Erste Vorlesung (Quelle: Johann Gottlieb Fichtes sämmtliche Werke. Band 7, Berlin 1845/1846, S. 11-12.) Cand Lukacs a imbratisat marxismul in 1918, el a crezut ca a reusit sa iasa din starea aceasta de pacat, de nemernicie, ca a gasit calea spre salvare. Mai tarziu, Maurice Merleau-Pony, in “Humanisme et terreur” si in “Les aventures de la dialectique” a apelat la cartea hegeliano-marxista a tanarului Lukács spre a-si legitima propriul pariu politic si metafizic.

Recomandari:

http://www.curteaveche.ro/principalele-curente-ale-marxismului-8211-vol-al-iii-lea-prabusirea.html

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.contributors.ro/cultura/socialism-%c8%99i-barbarie-teze-despre-marx-lenin-%c8%99i-stalin/

http://www.lapunkt.ro/2013/07/20/umanism-si-teroare/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.newcriterion.com/articles.cfm/Luk-cs-before-Marx-6730

http://www.pdci-genova.org/?page_id=372

http://www.amazon.com/Gramsci-Alternative-Communism-Luciano-Pellicani/dp/0817974326

Vladimir Tismaneanu s-a născut in 1951 la Brasov, traieste in Statele Unite din 1982, predă stiinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars si in alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărti si colaborează constant la Radio Europa Liberă incepand din 1983. Marius Stan s-a născut in 1982 la Brasov, are un doctorat in stiinte politice, a publicat carti in Romania si Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaboreaza la Radio Europa Liberă. Impreună au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014 si pregătesc o nouă carte intitulata “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus in această noua carte.


Sa fii altfel decat ei: Despre altruismul civic al Monicai Macovei

16/09/2014

Alegerile prezidentiale din acest an pot genera o mult asteptata despartire a apelor. Mi se spune ca m-as aventura in directia a ceea ce se numeste gandirea dezideratativa (wishful thinking). Sper ca nu. Judecatile si analizele pe care le propun se intemeiaza pe fapte, pe informatii verificabile. Monica Macovei chiar este altfel de cat majoritatea coplesitoare a unei clase politice lipsita de atasamente valorice si inclinata spre blat, aranjamente de culise si trafic de principii.

Intr-un articol scris impreuna cu bunul meu prieten, politologul Marius Stan, spuneam ca Monica Macovei simbolizeaza altruismul civic. Este vorba de o viziune care plaseaza cetateanul, cu ale sale drepturi inalienabile, in centrul unui proiect politic menit sa duca la modernizarea institutionala, economica si sociala a tarii. Nu exista nimic elitist in ceea ce sustine Monica Macovei.

Cu prilejul recentei vizite la Timisoara, Monica Macovei a reafirmat, in termeni cat se poate limpezi si de transanti dogoritoarea actualitate a Punctului 8 al Proclamatiei din martie 1990: “Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara își păstrează și în acest moment actualitatea, iar desăvârșirea Revoluției începute în Decembrie 1989, la Timișoara, presupune finalizarea acesteia, prin aflarea adevărului istoric și prin identificarea și pedepsirea celor care se fac vinovați pentru crimele comise. În plus, mai este nevoie și de reformarea clasei politice, astfel încât România să scape de monopolul instituit de partidele politice și să devină o Românie a “oamenilor vii, creativi și inteligenți.”

Am mai spus-o, o repet: Monica Macovei a ales sa traiasca in adevar, sa fie vocea celor fara de voce. Este o optiune asumata pe care, eu unul, o admir si o respect. Si nu sunt nici pe departe singur. Este vorba de o viziune a politicului inrudita cu aceea a lui Vaclav Havel, marele disident si primul presedinte al Cehoslovaciei eliberata de comunism, apoi presedintele Republicii Cehe: “Oricat de ridicol si donquijotesc poate sa sune acest lucru astazi, un lucru mi se pare cert– faptul ca este responsabilitatea mea sa accentuez, mereu si necontenit, originea morala a oricarei politici autentice, sa subliniez semnificatia valorilor si standardelor morale in toate domeniile vietii sociale, inclusiv economia, si sa explic ca, daca nu incercam, in noi insine, sa descoperim ori sa redescoperim ori sa cultivam ceea ce eu numesc o ‘responsabilitate mai inalta’, lucrurile vor merge teribil de rau in tara noastra.” (Vaclav Havel, “Summer Meditations”, 1991)

Ceea ce cerea “Proclamatia” era o asanare a sferei publice, o retragere din scenă, macar pentru cativa ani, a celor direct responsabili, ca personaje importante ale aparatului de partid, guvernamental si al Securitatii. “Proclamatia” cerea denomenclaturizarea, deci decomunizarea Romaniei. Punctul 8 propunea concret si fara echivoc lustratia. FSN-ul i-a acuzat pe autorii “Proclamatiei”, intre care regretatul George Serban (nascut acum 60 de ani, pe 25 iunie 1954, plecat dintre noi scandalos de devreme), de extremism, ba chiar si de fascism. Neo-fesenistii de tip Ponta se simt direct primejduiti de Monica Macovei si de valul civic pornit sa sustina candidatura ei. De aceea declama ei stupidul slogan al “debasificarii”. Ponta si ai lui se tem de Monica Macovei pentru ca traieste in adevar. Ei se scalda in minciuna.

