Manipularea unei umbre: Cazul Adrian Marino

Se intampla ca l-am cunoscut bine pe Adrian Marino. Am scris elogios despre volumele sale de critica politic-culturala. Facand aluzie la romanul Muntele vrajit de Thomas Mann, l-am numit in eseul scris in Orizont, cand s-a stins din viata, un Settembrini al culturii romane.  Am pretuit europenismul sau vibrant, generozitatea cu care i-a sustinut pe multi tineri.  A scris frumos despre cartile mele. Am fost miscat cand a afirmat ca am avut un rol major in geneza noii politologii romanesti (v. Politica si cultura. Pentru o noua cultura romana, Polirom, 1996, pp. 172-186).  In dedicatia data pe acea carte, la Cluj, pe 22 iulie 1996, ma numea metaforic, “maestrul tinerei politologii romanesti”. Ne-am intalnit prima oara la Washington, in toamna anului 1990, am luat cina impreuna la Hotelul Jefferson. Ne pusese in legatura regretatul Matei Calinescu.

Am citit si eu, ca multi dintre prietenii mei, articolele de dupa 1990 aparute in Dreptatea.  A. Marino fusese arestat de comunisti ca taranist, a ramas fidel PNTCD-ului dupa 1990, chiar daca filosofia sa politica era mai degraba liberala, “neo-pasoptista” (v. volumul de convorbiri cu Sorin Antohi, carte in care A. Marino si-a formulat explicit crezul ideologic).  In 1997,  jurul prezidat de A. Marino mi-a acordat Marele Premiu ASPRO.  Nu pot fi nicicum banuit ca as fi fost un adversar al acestui critic cultural si teoretician literar, un om trecut prin teribile incercari, inclusiv lungi ani de temnita si domiciliu fortat in perioada comunista.  Sa retinem insa un fapt incontestabil: biografia lui Adrian Marino abia urmeaza a fi scrisa. Sa speram ca se va gasi un cercetator,  asemeni lui George Ardeleanu, autorul exemplarei biografii a lui N. Steinhardt aparuta la Humanitas, care sa se consacre unei analize lucide si obiective a unei vieti extrem de complicate.  Vor fi fost acolo, alaturi de calvarul inchisorilor si de marginalizarea de dupa 1964, si compromisuri, vor fi fost si puncte nevralgice, lucruri indelung refulate, poverile indicibile ale oamenilor sub vremi. Stim ca Academia Romana l-a tratat cu raceala sau indiferenta. Nici Universitatea din Cluj nu i-a oferit toate onorurile cuvenite. Un erudit de talia lui Marino se astepta, evident, la mai multa recunoastere si recunostinta. Nu pot surprinde, asadar, reactiile sale caustice fata de alte figuri de succes. Contextualizarea insa e, acum, esentiala. Nu-mi amintesc, de pilda, ce scrie, daca scrie, Paul Goma despre A. Marino in Jurnalul sau.  Ori ce scrie Monica Lovinescu sau concitadinul Mircea Zaciu.  Abia acest imaginar biograf va putea decanta lucrurile cu migala. Este adevarat ca Adrian Marino a scris dur despre Constantin Noica, fara sa aiba avantajul lecturii retrospective a operei marelui filosof (un avantaj metodologic de care putem beneficia abia astazi din plin).  Presupun ca se astepta ca propria sa biografie sa fie scrutata fara retineri.

Sunt asadar siderat de manipularile care au loc acum. Toti cei care si-au facut o profesie din macularea cartilor scrise de cei numiti aberant “boierii mintii” exulta la colt de strada.  Parca ar fi vorba de un amok colectiv.  Sminteala improscarii cu noroi face ravagii.  Au iesit la atac, prevalandu-se de cateva fraze persiflatoare, exteriorizari poate ale unei vanitati ranite, justitiarii de serviciu, moralistii de gang, voyeuristii pseudo-culturali.  Se utilizeaza asadar niste afirmatii umorale, extrem de subiective, dintr-o carte postuma pentru a nega meritele intelectuale ale unor autori de prim rang. Se platesc polite contemporane prin invocarea unui om marcat si el, in reactiile sale, de pasiuni, temeri, complexe de tot felul. Oameni care n-au pus mana pe o carte de A. Marino se trezesc dand lectii in numele lui.  Ignarii insolenti au devenit specialisti in Adorno si il admonesteaza pe Andrei Plesu. Ba mai vine cate un jurnalist insetat de rating sa-l compare, inept, pe A. Marino cu un istoric contemporan, fost si actual demnitar.  Ambii, pasamite, victime ale “intelectualilor cu spectrul puterii in mana”.  Spectacol rizibil, grotesc, ba chiar obscen… El ignora ceea ce as putea numi orgoliul solitar al lui Adrian Marino, pozitia sa de outsider in lumea culturala, un subiect care ar tebui explorat separat. Iata o declaratie tipica a sa din cartea de dialoguri cu Sorin Antohi:

Lăsînd la o parte critica de idei literare, în acelaşi timp am dobîndit şi am putut afirma cu oarecare energie şi ostentaţie că nu sînt deloc scriitor. Că nu aparţin „vieţii literare”, unde am făcut totdeauna figură de corp străin, de marginal, de intrus, cu toate neplăcerile, calităţile şi defectele acestui statut dificil. Fiindcă oamenii de litere simţeau că nu sînt din specia lor.

Or, tocmai scriitorii de duzina, valetii cu tupeu si fara opera, de care A. Marino se distanta olimpian gasesc acum cu cale sa-l instrumentalizeze cinic in lupta lor impotriva valorilor reale ale acestei tari. Nu stiu ce a dorit A. Marino cand a decis ca acest volum sa apara la cinci ani de la moartea sa. Voi reveni asupra acestui subiect.  Dar mi-e greu sa-mi imaginez ca omul care respecta marele canon, rigoarea si eruditia, ar fi subscris la ignobila sa anexare de catre cei care se agata de umbra sa pentru a-si satisface meschinele instincte demolatoare.

Discipolul lui Aron, Camus si Koestler: Eroica agonie a lui Tony Judt

Ieri seara, Adam fiind plecat cu amicii, ne-am uitat, Mary si cu mine, la filmul lui Julian Schnabel, Scafandrul si fluturele (“The Diving Bell and the Butterfly”). O meditatie dureroasa despre destin, nefericire, regasire de sine, despre moarte si viata, dar mai ales despre supravietuire in conditiile unei prabusiri complete a trupului, nu si a mintii.  Un film pe care un critic l-a numit “a rebirth of the cinema”.  Un film de o electrica intensitate.

Nu aveam cum sa presimt ca astazi dimineata voi citi in New York Times (sectia “Arts”) articolul semnat de Patricia Cohen despre suferinta atroce prin care trece marele istoric Tony Judt, prietenul meu, dar si al atator intelectuali din Romania (Andrei Plesu, Mircea Mihaies, Livius Ciocarlie, Anca Oroveanu, Horia Patapievici, Teodor Paleologu si multi altii).  Prietenul grupului A Treia Europa, al Adrianei Babeti si al Gabrielei Coltescu, al lui Cornel Ungureanu si al lui Marius Lazurca, al lui Dorian si al Dacianei Branea, al lui Gabriel Kohn, al lui Tinu Parvulescu si al lui Sorin Tomuta.  Autorul fascinant, istoricul de superba vocatie umanista, publicat de Polirom, urmasul, prin atitudine si cultura, al unor Arthur Koestler, Albert Camus, Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, George Lichtheim, Leszek Kolakowski.

