Adevar, demnitate, onoare: De ce conteaza Monica Lovinescu?

We tend to forget the immense political and moral stakes of the Cold War era. Essential publications, initially supported by the Congress for Cultural Freedom, such as “Encounter,” “Preuves,” “Der Monat,” and “Quadrant,” are now almost forgotten. But these journals and the authors associated with them (from Arthur Koestler to Czeslaw Milosz), as well as the Western radio stations, allowed the denizens of the Soviet Bloc to breathe under the ice. They also fought to expose what the great French sociologist Raymond Aron called the “opium of the intellectuals,” the readiness of many intellectuals to embrace the Utopian, millenarian, eschatological promises of Marxism.

Monica Lovinescu, a Paris-based literary critic and journalist who encouraged intellectual resistance to Romania’s communist regime from the microphone of Radio Free Europe from 1964-92, passed away five years ago, on April 21,  at the age of 85.

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/truth-memory-dignity-why-does-monica-lovinescu-matter/

After 1990, Monica Lovinescu and Virgil Ierunca saw many of their predictions (including the dire ones) come true. The legacies of national-Stalinism continue to haunt Romania’s fragile pluralism. The lackeys of the ancien regime made it politically and financially. Dissidents were exhausted, marginalized, slandered.

Things changed, however, after 1996 and especially after 2004. The initiation by Traian Basescu of the Presidential Commission unleashed a national conversation along the lines of historical truth and moral justice. Immediately after President Basescu’s official and unequivocal condemnation of the communist regime as illegitimate and criminal, on December 18, 2006, I called from Bucharest and told Monica Lovinescu what happened. I mentioned the hysterical sabotaging of the president’s speech by extremist,  xenophobic, “Romania Mare” Party leader, and former Ceausescu bootlicker, Corneliu Vadim Tudor. Her answer was short and encapsulated the meaning of paradigmatic intellectual and moral itinerary dedicated to the defense of liberty, honor, and dignity: “The noise doesn’t matter. Truth was said. We won!”

I would like to mention that there is a most moving book about the relationship between Monica Lovinescu and her mother. Written by Romanian essayist and journalist Doina Jela, it is titled “This Love that Binds Us” and came out from Humanitas Publishing House in Bucharest when Monica Lovinescu was still alive. It should be considered for an English language translation. I regard it as one of the most important testimonies about the survival of love and honor in times of moral turpitude.

La Hill Center, cu ambasadorul Mark Gitenstein, despre Romania de ieri, de azi, de maine

Cum decurge viata unui ambasador american la Bucuresti? Cum se raporteaza el la situatia politica din tara? Cum vede obstacolele si oportunitatile acestui moment? Cu ce impresii a ramas despre romani, dupa un mandat de trei ani? Am fost invitat sa fiu moderatorul unui eveniment de exceptie organizat la Hill Center din Washington pe 16 mai 2013. Hill Center este o cladire din apropierea Capitoliului, renovata ca urmare a unei intiative civice, sediul unui vibrant loc de intalniri, dezbateri, evenimente artistice, un magnet al civismului veritabil. Invitatul serii a fost ambasadorul Mark Gitenstein, eu am moderat evenimentul, am propus un numar de intrebari si comentarii. Ii sunt recunoscator ambasadorului Gitenstein pentru cuvintele calde rostite despre mine si despre rolul meu in condamnarea comunismului in Romania.

In conditiile in care in tara se scriu atatea enormitati si se debiteaza atatea calomnii (ma grabesc sa adaug, nu doar despre mine, ci despre toti cei care refuza sa pactizeze cu impostura si miselia), cand agresiunile verbale au ajuns sa fie acompaniate de agresiuni fizice (vezi cazul ziaristului Mircea Marian de la “Evenimentul Zilei”),  este reconfortant, marturisesc, sa auzi asemenea cuvinte. Cum era de asteptat, s-a discutat pe larg despre stat de drept, coruptie, democratie, populism, presa, securitate internationala.

Intalnirea s-a prelungit dincolo de orarul anuntat initial, au fost puse intrebari extrem de incitante. Prezent la dezbatere, politologul Marius Stan a propus ca tema de reflectie dimensiunile posibile ale deziluziei in relatiile romano-americane. Puteti asculta raspunsul ambasadorului Gitenstein pe linkul postat mai jos. Pozitiile ambasadorului Gitenstein au fost directe, limpezi, la obiect, au clarificat multe elemente legate de turbulentul an 2012 si de pozitia Statelor Unite in raport cu acutele tensiuni politice care au zguduit Romania.