Romania nu are nevoie de “debasificare”, ci de o ruptura irevocabila cu practicile si traditiile nomenclaturiste. Romania are nevoie de intarirea, nu de slabirea institutiilor care responsabilizeaza clasa politica si pe oligarhi. Romania are nevoie de moralitate in politica, nu discursuri sforaitoare despre o “noua Mare Unire”. Suna idealist? Poate. Dar de cand sunt idealurile demne de dispret in politica? Nu au fost idealisti cei care au sperat, in vremea noptii totalitare, ca va veni momentul cand dictatura se va prabusi? Nu au fost idealisti cei care au crezut in idealul Romaniei Mari, al intregirii tarii? Nu au fost idealisti disidentii Europei de Est cand se opuneau unui aparat de represiune aparent omnipotent?

Tocmai pentru ca reafirma rolul crucial al idealurilor in politica, tocmai pentru ca traieste sub semnul altruismului civic, Monica Macovei chiar este altfel decat cei pentru care totul este de vanzare. Nu cred catusi de putin ca majoritatea cetatenilor Romaniei vrea sa fie ca “ei”. Dimpotriva, cred ca majoritata civica vrea ca liderii politici sa fie altfel, adica onorabili, cinstiti, credibili.

Vladimir Tismaneanu este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland din Statele Unite si autor a numeroase carti intre care “Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel” (Polirom, 2007) si “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc” (Humanitas, 2014).

Articol aparut pe portalul online ziare.com:

http://www.ziare.com/monica-macovei/candidat-prezidentiale/invitatii-ziare-com-vladimir-tismaneanu-sa-fii-altfel-decat-ei-despre-altruismul-civic-al-monicai-macovei-1322199

 


Străzile au amintiri: Şcoala Medie Mixtă nr. 28, “Doctor Petru Groza”

14/09/2014

Motto: “Memoria este o oglinda opaca, sparta in cioburi sau, mai bine zis, alcatuita din scoici atemporale de amintiri risipite pe o plaja de uitari”.–Hector Abad Faciolince, “Suntem deja uitarea ce vom fi” (traducere de Mariana Sipoş, Curtea Veche Publishing, 2014)

Era pe 15 septembrie 1958. Exact în acea lună a început şi ancheta tatălui meu la Comisia Controlului de Partid. Atmosfera din casă era greu respirabilă, plutea un aer ameninţător, ştiam cu toţii că se năruie ceva ce părea statornic şi previzibil. Nervii erau mereu pe cale de a exploda. Cine a văzut filmul lui Nikita Mihalkov, “Soare inşelător” (“Burnt by the Sun”) ştie despre ce vorbesc. M-a însoţit la şcoală, pentru prima zi a noii experienţe, sora mea mai mare, Vichi, intrată atunci în clasa a XI-a, deci ultima de liceu, în acele vremuri. Cealaltă soră a mea, mai mare cu şapte ani, Rodica, era şi ea acolo, am întîlnit-o în curtea şcolii. Şcoala fusese pînă atunci “Şcoala medie mixtă cu limba de predare rusă”. În iunie 1958 plecaseră trupele “frăţeşti”, fuseseră conduse cu flori şi alaiuri triumfale. Tot atunci murea Petru Groza, cel care condusese guvernul-marionetă sub a cărui egidă a început comunizarea (deci colonizarea) ţării. Profesorii şi profesoarele, cu puţine excepţii, erau vorbitori de rusă. La fel şi învăţătoarele (nu-mi amintesc de niciun bărbat).

Sigur, româna o preda o respectată doamnă de veche formaţie, Ileana Perţache, dar asta se petrecea abia în clasele mai mari. La fel, geografia o preda un profesor cu numele Ghica, se pare descendent al uneia din ramurile ilustrei familii. Matematica o preda un basarabean, Alexandru Gavrilovici, poreclit “Ceacanica” (habar n-am de ce), iar biologia, o doamnă numita Liubov Fetova. Era înaltă, corpolentă, cu părul strîns pe spate cu multe agrafe, blondă – şi avea cel puţin trei guşi. I se spunea “amoeba”. Mai era şi altă profesoară de geografie, relicvă a Şcoliii Ruse, cu numele Galina Ciorbă. Să nu o uit pe profesoara de limba şi literatura rusă, Tamara Mihailovna Rosenzweig, originară din URSS. Dupa divorţul de primul soţ, Tamara Mihailovna s-a măritat cu celebrul ilegalist şi corifeu al realismului socialist în cea mai tristă perioadă a stalinismului, Nicolae Moraru.