Intr-o epoca de dezolanta inflatie a adjectivelor, putem spune fara teama ca exageram ca Tony Judt este intr-adevar un influent, original istoric, un exceptional profesor si un neobosit intelectual public. Chiar si acum, cand un diagnostic implacabil a decis ca viata sa este o perpetua, nevindecabila suferinta, Judt continua sa fie activ.  Nu se poate anticipa cat va mai trai. La ora actuala, mi se spune, ingrijirea medicala avansata poate asigura cativa ani, ori chiar mai mult.  Oricum, procesul de declin fizic este ireversibil si irecuperabil, cu atat mai chinuitor cu cat spiritul ramane perfect treaz.  Tintuit la pat de maladia neurologica numita Lou Gehrig, Judt dicteaza frenetic fragmente de memorii si continua sa elaboreze lucrarea sa esentiala, Istoria social-democratiei, opus magnus al unui itinerariu care a inceput cu lucrarile despe stanga franceza (intre care faimoasa Past Imperfect, cea mai buna analiza a relatiilor dintre intelligentsia franceza si marxism in secolul XX) ) si amagirile ei.  O intreprindere, aceasta in curs de construire, care sustine, in consens cu ceeea ce scria Judith Shklar despre liberalismul de dupa Auschwitz si Kolyma, o social-democratie a fricii, deci una care sa renunte la ispitele profetice si la solutiile radicale de tipul nefastelor experimente de inginerie sociala ale veacului trecut.  Atunci cand nonagenarul Eric Hobsbawm (despre care a scris pagini de o scanteietoare onestitate) se obstineaza sa exalte virtutile unui marxism dovedit desuet stiintific si dezastruos politic, Tony Judt este exponentul  unui liberalism deschis care repudiaza corsetele ideologice de orice natura.  In traditia lui Kolakowski, ganditorul polonez de care a fost atat de atasat, Judt este un liberal conservator socialist anticomunist, suspicios in raport cu meta-naratiunile teleologice.  O formula deliberat eclectica despre care scria admirativ in urma cu cateva luni Alain Finkielkraut, cu prilejul republicarii faimosului eseu al lui Kolakowski in revista Commentaire.

Joia trecuta, la mine la universitate, la seminarul doctoral despre revolutii, democratie, nationalism si societate civila in Europa de Est si Centrala, am discutat reflectiile lui Judt din New York Review of Books (25 februarie 2010) despre disonantele axiologice si cognitive care au separat, in 1968, utopia occidentala de adevarata cautare revolutionara moderna simbolizata de miscarile renovatoare, anti-totalitare, anti-comuniste de la Varsovia si Praga:

“For all our granstanding theories of history, then, we failed to notice one of its seminal points.  It was in Prague and Warsaw, in those summer months of 1968, that Marxism ran itself to the ground.  It was the student rebels of Central Europe who went on to undermine, discredit, and overthrow not just a couple of dilapidated Communist regimes but the very Communist idea itself.  Had we cared a little bit more about the fate of ideas we tossed around so glibly, we might have paid greater attention to the actions and opinions of those who havd been brought up in their shadow”.

Cand a scris despre Romania in NYRB, au fost destui care au sarit ca arsi (fara sa-l fi citit, fara sa-l fi inteles).  Atunci cand a gresit, si-a recunoscut erorile.  Ii repugna pretentiile de infailibilitate, mascaradele oraculare, retorica vindicativa.  Tony Judt nu a pretins vreodata ca are solutii perfecte la dilemele lumii de azi, in Europa, in Statele Unite ori in Orientul Mijlociu. Am polemizat eu insumi cu unele pozitii ale sale legate de mostenirea filosofico-morala a disdidentilor.  Strain de orice resentiment, profesorul Judt m-a incurajat sa public acel text in volumul meu Fantasies of Salvation (despre care a scris apoi elogios).   Am dialogat intotdeauna cu franchete si respect mutual, ca intre buni prieteni de idei. In iunie 2002, am petrecut o luna ca Fellow la Institutul Remarque de la New York University condus de Tony.  Duminica dimineata ieseam impreuna cu Adam, cu Tony si cei doi fii ai sai in Washington Square (el locuieste intr-una din cladirile ce strajuiesc acest punct central al topografiei spirituale new-yorkeze). Baietii practicau baseball, noi conversam despre obsesiile spirituale comune. Au fost printre cele mai intense si frumoase saptamani ale vietii mele.  Am prezentat atunci o prelegere despre comunism si fascism cu titlul kolakowskian, ce avea sa devina al cartii mele ajunsa in fine la bun sfarsit The Devil in History.  Ne-am intalnit la Washington, la Bloomington, la Viena, la Potsdam. L-am invitat anul trecut sa fie keynote speaker la conferinta despre anul 1989 pe care am organizat-o aici, la Washington, in noiembrie. Ar fi fost comentatorul ideal al evenimentelor pe care le-a considerat intr-adevar world-historical.  Nu a fost sa fie.  Nu realizasem cat de avansata, cat de devastatoare era boala.  A raspuns insa imediat, urandu-ne succes. Mi se strange inima cand scriu aceste randuri.

De-a lungul anilor, profesorul Tony Judt si-a facut publice interogatiile si incertitudinile, a fost celebrat, dar a fost si adeseori stigmatizat pentru curajul de a sfida tabu-urile impietrite. Recomand aici cu precadere trei din cartile sale, toate aparute la Polirom: Povara responsabilitatii: Blum, Camus, Aron si secolul XX francez (traducere de Lucian Leustean); Epoca postbelica (traducere de Georgiana Perlea, postfata de Mircea Mihaies) si Europa iluziilor (traducere de Daciana Branea si Ioana Copil-Popovici, prefata de Vladimir Tismaneanu, postfata de Dorian Branea). Asemeni cartilor comentate zilele trecute pe acest blog, asemeni operelor magistrilor sai, volumele lui Tony Judt fac parte din indispensabilul, nepretuitul canon al libertatii.

Fragmente din canonul libertatii (lecturi printre nameti)

Este o zi in fond minunata: ninsoarea, cea mai puternica, spun unii, din 1979 incoace, a acoperit Washingtonul complet. Masinile zac ingropate pe strazi, camioanele deszapezirii actioneaza lent. Suntem totusi in Sud, obisnuinta de a raspunde rapid provocarilor iernii nu este nici pe departe la nivelul din Vermont, Connecticut, Masschusetts, Minnesota ori Indiana.  Adam se uita la meciurile lui, Mary lucreaza pe celalalt computer.  Tombe la neige…

Imi amintesc de decembrie 1995, cand Adam avea doar patru luni. Mircea  Mihaies a sosit la Washington de la Chicago (fusese la Conventia MLA) sa petrecem revelionul impreuna, a urmat the blizzard of ‘96, a ramas zece zile.  Am purtat atunci dialogurile, segmentate pe zile, aparute la Polirom in 1996 sub titlul Balul mascat (azi, citesc in catalog, “carte epuizata”).  Au urmat celelalte carti de dialoguri, le vom strange intr-un volum, care va apare in toamna, sper, un fel de cronica a celor doua decenii de maddening transition. 

Erau la Washington bunii nostri prieteni Christina Zarifopol si sotul ei Lukey Illias, fortati si ei sa-si prelungeasca intoarcerea la Bloomington.  Erau aici in vizita sora mea Vicky si sotul ei Nicu Leorda.  Una din primele teme abordate in conversatia cu Mircea, suna, vai, de o dureroasa actualitate: Cultivarea sistematica a amneziei.