S-a accentuat ca pozitia Ambasadei SUA de la Bucuresti in vara anului trecut nu a fost, cum sustineau si sustin unii, expresia simpatiilor ori afinitatilor personale ale ambasadorului Gitenstein, ci a Departamentului de Stat, deci a Statelor Unite. In pofida puseurile anti-americane din discursul unor oameni politici, a aratat dl Mark Gitenstein, romanii nu si-au schimbat atitudinea pro-americana. Cu alte cuvinte, mitul anti-american, in ascendenta in unele tari europene, nu a prins in Romania la nivel de masa si, as spune, nici la nivelul elitelor (cu unele cunoscute exceptii). Ambasadorul Gitenstein a oferit un tablou realist al sanselor Romaniei de a merge mai departe pe linia intaririi statului de drept si a reformelor din economie.

http://www.youtube.com/watch?v=dASnZ4qO4YE&feature=youtu.be

PS: Volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, “Cartea presedintilor”, va apare foarte curand la Humanitas si va fi lansat la Targul Bookfest. In avanpremiera:

Cristian Patrasconiu: Cu ce personaje din literatura seamana presedintii Romaniei de dupa 1989?

Vladimir Tismaneanu: Iliescu cu Macbeth, Constantinescu cu Hamlet, Basescu cu Henric V.

Stanga, dreapta si catastrofa comunista

Astept ca formatiunile opozitiei de dreapta din Romania sa fie  mai active in directia confruntarii cu trecutul totalitar. Am impresia ca exista un fel de reticenta in a asuma atat de necesara responsabilitate a unei memorii vii, autentica, netrucata. Nu Victor Ponta si  Crin Antonescu, discipolii si partizanii eternului bolsevic Ion Iliescu, detin  legitimitatea in aceasta privinta, ci exponentii dreptei romanesti. Discutia privind necontenita explorare a comunismului ca  experiment criminal, cu efecte catastrofice in toata planurile vietii umane,  este de o imensa importanta.

Exorcizarea demonilor trecutului nu este posibila cita vreme  pretindem ca nu stim destul despre natura sistemului prabusit (partial, ma  grabesc sa o spun) in decembrie 1989.  Este asadar nevoie de ceea ce un istoric numea purificare prin cunoastere. In 2005, Adunarea Parlamentara a  Consiliului Europei a cerut statelor care au suferit sub comunism sa condamne  fara vreo ambiguitate ororile legate de ceea ce s-a numit „utopia la putere”.  Acesta a fost sensul a ceea ce altminteri poate parea o imensa  absurditate, o dementiala aventura politica: intemeierea unui organism politic  social perfect controlat, in care individul nu este altceva decit, vorba lui  Arthur Koestler, o „fictiune gramaticala”. La 18 decembrie 2006, Romania a  condamnat, prin glasul presedintelui tarii, dictatura comunista drept ilegitima  si criminala pe intreg parcurrsul existentei  sale.

Este  interesant si cit se poate de graitor faptul ca formatiuni politice care nu se  jeneaza sa se intituleze partide comuniste (in Rusia, Grecia, Franta, Republica  Ceha) s-au napustit cu furie impotriva acestei rezolutii. Mai tarziu, au atacat  Declaratia de la Praga initiata de Vaclav Havel, Joachim Gauck si Vytautas  Landsbergis. Lipsa de rusine a comunistilor de ieri si de azi nu mai trebuie  dovedita. Mikis Theodorakis, faimosul compozitor grec cunoscut pentru furibundul  sau antimericanism si mai recent antisemitism, este doar unul dintre acesti  stingisti ulcerati de dorinta de a spune lucrurilor pe nume.

La ora  actuala, paleo si neo-comunistii, intepeniti in nefastele dogme bolsevice, sint  campionii antiamericanismului, demonizeaza globalizarea si ataca pe toate caile  structurile NATO si UE. Acelasi lucru poate fi spus despre PC al Federatiei  Ruse, condus de Ghenadi Ziuganov. Este vorba de o formatiune intemeiata pe  nostalgie pentru autoritarismul despotic al stalinismului. A fost de fapt vorba  de o imensa mascarada, de o inselatorie globala, de distrugerea sistematica a  milioane de vieti omenesti pentru cladirea a ceea ce s-a probat a fi un colosal  esec social si economic.
Costurile umane ale utopiei impuse de comunisti  sint inspaimintatoare. Biografia lui Mao de Jung Chan si Jon Halliday, aparuta  in 2004, incepe cu urmatoarele cuvinte: „Mao Tse-tung, care timp de decenii a  detinut puterea absoluta asupra unui sfert din populatia lumii, a fost  responsabil pentru mai mult de 70 de milioane de morti in timp de pace, mai mult  decit orice alt lider in secolul douazeci”.