Surorile mele intraseră la Şcoala Rusă imediat după ce familia a revenit din URSS, în 1948. Eu, fiind născut în 1951, ştiam ceva rusă din casă (kitchen Russian) şi unele cîntece învăţate la căminul (gradiniţa) CC-ului de pe Aleea Vulpache. Rusa nu mai era obligatorie în primele patru clase, apoi a încetat să mai fie obligatorie în genere (după 1962). Am ajuns deci în curtea şcolii, Vichi mi-a spus “la revedere”, ne-am înrolat pe clase în careu, am ascultat cuvintele de bun venit ale directorului. Peste un an, era instalat un nou director, profesor de geografie, Burcescu, cu figura simiesca, poreclit (Gibi), de la gibon. Ne-a preluat învăţatoarea clasei în care fusesem “repartizat”, întîia A. Învăţatoarea era o basarabeancă militaroasă, vorbea cu un pronunţat, de neconfundat, accent rusesc. O chema, ne-a spus imediat, Olga Alexandrovna Dominte. Aspră, distantă, încruntată, posomorîtă, plină de riduri, mi-a creat o stare de teribilă nelinişte. În clasa a doua am şi evadat vreo două săptămîni de la şcoala, voi povesti aventura cu alt prilej.

Norocul meu e că am nimerit în bancă (eram cîte doi într-o banca, putem conversa în şoaptă) cu Andrei Manoliu. Tatăl său, doctor ilegalist, era directorul spitalului “Elias”. Mama era pediatră, tot în sistemul sanitar de partid. Locuiau aproape de noi, pe strada Ermil Pangratti, colt cu Zambaccian. Noi locuiam pe Grigore Mora. Făceam cel mult zece minute de la mine de-acasă pînă la Andrei. Eram în clasă cu Florica Jebeleanu (am rămas prieteni apropiaţi pînă azi, ca şi cu fratele ei mai mare cu doi ani, Tudor), cu Vlad Brucan, cu Svetlana Şchiopu, cu Vladimir (Vova) Văleanu, cu Ghită Goldberger, cu Vasea Borilă, cu Vlad Alexa, cu Vlad Brill, cu Nelu Bănşoiu (actualul profesor de la Filosofie), cu Corina Meţianu, devenită, apoi, după căsătoria mamei ei cu poetul Radu Boureanu, Corina Boureanu. La clasa paralelă, întîia B, era învăţătoare o doamnă Munteanu. Cred că era una din puţinele vorbitoare native de română din corpul profesoral. În acea clasă erau Nicu Ceauşescu, Lena Răutu, Ioana Pintilie (fiica lui Pantiuşa). Cu unii dintre aceştia aveam să fiu coleg după 1963 la Liceul 24, azi “Jean Monnet”. Olga Alexandrova ne supraveghea atent, aveam sentimentul că intrasem într-un fel de mică temniţă. Nu-mi doream decît să scap cît mai repede de-acolo, să ajung acasă, să citesc, să ies pe stradă şi să joc handbal. Am ştiut din prima zi de şcoală că nu voi fi un tocilar, că, deşi am fost înzestrat cu o memorie excelentă, nu o voi irosi pentru toate tâmpeniile care ni se băgau pe gât. Ştiam, de asemenea, că nu voi fi un elev obedient.

Azi, şcoala se numeşte Colegiul Naţional de Informatică “Tudor Vianu”. Numele s-a schimbat de multe ori, adresa a rămas mereu aceeaşi: Strada Arhitect Ion Mincu nr.10. Spre a relua titlul unui film cu ilegalişti din juneţea mea: “Străzile au amintiri”. Scenariul era de emigrantul comunist grec Dimos Rendis şi de jurnalistul Ioan Grigorescu. Muzica, de Tiberiu Olah. Regia de Manole Marcus. Fiul lui Manole Marcus, Martin, a fost elev la Liceul “Dr. Petru Groza”, coleg de clasă cu verişoara mea, regretata Olga Boico-Trébitsch. Olga a murit, a murit şi Martin. Raman strazile si amintirile…

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/03/18/amintirea-olgai-boico-trebitsch/

http://acum.tv/articol/8432/

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-nicolae-moraru-iestetician-impostor-stalp-al-ideologiei-comuniste/