Am in fine timp sa citesc si sa recitesc carti pe care le pretuiesc in chip deosebit, unele mai vechi, altele recentissime. Le amintesc aici si le recomand celor care sunt interesati de felul cum vad eu canonul libertatii. De la Omul recent al lui H.-R. Patapievici la cartile lui Teodor Baconsky si Cristian Preda, de la volumele lui  Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Al. George, Valeriu Stoica la scrierile Iuliei Motoc, ale Terezei Brandusa Palade, ale lui Catalin Avramescu, Aurelian Craiutu, Dragos-Paul Aligica, Traian Ungureanu, Radu Carp, Mihail Neamtu, Bogdan Calinescu (Nicolas Lecaussin), Sorin Lavric, Marius Vasileanu, Teodor Paleologu si Sever Voinescu, iata tot atatea repere ale unei directii reflexive centrata pe conceptul libertatii.  La editura pariziana Calmann-Levy, aparea candva colectia Liberte de l’esprit, ingrijita de Raymond Aron. Aceasta este directia la care ma refer, una care apara autonomia spiritului, care se revendica din Popper, Hayek, Mises, Berlin, Aron, Kolakowski, din Camus, Arendt si Monica Lovinescu, din clasicii libertatii, David Hume, Montesquieu, Adam Smith, Adam Ferguson, Edmund Burke, Tocqueville, John Stuart Mill, Benjamin Constant.

Salut cu bucurie aparitia in colectia “Constelatii” de la Curtea Veche, a volumului de eseuri de istoria ideilor Despre sunete si memorie semnat de distinsul politolog, unul dintre cei mai profunzi analisti ai fenomenului comunist, Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti.  Ceea ce face scriitura lui Ioan Stanomir cu totul speciala este combinatia de gravitate etica, robustete bibliografica si rafinament spiritual. Cititi eseurile despre tanarul Steinhardt, despre Alexandru George, despre Monica Lovinescu si veti fi de acord cu mine.  Cu siguranta unui chirurg de inalta clasa, Ioan Stanomir decorticheaza pretentiile noului nihilism, ii revela adevarate scopuri si motivatii, care tin de orbirile mai vechi ori mai noi, de ceea ce un Mark Lilla a numit tiranofilie. Tripticul consacrat lui Graham Greene este exemplar prin abilitatea de a conecta trama epica a romanelor scriitorului catolic englez cu ceea ce a fost anti-americanismul “progresist” al unui veac bantuit de nevroze radicale, inginerii sociale si atavisme exclusiviste.

Tot la Curtea Veche, aparut in 2001, dar total nealterat ca substanta ideatica si eleganta discursiva, volumul profesorului de la Catholic University, respectatul filosof al culturii si religiei, Virgil Nemoianu. Intitulata Traditie si libertate, cartea este o marturisire de iubire pentru valorile culturale europene si americane care se sustrag modelor de scurta respiratie.  O aparare a Marii Traditii si o respingere impecabila a noii religii seculare care este political corectness.  O definire clara si extrem de utila a fundamentelor intelectuale ale crestin-democratiei.  O constructie de poduri spirituale intre ratiune si credinta, occidentalism si ortodoxie, modernitate si traditie.  Reperele culturale, arhetipurile daca vreti,  la care se raporteaza in primul rand Virgil Nemoianu, ganditor liberal-conservator inrudit cu un N. Steinhardt, dar si cu Ion Negoitescu ori I.D. Sarbu, la noi, ori cu un Russell Kirk, Saul Bellow, Allan Bloom, Hilton Kramer, Paul Hollander si Roger Kimball in Statele Unite, se inspira din Biblie, din clasicii greco-romani, din Leibniz, Goethe si iluminismul scotian. Intelegand si asumand complexitatea adeseori tragica a modernitatii, acest ganditor pledeaza, in consens cu Isaiah Berlin, pentru echilibru, moderatie, armonia valorilor.  Stie ca aceste idealuri sunt sub asediu, dar nu intelege sa renunte la apararea lor.  Oricine va dori sa inteleaga dilemele conditiei intelectuale in veacul XX va avea multe de invatat din aceasta carte de o nobila si demna densitate spirituala.  Gandirea conservator-liberala romaneasca se recunoaste cu gratitudine in opera acestui veritabil umanist.

Comunismul nu ar fi fost posibil ca experiment politic si social in absenta ideologiei sale, substitut secular pentru religiile traditionale (au scris pe acest subiect Nikolai Berdieav, Eric Voegelin si Raymond Aron, spre a-i aminti pe cei mai influenti).  A scris si Mircea Eliade cand a examinat pseudo-sacralitatea soteriologiei marxiste.  Analiza dictaturilor comuniste implica prin urmare, daca este sa fie riguroasa si intr-adevar eficienta, deslusirea mecanismelor simbolice, a a ceea ce putem numi gramatica mitologica a comunismului (sociologul american Alvin Gouldner, in cartea sa Against Fragmentation, scria despre matricea paleo-simbolica a marxismului).  Este ceea ce face, cu erudita minutie si bine-temperata pasiune, Radu Preda, conferentiar la Facultatea de Teologie a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Intitulata Comunismul: o mdernitate esuata, cartea a aparut in 2009 in colectia “Universitas”, seria “Theologia Socialis” a Editurii Eikon din Cluj-Napoca. Richard Pipes, celebrul istoric de la Harvard, a dedicat a sa monumentala History of the Russian Revolution, “jertvam” (in rusa, jertfelor). Radu Preda dedica volumul sau “memoriei victimelor ‘fericirii’ comuniste”. Trei capitole m-au captivat in chip deosebit: :”Victimele: Crima ca metoda politica”; “Esecul: Anul 1989″; si “Condamnarea: Dilema etica a Europei”. O carte precum aceasta, solida si onesta, ar trebui sa genereze discutii cat mai largi. Teolog si filosof, istoric al ideilor si eseist, Radu Preda a reusit sa construiasca aici o sinteza sistematica pe care o recomand tuturor celor care nu se multumesc cu afirmatiile grabite si judecatile apodictice, indiferent de afilierea lor politica.

Tot la Editura Eikon, aparuta in 2005, lucrarea Criza antropologiei si sarcina ei originara, excelenta deconstructie a deconstructionsmului operata de filosoful clujean Vlad Muresan, o abordare originala, dezinhibata, proaspata ca mod de reflectie si superb informata a abdicarii stiintelor umane (ori a unei mari parti a acestora) in fata atacurilor relativiste (in plan epistemologic, cultural si chiar etic). Programul “utopiei concrete” (inspirat de Ernst Bloch si reluat azi de un Slavoj Zizek ori de un G. M. Tamas) are drept contraparte tocmai anularea valorilor statornice, a distinctiilor culturale nascute din traditia umanismului clasic. Reiau aici nelinistitoarea, urgenta concluzie a cartii, scrisa intr-o splendida limba romaneasca:

“…important este sa gandesti tu insuti, pentru ca tot ce vine din afara ta, oricat de colosal si autentic, te poate tutela condamnandu-te la heteronomia caderii din sarcina gandirii,  la robia de a nu exista tu insuti in spatiul ideilor: trebuie sa gandim pentru ca nu suntem dictionare, recipiente de idei.  Ideile sunt celulele rosii ale spiritului, intelectul este sistemul lui circulator, gandirea este viata spiritului. Sarcina gandirii este sarcina vietii. Noaptea timpului este mentinerea spiritului in cripta tuturor alienarilor la care ne condamna caderea din insomnia salvatoare a gandirii.” 

Un protest asadar impotriva a ceea ce autorul numeste, pe buna dreptate, “non-gandirea care domina astazi birocratizarea culturala a actului spiritual”.

Foamea de adevar: Solidaritate cu Teodor Maries

Am scris pe acest blog si o scriu din nou: revendicarile lui Teodor Maries, imbratisate de societatea civila romaneasca, sunt absolut justificate. Mi-am exprimat si imi exprim solidaritatea cu un om care, cu eroica, sublima demnitate, refuza sa consimta la perpetuarea neadevarului si a uitarii. Presedintele Traian Basescu l-a vizitat pe Teodor Maries anul trecut, in prima perioada de greva a foamei, a cerut desecretizarea si predarea rapida a dosarelor Revolutiei.  Au urmat cunoscutele amanari, negari, tergiversari, refuzuri. Vointei politice a presedintelui i-au fost contrapuse indoielnice justificari legaliste pentru a bloca cunoasterea adevarului.

Pe data de 3 martie 2010 Ion Iliescu implineste 80 de ani. Te intrebi cum se va privi el in oglinda, cand va ramane singur, cand vor pleca la casele lor colindatorii de ocazie tocmiti de PSD, cand florile se vor ofili, stiind ca duce in spate toate aceste nesfarsite si murdare istorii?  Nu-si da seama fostul presedinte al Romaniei ca verdictul istoriei este de-acum pronuntat? Ca, oricat ar obstructiona el si oamenii sai legea, in cele din urma adevarul va iesi la iveala? Nu este ceea ce revendica Doru Maries o analiza a crimelor comunismului in spiritul Raportului Final al Comisiei Prezidentiale? Apelez la toti membrii si expertii acestei Comisii ca, asemeni lui Romulus Rusan si lui Sorin Iliesiu, sa-si ridice glasul in semn de solidaritate cu Teodor Maries. Cauza lui este cauza noastra.

Nu exista concordie sociala intemeiata pe minciuna.  Nu exista reconciliere bazata pe fraude semantice lipsite de orice rusine.  Iertarea este de neconceput acolo unde nimeni nu se caieste.

Teodor Maries este din nou in greva foamei: e foamea de justitie, de onoare si de adevar.  In numele acestor valori, statul roman, care a condamnat comunismul prin cea mai autorizata voce a sa, poate sa actioneze. Este ceea ce cer Ana Blandiana si Romulus Rusan, ceea ce cer si asteapta toti prietenii societatii deschise. (VT)

Dep.Presa <asociatia21decembrie1989.presa@gmail.com> 02/05/10 11:15 AM Comunicat de presa

Maine se vor împlini 100 de zile de grevă a foamei pentru Adevăr, făcute de Teodor Mărieş anul trecut şi anul acesta: 4 aug. – 18 oct. 2009 şi 12 ian. – 5 feb. 2010. D-na Ana Blandiana – preşedinte fondator al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, şi D-l Romulus Rusan- directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, au trimis recent D-lui Traian Băsescu – Preşedintele României , scrisorile de mai jos în sprijinul soluţionării favorabile a dezideratelor societăţii româneşti pentru care Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, se află în greva foamei.

Asociaţia 21 Decembrie 1989. Departamentul de presă.

Domnului Traian Băsescu – Preşedintele României

Stimate Domnule Preşedinte,

Vă scriu, în calitatea mea de preşedinte fondator al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, în legătură cu greva foamei în care a reintrat Teodor Mărieş pentru a obliga justiţia română să se supună hotărârii CEDO de predare a dosarelor revoluţiei organizaţiei “21 Decembrie” şi a face astfel un prim pas spre aflarea adevărului despre un moment esenţial al istoriei noastre recente.

Indiferent dacă au fost ucişi de către cei ce n-au avut curajul să-l părăsească pe Ceauşescu sau de către cei care au avut nevoie de crime pentru a-l moşteni, morţii revoluţiei sunt victime ale comunismului, iar dumneavoastră sunteţi cel ce a dat citire în Parlamentul României, la 18 decembrie 2006, actului de condamnare a comunismului. Fără deschiderea arhivelor şi fără eradicarea minciunii pe care s-a întemeiat şi care a întreţinut puterea primilor ani de după ‘89, acest act ar rămâne o formă fără fond.

“Cazul Mărieş” nu pune în discuţie doar viaţa unui om, ci însăşi existenţa statului de drept care ar trebui să fie ţara al cărei preşedinte sunteţi. Stimate Domnule Preşedinte, Albert Camus spunea că libertatea este dreptul de a spune adevărul. Vă scriu cu speranţa că veţi reuşi, la începutul acestui al doilea mandat al Dvs., să daţi românilor libertatea şi în acest sens,

Ana Blandiana

Bucureşti, 1 februarie 2010

_________________________________
Domnului Traian Băsescu – Preşedintele României

Stimate Domnule Preşedinte,

Tocmai în aceste zile lucrez la finalizarea unui dicţionar al celor decedaţi în închisorile, lagărele de muncă, deportările şi locurile de domiciliu forţat, incluzând peste 20 000 de victime ale comunismului. Partea finală a acestei *Cărţi a Morţilor* este dedicată celor peste 1100 de morţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Ceea ce m-a izbit parcurgând, nume de nume, acest imens pomelnic al celor ce şi-au pierdut viaţa în numele libertăţii este marea lor diversitate: adolescenţi şi pensionari, muncitori şi artişti, femei casnice ucise în locuinţa lor sau militari în termen împuşcaţi în urma unor ordine haotice. Toţi îşi cer dreptatea, după ce s-au sacrificat pentru libertate.

Dacă mă gândesc bine, este cea mai mare densitate de oameni ucişi într-un termen atât de scurt: din 17 decembrie până spre sfârşitul lui decembrie 1989.

Iată de ce vă rog ca, în continuarea demersurilor pe care le-aţi întreprins cu câteva luni în urmă, să faceţi tot ce intră în prerogativele Dvs. prezidenţiale pentru ca dosarele revoluţiei să fie redate în întregime celor
ce au obţinut acest drept de la CEDO: revoluţionarilor români.

Preşedintele Asociaţiei “21 Decembrie”, dl Teodor Mărieş, a declarat din nou greva foamei, după ce mai parcursese acest calvar, timp de 74 de zile, cu puţin timp în urmă. Scopul său este de a obţine ultimele pagini necesare
pentru ca dosarul revoluţiei să fie complet.

Sunt convins că veţi fi alături de el, după cum sunt toţi ce iubesc libertatea şi dreptatea.
Vă mulţumesc,

1 februarie 2010

Romulus Rusan

fost membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România

Mit, marketing si istorie: Se vinde Doftana

Celebra inchisoare Doftana, facuta muzeu pe vremea comunismului pentru ca aici au fost incarcerati Gheorghe Gheorghiu-Dej, Stefan Foris, Gh. Apostol, Iosif Chisinevschi, Pintilie-Pantiusa, Leonte Rautu, Alexandru Draghici, Teohari Georgescu, Ilie Pintilie, Nicolae Ceausescu , Alexandru Moghioros, Petre Borila, Chivu Stoica, Const. Doncea, Gh. Vasilichi, Dumitru Petrescu, este scoasa de autoritati la vanzare.

 

 

 

Nu stim ce se va intampla cu ceea ce ar trebui sa fie un reper al rememorarii trecutului comunist, acel spatiu de pelerinaj simbolic al timpurilor dictatoriale.  Iata ce scriam despre Doftana pe acest blog in urma cu cateva luni: 

 

Exceptional reportajul din fosta inchisoare Doftana scris de Eugen Istodor. Muzeul Doftana a simbolizat unul dintre principalele lieux de memoire ale comunismului romanesc. L-am vizitat, ca atatia alti pionieri din RPR/RSR, ni s-a vorbit despre “Sectia H”, despre eroismul celor care au suferit pentru ideile lor.  A merge la Doftana era un rite de passage al mecanismului propagandistic comunist.  Nu neg ca era vorba de oameni care credeau sincer in tezele bolsevice.  Un N. Moraru, de pilda, nu a contenit sa invoce cei “zece ani de la Doftana”.  Chiar si atunci cand incerca sa combata, de pe culmile ridicolului, “iestetica burgheza”.  Care zece ani au fost reali, doar ca nu justificau nicicum propulsarea acestui impostor in fruntea “sindicatului artelor si culturii”. La Doftana s-a acumulat resentiment zi de zi, ceas de ceas si in proportii de secta. Ura stransa in suflet la Doftana s-a revarsat asupra Romaniei dupa 1945 cu o intensitate patologica.

Cantecul “Privesc din Doftana” a fost, in economia simbolica a comunismului ajuns la putere, un fel de imn al mitologicului proletariat revolutionar. Se canta pe o melodie populara ruseasca, iar versurile au fost scrise de Teodor (Fedia) Rudenko, prieten cu Gheorghiu-Dej, spion sovietic, devenit dupa 1948 sef de sectie la CC al PMR, apoi ambasador in China maoista.  Cantecul se invata in scoli, se canta la serbari, devenise un fel de ecou obsedant, era inganat chiar si de adversarii regimului.

“Privesc din Doftana prin gratii de fier/Departe in zare un petic de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri tovarasa mea”.

http://www.trilulilu.ro/2008bebe/95119d44937a15

Tovarasa era Ivanka Rudenko, sora lui Petre Gheorghe, seful organizatiei Bucuresti a PCdR in anii celui de-al II-lea razboi mondial, cazut victima luptelor intestine din conducerea acelei secte mesianice.  Vaduva lui Petre Gheorghe a fost temuta, fanatica Ronea, vicepresedinta Comisiei Controlului de Partid, nemiloasa anchetatoare a diverselor “devieri” de la linia partidului.   In 1971, Ivanka Rudenko primea titlul de “Erou al Muncii Socialiste” si medalia de aur “Secera si Ciocanul”. Impreuna cu alte ilegaliste, y compris Ghizela Vass, Stela Moghioros, Constanta Craciun, Ofelia Manole, Ana Toma (sotia lui Pantiusa), Tatiana Bulan (quel nom!), Zina Brancu, Ecaterina Micu-Chivu.

http://uichendist.ro/telega-puscaria-doftana-reportajul-meu-oameni-interviuri.html

Iata comentariul meu pe care il reiau aici:

Draga Eugen:

Detinutii de la Doftana avea statutul si drepturile de condamnati politici: primeau pachete, aveau acces la carti, conversau intre ei. Si-au organizat celula de partid in chip ierarhic, cu Dej si Ilie Pintilie la varf. Vorba lor, au transformat temnita in “universitate”. Unde il studiau cu ardoare pe Stalin. “Eroismul” lor a fost cel al subversiunii si resentimentului social. Erau inchisi pentru ca participau la o continua conspiratie contra statului de drept.

Detinutii din inchisorile comuniste, cei marcati de infamantul apelativ “dusman al poporului”, nu s-au bucurat de aceste privilegii. Erau fericiti daca izbuteau sa mai apuce o zi, nici nu visau pachete, reviste, carti. iar familiile lor adeseori nici nu stiau daca mai sunt in viata. Multi au ajuns in inchisori fara a sti macar de ce, pentru delicte de opinie ori pur si simplu pentru ca fusesera denuntati de vreun informator ordinar.  Au existat evident opozanti, dar ei nu au primit regim de conndamnati politici. Sa (recitim) amintirile lui Annie Bentoiu, cartile unor Ion Ioanid, Paul Goma, Virgil Ierunca (”Pitesti”), Petre Pandrea, Adrian Oprescu, Florin Const. Pavlovici si lista este evident incompleta.

Sunt lucruri care se uita si trebuie rostite mereu, apasat, grav si onest.

Cu bune ganduri,
Vladimir

Impenitentii bolsevicii si scutul anti-racheta (Updated)

Ce mai poti adauga la declaratia lui Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD?  Decat ca ar fi fost tragic pentru Romania, stat NATO, ca echipa Iliescu-Geoana sa faca jocurile in urmatorii 5 ani.  In sinea lui, probabil insusi Mircea Geoana se cruceste.  Dar jocurile de palat, de curte, de culise, de serai, etc sunt mai importante decat interesul national. Partida moscovita a iesit la atac. Trebuie sa ne pastram calmul, sa operam cu argumente, sa tinem minte ca Romania a fost practic colonizata de Kremlin vreme de atatea decenii.  Ca Iranul se pregateste sa produca arme nucleare.  Scutul nu este sub nici o forma o amenintare pentru Moscova. Dar imaginarul de tip fortareata asediata nu a disparut in Est. Dupa cum este greu sa nu observam perpetuarea mentalitatii de campanie electorala chiar acum,cand s-a realizat un pas extraordinar de important in integrarea Romaniei in sistemul de aparare euro-atlantica.

In New York Times (5 februarie 2010, p. A4), de pilda, analistul strategic Radu Tudor este citat cu urmatoarea afirmatie legata nu de scut, ci de Traian Basescu:  “A dorit sa castige credit anuntand ca in al doilea mandat el este puternicul si marele contributor la securitatea nationala a Romaniei”. Asadar, atunci cand mizele sunt la acest nivel, cand se pune problema viitorului insusi al NATO, a relatiilor pe lunga durata cu Federatia Rusa si nu numai, cand Europa Centrala si de Est este recunoscuta ca parte esentiala a doctrinei de aparare a Vestului democratic, jurnalisti si politicieni din Romania arunca in joc asemenea petarde progandistice rasuflate si penibile. Efectul va fi nul, desigur.  Ceea ce conteaza este inceputul unui capitol politic si stratetic decisiv al epocii de dupa Razboiul Rece. Unul capabil sa atenueze aprehensiunile si anxietatile legate de imprevizibiltatea comportamentelor internationale ale unor regimuri autoritare ori neo-autoritare. (VT)

“Iliescu a fost întrebat cum comentează implicarea României în sistemul de dezvoltare a scutului antirachetă. “Nu ştiu, nu am văzut, nu pot să mă pronunţ”, a spus în primă instanţă. La insistenţele jurnaliştilor, care s-au interesat dacă amplasarea sistemului ar fi benefic pentru România, Iliescu a răspuns: “Eu aş fi împotrivă”.

Mai mult pe blogurile:

http://riddickro.blogspot.com/

http://theophylepoliteia.wordpress.com/2010/02/04/despre-scuturi-si-rachete-%e2%80%93-un-mic-indreptar/

Imperativul solidaritatii: Mulţumiri celor care au semnat petiţia pentru Liu Xiaobo

ARGUMENT (Actualizat, 4 februarie 2010)

La intrebarea daca aceste semnaturi servesc la ceva, vom raspunde, fara echivoc, DA. Suntem satui de pseudo-argumentele celor care sustin ca totul este futil si fara importanta, ca tiranii au, orice am face noi, ultimul cuvant.  Petitia pe care am intiat-o (Vladimir Tismaneanu si Mihail Neamtu) a fost de-acum publicata in Revista 22. Intre timp, s-au adaugat multe semnaturi.  La loc de frunte, Ana Blandiana si Romulus Rusan.  Va fi neindoios notata de serviciul de presa al ambasadei chineze care va trimite acasa informatia.  Suntem in mod desebit bucurosi ca petitia a fost semnata de personalitati ale vietii intelectuale, culturale si academice romanesti, dincolo de afilieri si simpatii politice, precum si de un numar extraordinar de tineri din toata tara, din Republica Moldova, din Europa Centrala si Occidentala, din America de Nord.  Le multumim profesorilor universitari care au adus la cunostinta studentilor petitia.

Principalul aliat al tiranilor este indiferenta celor care ar putea protesta.  Dar, cel mai important, aceasta semnatura ne face participanti la o actiune globala impotriva abuzurilor dictatoriale.  Iata ca o companie de anvergura Google a decis sa riposteze cenzurii exercitata de guvernul chinez asupra dreptului de informare si a actiunilor pirateresti de penetrare a adreselor private ale luptatorilor pentru drepturile omului. Editorialele din 14 ianuarie 2010 ale ziarelor New York Times si Washington Post saluta pe buna dreptate acest gest.

Cine si-ar fi inchipuit, in 1977, ca intr-o zi Vaclav Havel va ajunge la Castel?  Poate ca nu este chiar atat de indepartata ziua cand lucruri similare, daca vreti miraculoase, se vor petrece si in China.   Noi cel putin, initiatorii acestei petitii, nu ne indoim ca Verbul este mai puternic decat cnutul. Extrem de percutanta este referinta poetei Angela Furtuna la acel tulburator si atat de adevarat citat din Talmud (reluat in finalul filmului Lista lui Schindler):  «Cine salvează un om salvează o lume întreagă». Tot astfel, ni se par elocvente cuvintele istoricului Virgiliu Tarau: “Libertatea trebuie sa fie posibila si pentru cei care nu se incadreaza in ordinea statului comunist chinez”. Iata ce scrie sub semnatura sa in favoarea petitiei tanarul basarabean in varsta de 22 de ani, Veaceslav Inculet:  “Stiu pe propria piele ce înseamnă regim comunist, am fost şi eu arestat de autorităţile comuniste în 2009 doar pentru faptul că am avut curajul să ies în stradă pe 7 aprilie, deaceea cînd e vorba de cineva care suferă de pe urma comuniştilor mă simt şi eu în pielea acelei persoane şi imi dău sema ce înseamnă aceasta. Libertate! libertate! libertate!!!”

Semnand petitia, dl Octavian Negrea din Drobeta-Tr.-Severin scrie:

“Astept ca in China sa apara pluripartidismul nu doar capitalismul. Utilizarea banilor, aparent liber, pentru investii spre folosul nomenklaturii este hidos– este o caricatura a societatii libere. Societatile libere, libertare, democratice contin componenta libertatii economice, initiativa privata etc.  Fara libertate politica nu poate exista democratie”

Subscriem la cuvintele care insotesc semnatura doamnei Doina Jela, autoarea atator carti de referinta despre calvarul totalitar comunist:

“Momentul acesta cand Occidentul traieste in admiratie pentru performantele economice ale Chinei si inchide ochii la abuzurile regimului politic inca totalitar nu este chiar lispit de asemanari cu anii 70 cand performantele … militare ale URSS il faceau orb si surd la glasul disidentilor. Ma bucur ca initiati aceasta petitie si o semnez din tot sufletul.”

Doamna Ana Popescu, in varsta de 61 de ani, din Bucuresti, scrie:

“Noi cei care am trait 50 de ani sub teroarea comunista si nu am uitat acesti ani de cosmar, avem datoria de a ne solidariza cu orice persoana care lupta pentru libertatile si drepturile omului, indiferent in ce colt al lumii s-ar afla.”

Scriitorul Vasile Gogea, fost disident, are deplina dreptate sa-l evoce pe Albert Camus: “Je me revolte, donc nous sommes.”

Istoricul de arta Andrei Doicescu are perfecta drepate:

“Este normal sa semnam, cand altii au facut-o inainte de 89 pentru o Romanie ne-comunista.”

Se recapitulam. Intelectualul critic Liu Xiaobo a fost condamnat de Crăciun (25 decembrie 2009) la 11 ani închisoare pentru îndrăzneala de a-şi fi exercitat dreptul la liberă expresie. Autorităţile chineze au numit acest gest “subversiune”. Noi însă ştim că dacă oameni ca Liu Xiaobo ar tăcea în vastul imperiu roşu al Chinei, atunci pietrele ar vorbi!

Profesor universitar şi scriitor de talent invitat de numeroase instituţii culturale din America de Nord şi Europa,Liu Xiaobo a iniţiat Charta 08 - un document menit sa susţină drepturile civice ale cetăţenilor chinezi, nemulţumiţi de simpla promisiune a creşterii economice. În rezumat,Charta 08 relansează pledoaria pentru reforma statului chinez (o nouă Constituţie), separaţia puterilor, democraţie legislativă şi stat de drept, independenţa justiţiei, responsabilitatea birocraţilor faţă de popor, protejarea drepturilor omului, alegeri libere, restaurarea şanselor de prosperitate în mediul rural (cu aspect feudal în numeroase provincii), încurajarea asociaţiilor non-guvernamentale, libertatea de reunire, libertatea de expresie individuală, libertatea de conştiinţă şi de practică religioasă (astăzi toate bisericile şi grupurile religioase fiind controlate de Partid), educaţie civică, protejarea proprietăţii private, reforme fiscale, protecţie socială, respectul pentru mediul înconjurător, o republică federală cu mai multe drepturi pentru minorităţi şi reabilitarea victimelor persecuţiilor politice succedate în chip nemilos din 1948 încoace.

Prin această petiţie, oricât de modestă ca formă şi conţinut, nu dorim decât să transmitem un semnal de solidaritate faţă de un intelectual care întelege libertatea de expresie ca pe un drept fundamental al fiecărui om de pe această planetă. Credem că într-un context în care mass-media occidentală se arată îngrijorată de tratamentul acordat de SUA teroriştilor, o reevaluare a ierarhiei culpelor şi a adevăratelor abuzuri politice de pe mapamond se impune cu necesitate.

Îi invităm pe toţi cei care slujesc cauza libertăţii să se alăture demersului nostru, în speranta ca el va fi auzit si de autoritatile diplomatice chinezesti de pe teritoriul Romaniei. Sperăm totodată căreprezentanţii oficiali ai României la Bruxelles vor transmite un mesaj în Parlamentul European cu privire la solidaritatea societăţii civile din ţara noastră faţă de suferinţele acestui demn intelectual chinez, veteran al manifestaţiei din piaţa Tienanmen care a fost supus în mai multe rânduri interogaţiilor brutale ale poliţiei chinezeşti.

Când un număr suficient de semnaturi va fi strins, vom transmite aceasta lista catre Amnesty International si alte organisme abilitate. E important ca România să apară pe harta solidaritatii internaţionale. Ştim că scriitorii, intelectualii critici au contat enorm in Estul European pre-1989. Este firesc ca ei să conteze şi în China post-2009. Cauza dizidentilor chinezi esta si a noastra. Chiar dacă lupta pentru libertate s-a încheiat pentru Europa acum douăzeci de ani, e important să nu uităm că frontul s-a mutat în alte continente.

Niciodata cuvintele poetului John Donne nu au fost mai dureros de actuale:

No man is an island,
Entire of itself.
Each is a piece of the continent,
A part of the main.
If a clod be washed away by the sea,
Europe is the less.
As well as if a promontory were.
As well as if a manner of thine own
Or of thine friend’s were.
Each man’s death diminishes me,
For I am involved in mankind.
Therefore, send not to know
For whom the bell tolls,
It tolls for thee.

Iniţiatorii petitiei:

Vladimir TISMĂNEANU
Mihail NEAMŢU

SEMNEAZA AICI sau:

http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/solidaritate_cu_dizidentul_chinez_liu_xioabo_condamnat_de_autoritatile_comuniste_la_11_ani_inchisoare-p40125039.html

Printre semnatari: Ana Blandiana, Mihai Sora, Romulus Rusan, Radu Filipescu, Ion Vianu, Dragos Paul Aligica, Anca Oroveanu, Sorin Vieru, Cristian Preda, Monica Macovei, Andrei Cornea, Devis Grebu, Marta Petreu, Mircea Cartarescu, Zoe Petre, Smaranda Enache, Iulia Motoc, Andrei Oisteanu, Maria Bucur, Mariana Celac, Serban Foarta, Magda Carneci, Anamaria Marinca, Sebastian Reichmann, Aurelian Craiutu, Lavinia Stan, Stefana Bianu, Victor Barsan, Anca Manolescu, Radu Bercea, Renate Weber, Lidia Bodea, Vlad Perju, Radu Paraschivescu, Liviu Antonesei, Doina Jela, Marcel Tolcea, Cristian Teodorescu, Anca Simina, Vasile Gogea, Teodor Stanca, Vitalie Ciobanu, Rodica Culcer, Stela Popa, Dorin Dobrincu, Tereza-Brindusa Palade,  Madalina Schiopu, Sorin Iliesiu, Sorin Lavric, Luiza Palanciuc, Alex Leo Serban, Radu J. Bogdan, Ioan Stanomir, Liliana Popescu, Caius Dobrescu, Angelo Mitchievici, Vlad Muresan, Armand Gosu, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Camil Ungureanu, Elis Plesa, Igor Casu, Adrian Cioflanca, Raluca Grosescu, Marius Chivu, Anca-Maria Cernea, Cristian Patrasconiu, George Scarlat, Liviu Plesa, Marius Vasileanu, Gelu Trandafir, Cristian Ghinea, Dan Stanca, Bogdan Iacob, Ilinca Gussi, Andrei Doicescu, Marina Constantinescu, Cristian Campeanu, Vasile Docea, Gabriel Catalan, Ion Zubascu, Răzvan Paraianu, Mircea Stanescu, Alin Fumurescu, Ligia Dobrincu, Mihai Demetriade, Razvan Braileanu, Mihaela Sitariu, Silviu Sergiu, Radu Stern,  Angela Furtuna, Bogdan Ghiu, Caterina Preda, Ovidiu Pecican, Alexandru Gabor, Cezar-Paul Badescu, Eduard Koller, Narcisa Bona, Vasile Garnet, Radu Tudorancea, Bogdan Duca, Ana Petrache, Leo Stan, Sorin Marica, Alin Vara, Peter Manu, Damiana Otoiu, Eliza Gheorghe, Coca Grebu, Andrei Muraru, Ruxandra Ivan, Dan Badea, Sanda Agalides, Viviana Iacob, Constantin Constans, Elena Baboi, Teodora Cascarade, Camelia Mateias, Simona Deleanu, Virgil Burla, Maria Hulber, Mihai Pitea, Cristian Vaduva, Stephen Benedict, Danut Mănăstireanu, Victoria Leorda, Adrian Merfu, Marius Cruceru, Nicholas Popescu, Vincentiu Cernea, Laura Manu, Rodica Volintiru, Vladimir Bulat, Radu Teslaru, Ioana Moldovan, Valentin Stanga, Mihaela Barbus, Vlad George, Miron Valeriu, Bogdan Popa, Simona Daraban, Elvira Popeti, Tadeusz Rostworowski, Tatiana Rosca, Mihaela Nitulescu, Cristian Munteanu, Costin Moisil, Tamara Caraus, Cristian Curea, Ciprian Ioan Cucu, Silvia-Daniela Tobias, Bianca Fezesan, Sorin Sorasan, Miruna Dima Constans, Dan Siserman, Horatius Lucaci, Ana Tudoran, Daniela Cosar, Horia Sava, Diana Popa, Vlad Dăraban, Mihail-Valentin Cernea, Emanuel Remus Badulescu, Parohia Baratia-Bucuresti, Vladimir Iuganu, Septimiu Pop, Miklos Bakk, Avram Stefan, Cristian Sandache, Ramona Mot, Nicusor Dan, Cosmin Stanescu, Alexandru Dutu, Corina Roxana Grigoriu, Mihai Chiper, Irina Calin, Serban Tarciziu, Tiberiu Catona, Daniel Barna, Radu Vancu, Camil Stoenescu, Alexandru Muresan, Daniel Buda, Elvis Alistar, Aurel Donescu, Radu Giumanca, Florin Puscas, Anamaria Bardut, Mario Lechici, Alice Tache, Natanael Mladin, Suzana Druta, Anca Merce, Ernest Malnasanu, Carmen Zaharia, Vitalie Spranceana, Raluca Tinca, Monica Vasileanu, Virgil Paslariuc, Vitalia Pavlicenco, Vlad Chiorean, Dumitru Ioachim, Carmen-Maria Mecu, Liliana Armas, Daniel Chereji, Viorel Elisievici, Merir Moraico, Carmen Bujor, Adela Marcov, Mike Medavoy, Codruta Cretulescu, Andreea Matei, Dan Popescu, Ana Dragalina, Mircea Milescu, Florin Gherasim, Paula Ghita, Axinia Oana, Robert Sabotici, Florin Capota, Ana Vatav, Arthur Alexandru Filimon, Mihai Milea, Anna Susak, Arina Dorcu, Simina Puricescu, Oana Iordache, Andreea Jianu, Andreea Dinca, Romulus Cristea, Andrei Chitu, Boris Lichii, Raluca Meirosu, Grigore Gavrilovici, Veronica Bucur, Iulia Niculae, Adelaida Piroi, Liviu Daniel Grigorescu, Maria Vleju, Bianca Ligia Nits, Vasile Gheorghiu, Veaceslav Inculet, Raluca Buzea, Oana Sarbu, Mihnea Paraschivescu, Catalin Timofciuc, Eugen Bot, Raluca Paris, Alina Roman, Alexandra Ghit, Augustin Stancu, Rodica Nadolu, Leonid Dragomir, Marius Ivan, Roxana Macovei, Dumitru Andrei, Marius Georgescu, Andrei Vladucu, Ioana Dumitrache, Kuki Szabolcs, Aida Maria Pop, Ignatie (Ilie) Trif, Iulia Trandafir, Dana Betlevy, Gheorghe Velcea, Mihai Suciu, Teodor Scortan, Ioan Curt, Andreia Moraru, Liviu G. Stan, Otilia Nutu, Florin Rugina, Cr. Diaconescu, Cristina Niculae, Ala Starcu, Giorgiana Astefanei, Maria Cristina Sburlea, Doina Popescu, Paula Aldescu, Cristi Nedelcu, Bogdan Mosorescu, Ioana Cosma, Anatol Chitoroaga, Valentin Olariu, Octavian Negrea, Linda Ciuche, Anca Gheorghiu, Dragos Tudor Ungureanu, Adrian Buga, Olga Panchin, Raul Muresan, Marilena Constantinescu, Catalin Risnoveanu, Adina Popescu, Kazmer Kovacs, Ruxandra Priminescu, Victor Andrei Suciu, Alexandra Stan, Andrei Teodor Huiban, Eduard Boz, Vasile Iosub, Robert Negut, Oana Borlean, Ion Tentiuc, Mirela Vlasceanu, Madalina Glavan, Adian Garbati, Irina Ivan, George Badescu,Corina Uratu, Laura Laptoiu, Ioan Badila, Iulia Marin, Ioan Ciutacu, Catalina Sevaciuc, Andreea Andrei, Anca Bulgaru, Mihai Pruteanu, Cristian Goian, Aurora Martin, Loredana Mitran, Ana Popescu, Dinu M. Antonescu,  Sergiu Bahrim, Nicolae Tibrigan, Toader Cristinel Onica, Mihai G. Florea, Dan Tura, Catalin Chereji, Estela Florina Luca, Argentina Gribincea, Adam Keleti, Magit Sallat, Ionel Boamfa, Manuela Paraschivescu, Silviu Costas, Liliana Angheluta, Mihai Ghitulescu, Lucian Milea, Ionut Mares, Florin Trusca, Adriana Rosca, Maria Laura Ilea, Irina Crainiciuc, Laszlo Robert, Ioana Cevallos, Anca Savu, Florin Marginean, Liliana Cazacu, Catalin Farcas, Maria Maevschi, Raluca Pruna, Cristina Cosoreanu, Tudor Grosu, Dorin Draghici, Horia Vasilescu.

O nouă perlă a dlui Ion Iliescu: “PSD este emanaţia Revoluţiei”

Ce poti face? Urile din multime, manipularile din presa

Ca multimile pot fi seduse de slogane abil construite nu este catusi de putin o noutate. Istoria veacului XX poate fi scrisa ca una a triumfului celor mai brutale, sordide si halucinante forme de propaganda. Lenin si Hitler s-au considerat mai presus de orice artisti ai propagandei.

In EvZ citesc un articol de o imensa tristete, un text ingrijorat si menit sa ingrijoreze, scris de H.-R. Patapievici.

Am trait eu insumi o experinta similara la Targul Gaudeamus, in noiembrie 2009 la Bucuresti. Tocmai se lansase volumul Povara libertatii de Mihai Neamtu la standul Polirom. Eram cu mai multi prieteni, conversam linistit, in sotto voce. S-a apropiat de mine un domn mai in varsta, solid si cam agitat. Ma apuca de un brat, ma trage catre el si-mi spune rastit: “Continuati cu minciunile voastre? Lasati-ne in pace cu Basescu al vostru!” Irascibilul individ ma impingea tot mai insistent catre un colt, parea pregatit sa ma bruscheze fizic. Avea ochii injectati de ura, ameninta furios, cu pumnii stransi.  Am observat ca apareau si ceva sustinatori (ai sai) in jur. Am ramas naucit, fara sa stiu ce si cum sa replic…  Anii ‘90 cu ura impotriva intelectualilor pareau sa se reintoarca. Era lume multa, amicii mei prinsi in discutii, fara sa realizeze imediat ce se petrecea.  Noroc cu un prieten venit de la Cluj, un tanar filosof nimerit in valmasagul bucurestean, care a intervenit transant si l-a indemnat pe agresor sa plece cat mai repede. Acesta a facut-o (indivizii de acest gen nu stralucesc prin curaj fizic sau psihic), continuind sa ma insulte grobian si sa-i blesteme pe “oamenii lui Basescu cu falsificarile lor”.  Un securist pus pe revansa?  Un peremist plecat cu sorcova? O provocare ordinara (ca toate scrisorile de amenintare cu moartea pe care m-am obisnuit sa le primesc in ultimele trei decenii)? O banala ipostaza a frustrarii, manipulate televizual? Eram intre doua tururi de scrutin, totul parea posibil…

Ce poti face, ce poti spune cand citesti ca, asemeni evreului Suss, tu esti cel vinovat de orice se intampla in tara, ca ai o influenta oculta gratie careia oamenii pot fi numiti si destituiti peste noapte?  Ca esti sfetnicul din umbra, liderul secret al unei cabale omnipotente?  Ca faci si desfaci retele de influenta, ca demnitarii de varf din Romania (si poate nu doar de-acolo) danseaza cum le ordoni tu. Cum poti reactiona asa cum ai dori, cu civilitate, politicos si rational, atunci cand iti este sfartecata identitatea?

Ce poate face Horia Patapievici cand vede ca fiecare cuvant pe care il rosteste este rasucit, desfigurat, in chip insidios si rauvoitor, in defavoarea sa, ca aceia care se ocupa cu masluirea pozitiilor sale nu catadicsesc sa clarifice lucrurile in pofida evidentelor care striga? La inceputul lunii ianuarie 2010 Ioan Petru Culianu ar fi implinit 60 de ani.  Cu exceptia articolului lui Andrei Oisteanu din revista 22, nu stiu ca momentul sa fi fost notat in presa romaneasca. Culianu a fost un intelectual de inalta tinuta, un aristocrat al spiritului care nu s-a sfiit sa sfideze idolii tribului.  Daca traia, nu ma indoiesc, ar fi figurat pe lista neagra a “boierilor mintii”.  A fost injurat, calomniat, denigrat fara rusine.  Toti neavenitii si-au permis sa-l batjocoreasca prin varii foi sortite uitarii.  Sfarsitul tragic a fost ultima sa jertfa pentru convingerile pe care a refuzat a le abandona.  Hartuielile cu care s-au confruntat Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si  I. P. Culianu continua. Este ceea ce se petrece cu cei care nu cedeaza presiunilor idiotizante, cei care cred ca nu este o crima, ba chiar dimpotriva, este o datorie sa ramai treaz atunci cand prea multi par sa fi consumat in chip excesiv alcooluri ideologice.  Cei care nu accepta vechile si noile rinocerite.  Cei care resping orice forma de tribalism etnocentric.  Ce poti face cand te intalnesti cu sovinismul cel mai odios jignindu-ti originea etnica, contestandu-ti legitimitatea de intelectual roman, evreizandu-ti prietenii si palmuind biografiile unor oameni pe care ii respecti si ii admiri?  Intr-adevar, ce poti face?

(VT)

Cartea Anului 2009: Marta Petreu si Mircea Mihaies

Iata o veste fericita: premiul “Cartea Anului 2009″ acordat de Asociatia Revistelor, Imprimeriilor si Editurilor Literare (ARIEL) a fost acordat pe 27 ianuarie 2010 Martei Petreu pentru cartea Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu–Mihail Sebastian si lui Mircea Mihaies pentru lucrarea Despre doliu. Un an din viata lui Leon W.  Ambele volume au aparut la editura Polirom.  Ii felicit din inima pe Marta si pe Mircea, straluciti si curajosi intelectuali, pentru acest binemeritat succes. Prin urmare, doua carti pe care le recomand cat se poate de calduros, contributii esentiale care probeaza maturitatea indubitabila si vocatia critic-umanista a culturii romanesti de azi.  Nu insailari de opinii fabricate in serie, nu amatorisme narcisiste (“lautarisme”, vorba lui C. Noica), ci infaptuiri reale intru spirit.

Despre cartea Martei Petreu am scris de cateva ori in tara (in Orizont, pe acest blog), precum si in Times Literary Supplement din 1 ianuarie 2010 (cronica a aparut in 22 in traducerea lui Virgil Stanciu). O carte atacata si rastalmacita vehement, cu malitie, cu patima, cu naduf, dar cu prea putina atentie pentru enormul travaliu documentar si mai ales pentru demonstratia riguroasa si dezinhibata, de-tabuizanta a autoarei.  Iata concluzia recenziei mele din TLS:

Această carte necesară nu micşorează deloc presupusa statură a lui Sebastian, aşa cum s-au grăbit să acuze unii critici români furioşi. Mai degrabă aruncă o umbră justificată de îndoială asupra dubiosului statut iconic al unui „uman, mult prea uman“ intelectual.

Despre cartea lui Mircea Mihaies, exemplara ca profunzime si empatie metafizica,  excurs rascolitor in abisul unei arzatoare sfasieri launtrice, iata ce scrie H.-R. Patapievici precum si opinia mea (texte reproduse dupa coperta a patra):

„In Talmud gasim aceasta fraza: «Cind moare un intelept, toti sint rudele lui». Cu ea si-a inceput Leon Wieseltier textul pe care l-a scris la moartea maestrului sau, Isaiah Berlin. Contrariat de caracterul enigmatic si profund al acestei fraze, Mircea Mihaies a dedicat elucidarii ei o investigatie tulburatoare, la capatul careia aflam ce mai inseamna pentru omul modern sa tina doliul religios si rugaciunile de mintuire pentru parintele sau mort. Pasiunea investigatiei il tine pe cititor cu sufletul la gura, intr-o situatie care ne va tine pe toti, la timpul potrivit, fie cu sufletul cernit, fie cu el trecut in/de bezna. Cind moare un om, toti ii poarta doliul. Despre doliu este o carte superba, care ne priveste cu insistenta pe toti.” (H.-R. Patapievici)

„Amintirea, rugaciunea, veghea, melancolia despartirii fara intoarcere, noaptea adanca si definitiva care ne cotropeste existenta atunci cand trebuie spus fatalul «bun ramas» parintelui iubit, intalnirea inevitabila si totusi de negandit cu limita din urma, jalea, dar si speranta impotriva sperantei, inerenta spiritului mesianic din inima iudaismului, toate aceste teme si atatea altele se regasesc in cartea lui Mircea Mihaies, deopotriva erudita si tulburatoare, manual de gravitate, empatie si salvare.” (Vladimir Tismaneanu)