O carte aparuta in 2012  despre “Marele salt inainte” (absurda strategie maoista din perioada 1958-1962,  care a provocat o foamete fara egal in istorie) s-a soldat cu circa 40 de  milioane de morti. Scriu aceste rinduri si nu tot nu-mi vine sa cred: cum a fost  posibila aceasta prabusire intr-o barbarie fara limite? Cum mai poate cineva sa  conteste legitimitatea condamnarii comunismului?
Despre Nurnberg nici un  om normal nu se indoieste ca a fost necesar. Trebuie sa ne opunem uitarii.  Trebuie sa de-normalizam comunismul. Crimele nazismului si ale comunismului,  inspirate de pseudo-ratiuni ideologice, au fost expresia unei injosiri fara  precedent a conditiei umane. Lagarele de concentrare, Magadan si Auschwitz,  experimentele diabolice gen Pitesti, nu au avut loc in chip intimplator.

Au fost planificate de indivizi in carne si oase, maniaci ideologici ori  brute cinice.  Am citit destule memorii ale fostilor activisti, incapabili  de cainta, dar gata sa ne explice ca de fapt „asa erau timpurile” si ca ei nu-si  faceau decit datoria (cititi memoriile unor Dumitru Popescu, Silviu Curticeanu, Constantin Olteanu, Ion Iliescu etc). “Datoria” si-o faceau si ideologii regimului, profesorii universitari de socialism stiintific, instructorii CC al PCR, redacotrii de la “Scanteia” si “Era Socialista”, activistii cu functii de conducere ai centrelor universitare de partid si studentesti, de la Olivia Clatici la Andrei Marga. Era insa vorba de o „datorie” de a servi prin justificare Raul absolut, iar  continuarea actiunii de condamnare a comunismului, asumarea acestei datorii  morale de catre partidele dreptei democratice romanesti trebuie sa le rapeasca  acestor indivizi orice alibi.

Stanga, dreapta si catastrofa comunista – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/stanga-dreapta-si-catastrofa-comunista-1037058.html#ixzz2TCog60Vr EVZ.ro

Recomandare de lectura: Despre resurectia negationismului securist

Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei.  Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia  pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…

In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.

A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…

In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.

Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor.  Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.  

Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.

“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.

Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.

Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89.
Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…

Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.

E incontestabil că, dacă spre deosebire de toate celelalte din estul şi centrul Europei, revoluţia română a fost, câtă a fost, una sângeroasă, acest fapt s-a datorat, în mare măsură, ticăloşiei poliţiei politice comuniste. Care, sub Ceauşescu, nu s-a rezumat „să apere ‚cuceririli’ revoluţionare”, în speţă averile imense acumulate de nomenclatura comunistă, să-i spioneze şi să-i prigonească pe români, ci-şi inventase sieşi şi o falsă justificare patriotică. Securitatea ar fi fost, vezi bine, nu atât o simplă organizaţie criminală, precum Gestapoul, cât, în opinia unora dintre mai-marii, generalii şi ofiţerii ei, un aparat chipurile „de apărare” a naţiunii în faţa ruşilor, ungurilor şi altor „alogeni”. Realitatea e alta. Au scos-o în evidenţă disidenţii, “transfugii”, istoricii oneşti, securiştii convertiţi la antisecurism şi democraţie precum Pacepa. Pâinea cea de toate zilele a poliţiei politice era represiunea. Era prigonirea, reprimarea, reeducarea poporului român.

Or, în ultimii ani, revizionismul istoric care neagă această realitate sau o minimalizează şi o relativizează, aşa cum s-a făcut şi cu Holocaustul, s-a văzut umflat cu pompa. S-au înmulţit îngrijorător apologiile cu inflexiuni fasciste şi legionare la adresa naţional-comunismului securistic, laudele aduse orientării antisemit-xenofobe şi rasiste a poliţiei politice a regimului ceauşist.
Declanşată de mult, semnalată de observatori competenţi, precum fostul disident Gabriel Andreescu, ori de şeful Comisiei de istorici care a întocmit valorosul Raport de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, aceste panegirice fac parte dintr-o sistematică şi amplă campanie. Scopul ei e reabilitarea securităţii şi pregătirea terenului ideologic al restauraţiei.
Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Se lucrează la aceiaşi campanie şi în blogurile care, departe de a înfiera comunismul, aşa cum vor să pară, susţin în fapt astfel de autori. Cu toţii utilizează toxic impulsurile naţionaliste româneşti spre a ridica osanale tezelor auto-justificative ale celor mai abominabile figuri ale poliţiei politice ceauşiste. Te întâlneşti la tot pasul cu aceste odioase exemplare. De pildă, dacă ai ghinionul de a da, în internet, peste un blog în genere plicticos, uneori imund, precum cel ţinut de un oarecare V. Roncea, un ins cu fumuri de jurnalism de investigaţie şi pretenţii de respectabilitate ong-istă. De ani de zile site-ul său iese în evidenţă prin campanii virulente de susţinere a securiştilor de rang înalt şi a pseudo-istoricilor cu obsesii ultranaţionaliste şi, pe de altă parte, de ţintuire la stâlpul infamiei a celor mai importanţi gânditori şi militanţi pentru democratizarea României.

Cu sete şi aprigă mânie proletară loveşte acest blog în toţi cei care au refuzat să înghită gogoaşa patriotismului securistic, care încearcă să demaşte manipulările sistematice ale specialiştilor în dezinformare din trusturile de presă controlate de oligarhia securistă, sau sunt pur şi simplu neobedienţi faţă de emanaţiile ei.  Cei „demascaţi” alcătuiesc practic toată crema gândirii antitotalitare româneşti: Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi mulţi alţii. Sunt intelectuali de-o calitate maximă, cercetători, savanţi şi autori de o moralitate şi o competenţă profesională ireproşabile, oameni care se bucură, pe bună dreptate, de-o indestructibilă credibilitate internaţională.

În răspăr faţă de realitate şi de verdictele CNSAS unora dintre cei asasinaţi în efigie li se impută frecvent şi calomnios „turnătorii” la securitate imaginare, ori discutabile devreme ce n-au făcut rău nimănui. Ceea ce aminteşte de vorba unui fost disident potrivit căruia, „în România, securiştii strigă securiştii”. Alţii se văd învinuiţi din raţiuni de obârşie sau din te miri ce alte motive.
În rândul celor atacaţi din greu autorul blogului cu pricina a inclus recent şi Europa Liberă şi Deutsche Welle. A făcut-o probabil în siajul vituperărilor din epoci de puci ale premierului Ponta, care înainte de a se hotărî să coabiteze, se plângea în vara anului trecut de prezumtivi jurnalişti chipurile „infiltraţi” de securitate în media occidentală.

În reacţie la articole în care s-a evidenţiat derapajul USL-ist şi modul în care se manipulează la Bucureşti opinia publică, n-a fost scutit nici autorul acestor rânduri de atenţia dezinformatorilor profesionişti. Astfel, între frânturi de semi-adevăr, de manipulări, dezinformări, „Caţavencii” şi în siajul lui alte site-uri, între care blogul lui Roncea, au lansat minciuni sadea. Mi s-a atribuit o denumire prezentată fals şi defăimător, ca fiind „numele meu real”, spre a se implica ori sugera că aş semna cu un pseudonim şi mi-aş ascunde obârşia.
În context se cere semnalat că, pentru oştirea denigratorilor, recursul la metoda securistă de tristă faimă a politicii de cadre comuniste, în speţă la calomnierea indirectă, prin trimiterea la „originile sociale nesănătoase” ale celui înfierat e un instrument tipic.

Inutil de speculat dacă aceste site-uri, din care unele pretind a fi de „investigaţie”, dar nu sunt, devreme ce nu s-au obosit să verifice informaţiile primite, au căzut în capcana întinsă de vreun ex-securist incompetent, dar dornic de-afirmare. Cu informaţii trunchiate extrase din dosarele pe care le-a întocmit poliţia politică în epoca în care-şi urmărea victimele se face de mult politică în România. Sigur e că, în ceea ce mă priveşte, publicarea lor este şi rodul fanteziei aprinse de USL-ism, Antenism şi anti-băsism.  Fapt este că falsificarea realităţii, intoxicările şi calomnia se împerechează mai mereu cu tentativa discreditării celor care au pus constant umărul la eliberarea României, la consolidarea democraţiei româneşti şi a statului de drept. Plasarea dezinformatoare şi manipulatoare a unor nume de ziarişti în rând cu indivizii compromişi e o tipică metodă securistă şi, de altfel, un modus operandi care uneşte toate poliţiile politice ale tuturor sistemelor şi mişcărilor totalitare.

În fine, se cere spus clar: în pofida miturilor puse în circulaţie şi întreţinute cu ajutorul oligarhiei actuale spre a pune pe butuci memoria şi a desfiinţa libertatea şi viitorul european al României, atât securiştii, cât şi legionarii au trădat mârşav interesele naţionale. Patrioţi n-au fost. Patrioţi, din unghiul meu, s-au dovedit în schimb adversarii rinocerizărilor din toate timpurile, începând cu Mihail Sebastian şi continuând, după 1945, cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Între ei sunt oameni ca Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateş, Nadia Pohne, Tatiana Korn care au condus departamentele româneşti de la Europa Liberă şi Deutsche Welle, susţinând, din occident, prezervarea autenticelor valorilor româneşti. Unii cu preţul propriei lor vieţi.

Securiştii nu şi-au depăşit în schimb condiţia de torţionari, de prigonitori şi asasini ai românilor. Petre Badica afirma recent, în paginile României libere, că n-ar mai fi posibilă o revoluţie. Pentru că, altfel decât în 1989, când ne unea ura generată de Nicolae Ceauşescu, n-am mai şti azi pe cine să detestăm. Ba eu aş avea, parcă, o idee. Viitoarea revoluţie se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin minciuni, dezinformări şi calomnii, ca şi împotriva marilor şi micilor lor şamani.”

Articol publicat de Deutsche Welle

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scrisori-din-washington-reflectii-despre-secolul-douazec-976/

Cunosti tu tara unde-i plagiatu-n floare?

Inteleg ca pentru unii plagiatul comis de actualul premier al Romaniei in teza sa doctorat n-ar mai fi un subiect important. Ca examinarea riguroasa a culturii plagiatului ar fi o zadarnicie. Sunt unele persoane care cred ca temele de dezbatere propuse de excelentul si atat de necesarul site http://integru.org/about ar fi cumva marginale, ca pasamite nu starnesc interesul comunitatii stiintifice internationale. Cu tot respectul, cred ca se inseala. Public aici un remarcabil articol semnat de un distins universitar, profesorul Andrew Galloway, de la Universitatea Cornell. Fac parte dintre aceia care socot ca nu avem dreptul moral sa abandonam acest subiect ca si cum n-ar conta. Plagiatul, fie ca este comis in Romania sau aiurea, este o frauda si trebuie repudiat fara urma de echivoc. In plus, cred ca trebuie sa evitam pericolul orientalizarii si, mai cu seama, al auto-orientalizarii. Sa crezi ca daca plagiatul are loc undeva departe, nu te priveste, este o miopie. Regulile integritatii academice sunt universale si trebuie aparate impotriva impostorilor, indiferent de functiile detinute si de locul unde comit fraudele.

“Cazurile de mare notorietate ale disertatiilor plagiate prezentate recent pe Integru si in alte locuri sunt in mod tipic din domenii unde este implicat un nivel ridicat de putere profesionala si sociala, precum stiintele si economia. Dar care sunt problemele din domeniile umaniste? Aceste cazuri nu pot fi ignorate. Standardele nu ar trebui sa fie diferite fata de cele din stiinte sau alte domenii. Daca spunem ca plagiatorii din domeniile umaniste merita putin mai multa compasiune pentru ca cei care au obtinut doctorate in aceste domenii au sanse mai mici sa obtina pozitii de importanta mare din punct de vedere politic sau economic, atunci pur si simplu adoptam marginalizarea domeniilor umaniste care exista in general in cultura moderna. Umanistii merita cel putin aceleasi standarde ca ceilalti. Lor li se poate chiar atribui inventarea acestor standarde. Un exemplu in acest sens il reprezinta eforturile filologilor si scriitorilor din perioada Renasterii care au incercat sa defineasca lucrarile autorilor antici, considerate canonice in prezent, ca fiind distincte fata de numeroasele lucrari prezentate de scriitori medievali ca fiind autentice, dar care prezinta copii mai mult sau mai putin intentionate ale lucrarilor antice.

Dupa cum se sugereaza din introducerea acestei intrebari intr-un astfel de context istoric si cultural, aceste standarde nu sunt nici eterne, nici transculturale. Contextul conteaza pentru definitie si pentru ratiune. Din pozitia cercetatorului in domeniul literaturii si culturii medievale, sunt perfect constient de multe aspecte ale acestei probleme; lumea pe care o studiez implica reciclarea extensiva a materialelor si acest lucru nu se face deloc din motive de lene, naivitate sau egoism. De exemplu, in cultura medievala incipienta, copierea cat mai fidela a unei imagini dintr-o alta carte in procesul de ilustrare a unei carti sacre de catre un artist monastic poate reprezenta un semn de umilinta. Problema este ca unii artistii au fost mai buni decat modelele lor si poate aveau o inclinatie mai mica de a se supune complet staretilor lor, probabil mai putin cultivati. (Pentru cei curiosi, iau acest exemplu din Jonathan J. G. Alexander, Medieval Illuminators and their Methods of Work, [New Haven: Yale University Press, 1992], pp. 90-92.). In acest context, originalitatea cea mai interesanta si de talent apare adeseori in detalii fine, nu in conceptii largi; aceasta originalitate nu reprezinta ceea ce ar trebui sa faca de fapt autorul, iar presiunea de a suprima mandria este puternica. Nici chiar imitatiile scriitorilor din cultura medievala nu reprezinta in mod categoric furt sau denaturare, desi ar putea reprezenta si aceste lucruri.

Cultura moderna are, cel putin oficial, un imperativ etic diferit decat invelirea unei persoane in mantia ideilor altora. De aceea, cand confrunt cazurile moderne de plagiat despre literatura si cultura medievala, se aplica un set de presupuneri diferite decat cele din cultura insasi – si pe buna dreptate. Plagiatul in domeniile umaniste nu este cu nimic mai bun decat o moneda contrafacuta sau un patent furat – sau furtul unei cercetari stiintifice. Totodata, umanistii pot fi iertati daca se intreaba care este contextul in care apare o astfel de lucrare moderna plagiata (inclusiv mecanica stilistica a lucrarii scrise si cercetarea din spatele acesteia). Umanistii sunt instruiti sa reflecteze asupra contextului social si a configurarii institutionale privind dezvoltarea si circularea ideilor si cuvintelor scrise. Atunci putem noi oferi ceva intrebarilor mai generale privind plagiatul in toate domeniile de dezvoltare intelectuala?

Care ar fi un exemplu? Eu din pacate cunosc multe, datorita rolului meu de mai multi ani de presedinte al Consiliului de Integritate Academica a Colegiului de Arte si Stiinte a universitatii Cornell, din Ithaca, New York, unde am rolul de a actiona ca presedinte pentru cazurile „grele” de plagiat ale studentilor, care ajung la Consiliu. Acest rol m-a facut sa ma gandesc la structurile si presiunile care pot duce la plagiat in randul studentilor sau care m-ar putea ajuta sa opresc plagiatul.

Mi-ar placea sa cred ca am produs unele schimbari. Unul din rezultatele aceste experiente in propriul stil de predare (pentru a ma exprima in mod general) este dublarea eforturilor de a fi implicat cu atentie in procesul de dezvoltare a lucrarii studentilor, si de a nu accepta pur si simplu produsul final. Un altul a fost sa permit experimentarea, chiar si esuarea – cel putin la prima incercare, decat sa insist pe perfectiunea finisata. Aceste doua principii (si le prefer intens fata de folosirea regulata a bazelor de date pentru detectarea plagiatului, desi si acestea sunt folositoare) sunt in general mult mai usor de aplicat la lucrarile de doctorat, unde este mult mai frecventa si uzuala dezvoltarea inceata si incercarile repetate decat este posibil in lucrarile de licenta. Poate din acest motiv sunt destul de sigur ca nu am vazut niciun caz de plagiat in lucrarile de doctorat pe care le-am indrumat, in contrast fata de numeroasele ocazii in care am intalnit plagiate in lucrarile de licenta. Bineinteles, acest lucru se datoreaza in parte rolului meu in examinarea unui intreg Colegiu. Insa cred ca aceasta diferenta este destul de des intalnita.

Recent insa am primit de la Integru un caz al unei disertatii pe domeniul meu de stiinte umane, provenind de la o universitate din Romania, care a produs aceasta reflectare. Pentru ca trebuie sa marturisesc ca acest caz m-a pus in incurcatura. Asta nu pentru ca nu am calificarea necesara. De fapt, nu doar ca sunt familiarizat cu domeniul specific, ci chiar cunosc lucrarea cercetatorului a carui disertatie (ce dateaza de peste patru decenii!) a devenit sursa reciclata de doctorandul roman in cauza [n.r. persoana este acum lector]. Mai mult decat atat, am si calificarile date de experienta mentionata anterior, in care, in capacitatea de presedinte a Consiliului, a trebuit sa evaluez cazuri destul de complexe de plagiat si cereri privind integritatea academica. Dar acest caz m-a pus in incurcatura tocmai pentru ca – precum unele din celelalte disertatii din cazuri de mare notorietate care au ajuns in presa – a fost atat de evident. Acest caz a indicat nevoia, sau cel putin nevoia mea, de a intelege mai profund cum exact s-a putut produce un astfel de incident. Cu siguranta ca nu s-a produs in vid. Sau poate s-a produs pentru ca a existat un vid prea mare de un tip esential, absenta verificarii si criticii de tipul necesar pentru supravietuirea fiecarui domeniu.

Astfel, intrebat ce „urmari” imi pot imagina pentru acest caz, am putut sa raspund doar ca cea mai productiva urmare la care ma pot gandi ar fi o investigatie in structura de supraveghere, finantare, indrumare, evaluare, criticare si sustinere a tezei doctorale sau a oricarei lucrari academice la institutia in cauza. Abia apoi as putea propune schimbari structurale. Insa un pas simplu ar fi adaugarea ca cerinta a prezentei examinatorilor internationali externi pentru toate tezele doctorale, precum se face in mod destul de uzual. Un pas ce presupune mai mult efort ar fi cerinta de a introduce consultari regulate intre studenti si directorii de facultate si membrii comisiei.

Lucrarile moderne din domeniile umaniste merita, in general, acelasi tip de cercetare riguroasa si deci aceleasi laude si critici ca orice alt domeniu. Noi, umanistii, trebuie sa studiem propriul context de generare a cunoasterii la toate nivelele si sa comparam institutiile de cercetare la nivel international si national. Daca exista dovezi care indica o problema a sistemului, inseamna ca domeniul este pregatit pentru o aprofundare a intelegerii structurilor de sprijin si criticare – de tipul cei a cercetarii culturale sistematice pe care umanistii sunt deseori instruiti sa o produca, cel putin in propria cercetare.

Dar, desigur, aceste probleme nu sunt doar pentru umanisti. Cei ce lucreaza in stiintele exacte, economie, stiinte politice si multi altii sunt adeseori la fel de instruiti sa reflecteze asupra si sa critice structurile largi si contextul necesar pentru sustinerea si criticarea ideilor – uneori chiar sunt mai bine instruiti sau mai deprinsi sa efectueze acest lucru decat umanistii.

Dupa cum sper ca este evident, furnizez aceste pareri nu ca pe o opinie sau indrumare bazata pe cunoasterea reala a circumstantelor pe care le-am intalnit, ci chiar opusul: ca pe o invitatie la a continua investigarea si clarificarea de catre altii. Sunt convins ca cercetatorii din toate domeniile, precum si publicul larg informat ar avea multe de oferit ca raspuns, dupa cum sunt sigur si ca discutia ma va ajuta sa inteleg mai bine ce promoveaza o cultura „a integritatii” – sau opusul acesteia – intr-un anumit spatiu si moment de timp.”

Prof Andrew Galloway

Cornell University USA

• Prof Andrew Galloway is the Chair of the Department of English at Cornell University, USA
• He also provided one of the independent reviews for Integru.org in Review 10: Olesia Mihai – PhD thesis copy/paste plagiarism.

http://integru.org/opinions/the-culture-of-plagiarized-dissertations-in-romania-a-call-for-inquiry-in-the-humanities-and-beyond

http://www.youtube.com/watch?v=6uX1MRkBXME

Efecte ale Raportului Final: Simbolurile sunt decisive

Ni se spune adeseori ca Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania n-ar fi avut consecinte palpabile, ca ar fi fost un simplu exercitiu retoric. Consider ca este o eroare. Raportul a spart monopolul istoricilor ceausisti asupra documentelor esentiale pentru intelegerea trecutului recent al tarii, Arhivele Nationale au fost democratizate. Au aparut de-acum doua editii ale manualului de liceu despre regimul comunist (elaborat in IICCR in perioada Oprea, in colaborare cu experti ai Comisiei Prezdentiale). Condamnarea de catre seful statului a regimului ilegitim si criminal a dus la deblocarea a milioane (da, 1,7 milioane, daca nu ma insel) de dosare aflate in custodia SRI, ajunse acum la CNSAS.

Sa ne miram de reactia furibunda a lui Dan Voiculescu si a trustului sau de presa impotriva Raportului? Au existat si cazuri de reabilitari juridice ale victimelor comunismului pe baza Raportului. Colegul meu Cristian Vasile a scris despre aceste lucruri. In momentul mortii lui Paunescu, cand s-a produs ceea ce-am numit atunci “marele bocet national”, Raportul a fost invocat in chip legitim de cei care nu intelegeau sa participe la acea enorma mistificare care il aseza pe Paunescu langa Eminescu, pe post de poet national, si care justifica abdicarile ignobile ale acestuia in anii comunismului dinastic. Daca recitim ce se scrie in Raport despre Paunescu vom intelege reactiile vehemente ale noilor si vechilor politruci, de la Mihai Ungheanu, Mihai Pelin si Gh. Al. Cazan la Dinu Sararu, Adrian Paunescu, Ion Iliescu, Ioan Scurtu, Gh. Buzatu si Dumitru Popescu (Dumnezeu).

Functia Raportului este deopotriva cognitiva si simbolica. Reconcilierea nu se poate intemeia pe minciuna si amnezie. Este vorba de ceea ce profesorul Florin Turcanu a definit drept exorcizare prin cunoastere. Raportul serveste ceea ce literatura de specialitate numeste justitie morala. Tocmai de aceea am spus ca a fost vorba de o Truth Commission, precum cele din Africa de Sud, Argentina, Chile, Germania (condusa de pastorul Reiner Eppelmlann), Guatemala, Uruguay.

N-as compara Raportul cu cartea unui autor. Este rezultatul efortului colectiv al unei Comisii formata din personalitatii stiintifice si intelectuale precum si din figuri marcante ale societatii civile. Multe capitole au fost scrise de expertii Comisiei. Sa dau un exemplu: dupa mine, si nu doar dupa mine, ar fi greu de gasit un cercetator comparabil cu profesorul Eugen Negrici in ceea ce priveste destinul literaturii romanesti sub comunism. Impreuna cu profesorul N. Manolescu, membru al Comisiei Prezidentiale, dl Negrici a elaborat capitiolul pe subiect. La fel, nu stiu pe nimeni mai potrivit decat Germina Nagat sa scrie despre profilul informatorului de securitate. Eu am aflat din Raport multe lucruri noi. Filosofia Raportului, afirmata explicit in “Introducere”, este una civic-liberala, deci opusa oricaror viziuni exclusiviste, de tip totalitar.

Am mai scris: valoarea Raportului este multidimensionala: sinteza stiintifica (state of the art);  probatoriu (ceea ce a accentuat istoricul Alexandru Platon intr-un articol aparut in revista Contrafort de la Chisinau); referential moral si fundament al unei ordini a libertatii intemeiata pe adevar istoric (lucru subliniat de Gabriel Liiceanu, Virgil Nemoianu, Dragos Paul Aligica, Teodor Baconschi, Ioan Stanomir, Doina Jela, Andrei Cornea, Valeriu Stoica, Anca Cernea, Mihail Neamtu, Radu Preda, Angela Furtuna, Mircea Mihaies, Cristian Ghinea, Cristian Teodorescu, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Charles King, Traian Ungureanu, Gelu Ionescu, Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, Viorel Padina, Bogdan C. Iacob, Vlad Muresan, Marius Vasileanu). Sa mai adaug un lucru esential: in politica, simbolurile sunt decisive.

Muzeul Comunismului si supravietuirea memoriei (interviu in “Epoch Times”)

Epoch Times: Cum vă explicaţi respingerea în Parlamentul României cu o majoritate zdrobitoare a legii de înfiinţare a unui Muzeu al Comunismului în Bucureşti?

Cred că votul a avut loc fără o pregătire prealabilă. Nu s-a desfăşurat niciun fel de dezbatere. Era vorba de un proiect de lege mai vechi, deputaţii nu ştiau practic ce implicaţii financiare există iar conducerea USL n-a făcut nimic spre a-i sensibiliza. Aici nu este vorba, după părerea mea, de acest proiect anume, ci de însăşi ideea unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Domnul Crin Antonescu, preşedintele Senatului, de profesie istoric, a semnat “Declaraţia de la Praga”, iniţiată de Václav Havel, Joachim Gauck şi Vytautas Landsbergis în 2009. Ar fi de dorit să-şi onoreze semnătura şi să acţioneze în sensul acelui document care cerea recuperarea memoriei europene.

Cum evaluaţi argumentele date de cei care au votat împotrivă pe motiv că ar fi costurile prea mari sau că se poate face un muzeu şi fără lege?

Proiectul unui Muzeu al Comunismului este mai vechi, fosta conducere a IICCMER (demisă de premierul Ponta în mai 2012) a lucrat în acest sens. Am vizitat, împreună cu colegii mei, Fortul Jilava. Am avut întâlniri legate de transformarea unei hale industriale care aparţine Ministerului Energiei Electrice în spaţiu muzeistic. A demarat proiectul primei expoziţii legată de natura şi metodele propagandei comuniste. Costurile unui asemenea Muzeu ar putea fi acoperite din fonduri publice şi private. Nu cred că nu pot fi găsiţi bani pentru ceea ce ţine de însăşi identitatea politică şi morală a cetăţenilor României post-totalitare. Trebuie să menţionez că m-am întâlnit, împreună cu profesorul Ioan Stanomir, cu dl Kelemen Hunor pe vremea când era Ministrul Culturii. Sincer, nu ştiu care ar trebui să fie subordonarea unui asemenea muzeu. Cred că decizia poate fi luată doar după o dezbatere informată şi onestă.

Cât de important este în opinia Dvs. acest proiect? Cât contează memoria a ceea ce a fost regimul comunist din România?

Nu doresc să discut despre proiectul de lege. Nu am fost direct implicat în analizarea sa şi nu am semnat niciun fel de act care să-l conteste (contrar celor susţinute de dl. Andrei Muraru). Dar, înţeleg de la colegii mei, că este vorba mai degrabă de o schiţă decât de un proiect construit pe baza unei examinări riguroase a ce s-a făcut în alte state post-comuniste şi a unei evaluări a resurselor disponibile. Nu ştiu dacă este nevoie de o lege care să treacă prin Parlament. Ceea ce este necesar se numeşte voinţă politică. Un asemenea Muzeu este vital pentru supravieţuirea şi transmiterea memoriei. O democraţie fără memorie este şubredă şi lipsită de încredere în sine.

Pentru textul complet al interviului:

http://epochtimes-romania.com/news/vladimir-tismaneanu-un-muzeu-al-comunismului-este-vital-pentru-supravietuirea-si-transmiterea-memoriei-interviu—190890