Articolul de mai sus a aparut in grupajul “Punktul saptamanii”, realizat de Cristian Pătrăşconiu, care scrie si “Argumentul”, in revista online LaPunkt, alaturi de contributii semnate de Ioan T. Morar, Robert Şerban si Florin Şari.

http://www.lapunkt.ro/

PS: Copiii Licai Gheorghiu cu Marcel Popescu (primul ei sot), ulterior infiati de Gheorghiu-Dej, mergeau la Liceul “Caragiale” din Piata Dorobanti. Acolo au mers si copii lui Alexandru Barladeanu, Grigore Preoteasa, Miron Constantinescu, Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil. Acolo a mers Sorin Oprescu. Cred ca si Daniel Daianu. Dar, evident, majoritatea copiilor din Primaverii si din zonele apropiate mergeau la “Petru Groza”. Erau trei clase intaia, daca nu ma inseala memoria. N-am nici cea mai vaga idee cum am fost “distibuiti”, pe baza caror criterii. Oricum, Nicu Ceausescu si Vasile (Vasea) Borila erau cei mai sus plasati (aveau tatii membri plini ai Biroului Politic), Lena Rautu un pic mai jos (membru supleant al BP, dar extrem de influent ca sef al Directiei Propaganda si Cultura). Mircea Alexa era fiul lui Augustin Alexa, pe atunci procuror general al RPR, membru in CC.

As vrea sa precizez ca nu erau doar copii de stabi acolo. Imi amintesc de pilda de Radu Logotetti, de Serban Conovaru, de Cristian Langa, de Daniel Schaeffer, de Rodica Purcel si altii care locuiau pe strazile din preajma liceului (Porumbaru, Popa Savu, Barbu Delavrancea). In clasa B era si Sandra Petrescu despre care aveam sa aflu mai tarziu ca era fiica generalului de justitie militara, colaborationistul de trista amintire Alexandru Petrescu. Nu stiu exact in ce an a intrat la “Petru Groza”, dar acolo a facut liceul, nascut fiind in acelasi an cu mine, antropologul si psihologul Vintila Mihailescu. La fel, pana la plecarea din tara in clasa a XI-a, fratele sau, actualul profesor universitar de matematica din Germania Preda Mihailescu (a fost coleg de clasa si bun prieten cu verisoara mea).

Sora mai mare a lui Vasea Borila, Iordana, avea sa se casatoreasca, la inceputul anilor 70, cu fratele cel mare ale lui Nicu Ceausescu, Valentin. Iordana si Valentin au mers si la “Petru Groza” (ea era mai mare cu un an, deci a terminat cu un an inaintea lui). Bucur si Ursula Schopu au avut patru fiice, au studiat la acest liceu (Ana, Pia, Ionuta si colega mea Svetlana). Alti elevi din clasele mai mari: Ani Chivu (fiica lui Chivu Stoica sia Ecaterinei Micu), Viorel, Ioana (a murit devreme) si Gheorghe Bodnaras, Ticu si Vichi Burca, Ana si Tinu Salajan, Anca Rautu, Iuri Chisinevschi (si fratii sai Andrei si Gheorghe) etc Nu poate fi omis, evicent, ca absolvent al Scolii Ruse cel care avea sa devina traducatorul personal al lui Ceausescu, apoi, dupa prabusirea dictaturii, ministru de externe, Sergiu Celac. Sora mea Rodica a fost colega de clasa cu Aurica Draghici, fiica lui Alexandru ai a Martei Draghici. In lcasa cu Tudor Jebeleanu era Norica, sora ei mai mica. A studiat acolo fetele Gavriliuc (Nusa si Gabi), fiicele generalului Mihai Gavriliuc, primul sef al DIE (exclus din PMR in 1960). La fel, copiii lui Anton si ai Lenutei Moisescu si cei ai generaului MAI Aurel Stancu. Alexei Florescu a absolvit Liceul “Petru Groza, ca si sora sa Claude. Toti copiii Gaston Marin (Minu, Jackie si Ileana) au studiat acolo. Gelu Apostol, Vladimir Socor, Ileana Bogdan, Nica si Andrei Bellu, Mircea si Ana Zaharescu (copiii lui Barbu si ai lui Betty), Iulian si Zoia Bughici, fratii Bogdan si Emilian Popescu (fiii generalului de securitate, ulterior ambasador in Birmania Gogu Popescu) etc etc Sunt sigur ca profesorul Peter Manu poate oferi date suplimentare. Sa nu uit, Petre Roman a terminat Liceul “Petru Groza”. Mi se spune ca Victor Ponta a studiat la “Colegiul National “Tudor Vianu”…


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers