Delirul urii: Flegme peste vii, flegme peste morti

30/04/2009

Nu pot decit sa sper ca dl Paul Gottfried, ajutat de junele sau prieten, doctorandul in istorie de la Ohio State University, Mircea Platon, va citi acest text de Mihail Neamtu aparut pe blogul sau. Nu ma indoiesc ca dl Platon ii va explica cu maxima obiectivitate si fara urma de partizanat, cum ne-a obisnuit, in ce a constat legionarismul, ce a insemnat cultul violentei “purificatoare”, si care au fost efectele sale. Ce l-ar fi asteptat pe dl Gottfried in vremea dictaturii legionare. Ce-ar fi asteptat-o pe Monica Lovinescu, ce ni s-ar pregati noua si celor care gindesc ca noi intr-o teocratie militanta condusa de domnii Catrinoiu, Hurduzeu si Platon. Sper, de asemenea, ca exploziile huliganice semnalate de dl Mihail Neamtu vor fi luate in consideratie de cei care, altminteri, sunt extrem de vigilenti cind e vorba de articole semnate de Bogdan Alexandru Duca ori de Mircea Mihaies. Pentru ca, nu-i asa, traim intr-o lume a onestitatii si vigilentei…

Delirul urii: flegme peste vii, flegme peste morţi

de Mihail Neamtu

Pentru cei care aveau încă dubii legate de “duhul creştinesc” al grupării A Treia Forţă, iată câteva citate elocvente dintr-un blog promovat explicit de către domnii Mircea Platon & Ovidiu Hurduzeu. O primă distincţie, arbitrară pentru profani dar necesară pentru ştiutorii în chip gnostic ai mersului istoriei, vine să diferenţieze între evreii buni (care ne pot fi prieteni) şi jidanii răi (care pot fi omorâţi). O atare interjecţie patologic negaţionistă apare scrisă negru pe alb, spre deliciul ticăloşilor, împietriţilor la inimă, proştilor şi ignarilor.

Ilie Catrinoiu: “Evreii din CC al PCR si cei care suplimenteaza numarul mortilor evrei in Romania nu sunt evrei, sunt jidani. Evreul Steinhardt facea diferenta dintre evrei (oameni de treaba cum e si Gottfried) si jidani (criminali comunisti cum a fost tatal lui Volodea si cum sunt jidanii americani din universitati si politica care si-au permis nesimtirea sa dicteze presedintilor din Romania de dupa 1989 ca antisemitismul e trasatura caracteristica a poporului roman).”

Această mostră sinistră de antisemitism rezidual şi retorică justificativă în favoarea crimei organizate (uciderea “jidanilor” democraţi dinainte de 1945 fiind justificată prin revenirea “jidanilor” comunişti după 1945) consacră din nou culpa prin asociere sau vinovăţia genetică, tema originii nesănătoase şi fantasmele resentimentare. Indignarea anti-elitistă şi fixaţia patologică a denunţului este completată de o altă juvenilă chemare la arme. Cu bâtele şi ciomagele tastaturii, minerii se reîntorc prin blogosferă şi strigă “Moarte intelectualilor”. Astfel, un tânăr viţel, mai precis învăţăcel, reprezintă şi el – dobitocul – România profundă născută, fireşte, printre colive, vorbe ciobăneşti şi sudălmi “ortodoxe”:

“I-as trage o flegma sanatosa intre ochi lui Patapievici. Dar si lui Tismaneanu. Tuturor numai flegme.

Andrei Costea, student la filosofie.”

Flegme peste vii, flegme peste morţi. Nimic nou sub soare: ura nu dispare. Şi oare n-au dănţuit ucigaşii lui Stelescu printre parastase şi liturghii?


“Totalitarismul tehnologic” si metafizica flegmei

30/04/2009

Iata ce miracol stilistic, exemplar prin politete, eleganta si spirit al dialogului, se poate citi pe un blog care lupta impotriva “totalitarismului tehnologic” (un concept dezvoltat de filosoful neo-marxist Herbert Marcuse in Omul unidimensional). Situationistii anti-conex(s)ionisti, pseudo-heideggerieni de stinga pozind in profeti ai dreptei, eminamente si esential anti-liberali, ne ofera noi si noi surprize.

Brave New World, Unabomber si 1984 lipsesc din creierul lui Tismaneanu. Le-au (sic-VT) citit degeaba. Degeaba vorbesc intelectualii nostri despre democratie, au luat-o pe carare, merg spre totalitarismul descris de Huxley. I-as trage o flegma sanatosa intre ochi lui Patapievici. Dar si lui Tismaneanu.

Tuturor numai flegme,
Andrei Costea, student la filosofie.”

Este perpetua fantasma (neo)legionara a lichidării adversarului printr-un singur gest.

Precizez ca am scris prefata editiei romanesti a romanului lui Orwell 1984, aparuta la Editura Polirom. Ii stau cu placere la dispozitie domnului Costea cu un exemplar pentru a scuipa “sanatos-militareste” pe prefata. O ocupatie frumoasa, scuipatul pe carti, pe intelectuali…

PS: Despre mineriada blogosferică împotriva intelectualităţii democrate, câteva comentarii pertinente aici.


Pagini despre mitocanul nervos dar pios

30/04/2009

Observ, si nu sunt singurul, ca s-au inmultit in spatiul public romanesc vocile cu discurs religios la suprafata, dar incapabile de minima civilitate. Grobieni care invoca Evanghelia, dar se scufunda in sectarisme pre-moderne. Mai observ si recurente, abia mascate puseuri antisemite. Personaje care se proclama depozitari unici ai traditiei dreptei conservatoare derapeaza alarmant in retorici fascistoide, culegind instantaneu aplauze din subteranele unei zone caracterizate prin cronicul deficit de rusine. Jurnalisti gata sa ofere retete mistice acolo unde e nevoie de civism, pudoare si urbanitate, devenind insa mitocani cind s-ar impune, dupa modelul unui Nicolae Steinhardt, arta politetei, etica obrazului intors sau macar 1% din valoarea iubirii (agape). Intr-un volum sobru, publicat recent, am intilnit citeva pagini serioase despre cei care dau mereu din copita in preajma aproapelui, dar invoca ipocrit un “sursum corda” de fatada. Iata de ce este utila demascarea resentimentarului de serviciu, a incremenitilor in proiecte veninoase si a dezorientatilor care uzurpa, si nu de azi sau ieri, forta si nobletea unor mari traditii si credinte religioase. (VT)

Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, 2009, p. 230-232.

Atacul obsesiv la persoană revelează un rictus epigonic, un etos vampirizant şi o mentalitate parazitară. Vârf de atac într-o campanie fără miză, il furioso câştigă mai ales faima provinciei şi stima de sine. Va lovi mereu în alţii, înghiontind publicitar prieteni şi duşmani, alungând pacea din jur şi atrăgând neaşezarea. Strategia discursului duplicitar merge însă mai departe, incluzând nu doar oameni, ci şi idei, valori sau concepte.

La stânga sau la dreapta, articlierul nevrozat admiră puţini oameni, scuipă fiere şi este ocupat cu delimitarea zilnică faţă de ceilalţi. Rareori are iniţiativa redactării unor studii neutre sau a unor eseuri de sine stătătoare, fără copite nepotcovite şi salturi nărăvaşe. Polemistul neadormit monitorizează exhaustiv bârfa, intriga sau şezătoarea virtuală. El ridică piatra, caută la faţa omului şi vede mai ales paiul din vecini (dar niciodată bârna propriului ochi). Ştiinţific vorbind, el produce cu greu altceva decât însăilări ocazionale – nicidecum articole validate pe piaţa occidentală, studii standard sau cărţi de circulaţie internaţională. Perfect parazitar, războinicul tastaturii zvâcneşte mereu din penumbră. Cultivând suspiciunea, el joacă la cacealma şi amestecă deliberat borcanele. Nu îl preocupă claritatea dezbaterii, nici aprofundarea termenilor discuţiei. Avansarea unor argumente limpezi, databile şi accesibile tuturor este, foarte probabil, un semn de decadenţă apuseană.

Strategia ipochimenului nostru este alta: să dobândească prin interjecţii, lăutărism şi gândire rapsodică măcar un gram suplimentar de notorietate. Unde anume? În singurul mediu care i-a rămas accesibil: blogosfera. Atunci când ziarele nu-l mai publică, când posturi didactice nu se prea mai găsesc iar bursele de umplutură au ajuns la sfârşit, polemistul insomniac confecţionează anateme electronice. După excluderea sa din cadrele culturale, universitare, civice sau politice ale dezbaterilor contemporane – şi aceasta mai ales din motive de incompetenţă profesională, sociopatie sau idiosincrasii personale – achimitul nostru devine dispecer al emailurilor zeflemea. Trânteşte alte „noi explicaţii”, se agită nocturn pentru alte lămuriri, presează obţinerea prin intermediari a unor noi ofensive.

Lansat prin gesturi iconoclaste, maestrul vituperaţiei pauşale nu se va opri la argumentul ad personam şi injuria ad baculum. El va identifica un duşman ipotetic cu definiţie pluri-echivocă şi trăsători perfect incompatibile: „sistemul” mediatico-politico-economic, ubicuu şi activ în persecuţii, omogen la prima vedere, deopotrivă capitalist-globalizant, dar şi marxist-ecologist, legat de spionajul catolicismului de tip carlist însă redevabil şi liberalismului ateu, aliat cu Islamul radical, dar şi promotor al educaţiei seculare (în genul politologiei sau al istoriei religiilor). Principiul identităţii şi regula non-contradicţiei pot fi abolite după bunul plac: duşmanul rămâne acelaşi (dreapta de stânga şi stânga de dreapta). Fiara este un Leviathan liber-schimbist, capabil să primească oricând un nou apelativ, mereu util în polemica dintre „noi” (cei câteva zeci sau sute de drepţi) şi „ceilalţi” (câteva mii, sute de mii, milioane şi, până la urmă, miliarde de rătăciţi).


Tentatia centrului: Ovidiu Pecican despre “Etica neuitarii” de Monica Lovinescu

30/04/2009

In Observator Cultural (30 aprilie 2009), la rubrica sa “Avalon”, istoricul si criticul Ovidiu Pecican scrie despre volumul Etica neuitarii de Monica Lovinescu , accentuind justificat grila politologica si moral-filosofica prin care am facut selectia eseurilor incluse in antologie. Sunt de acord cu Ovidiu Pecican ca nu este cazul ca mostenirea intelectuala a Monicai Lovinescu sa fie recuperata partizan, unidimensional, self-servingly. Ramine insa faptul ireductibil ca atit Monica Lovinescu cit si Virgil Ierunca au fost liberali anticomunisti si antifascisti, spirite fundamental anti-totalitare. Ca si Jeanne Hersch, ca si Hannah Arendt, Monica Lovinescu a lasat in urma o opera cu multiple semnificatii, intotdeauna insa opusa doctrinelor si sistemelor ideocratice care primejduiesc libertatea individului. A scris cu pasiune impotriva imposturilor stingiste si si-a ridicat glasul, de cite ori a fost nevoie, in favoarea victimelor dictaturilor utopic-teroriste.

Neastîmpărul lucidităţii

de Ovidiu PECICAN

La un an de la trecerea sa din actualitate în panteonul culturii române, Monica Lovinescu revine în atenţie cu o culegere din scrierile sale intitulată Etica neuitării (antologie şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 492 p.). Inclus în colecţia „Zeitgeist“, acest prim florilegiu postum din moştenirea autoarei oferă o lectură politologică şi prin grilă morală unei producţii abundente, parcimonios transcrise de scriitoare din dosarele emisiunilor radiofonice pe care le prezida de la microfonul Europei libere. Intenţia antologatorului nu lasă loc echivocului. El încearcă să sublinieze calitatea de „cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist“ din cultura românească a Monicăi Lovinescu. De aici şi noutatea proiectului, căci, deocamdată, receptarea ei s-a făcut mai cu seamă în ordinea comentării literare şi culturale de actualitate, a criticii de direcţie, deci într-o linie mai degrabă literară.

Aşa cum se vede însă în funcţie de intenţia programatică de la baza volumului, Monica Lovinescu pare mai curînd o autoare din speţa Hannei Arendt sau Susan Sontag; o scăpărătoare prezenţă feminină în arena ideilor şi a ideologiilor, discutînd cu neobosită inteligenţă şi cu un acut simţ al nuanţelor poncifurile în vogă, erorile democraţiilor occidentale, crimele totalitarismelor roşii, redundanţele postrevoluţionare, incapacitatea de îndestulătoare înnoire a noilor democraţii. Efortul de a ocoli categoriile tradiţionale ale receptării din interiorul culturii noastre, oferind şansa unei alte înţelegeri a acestui cronicar consecvent al evenimentelor ultimelor şase decenii de istorie românească şi europeană, este bine-venit. El arată în ce măsură cantonarea într-un singur gen a unei personalităţi publice de primă mărime poate sărăci atît cultura căreia îi aparţine, cît şi capacitatea de descifrare şi de înţelegere a împrejurărilor istorice.

Monica Lovinescu a fost, nu încape îndoială, mai mult decît s-ar fi putut crede. Superstiţia că numai pe hîrtie tipărită pot fi regăsite contribuţii culturale majore a întîrziat considerarea cu suficientă seriozitate a aşa-ziselor cronici radio ale maestrei de la Teze şi antiteze la Paris. Tipărirea după 1989, a ciclului de Unde scurte (vol. I-VI), a Jurnalului (I-VI) şi a memoriilor La apa Vavilonului (2 vol.), a romanului Cuvîntul din cuvinte (2007) şi a unui volum de interviuri, în mod evident posibilă în România doar după căderea regimului Ceauşescu, a fost socotită de unii prea tîrzie pentru a mai acredita o prezenţă scriitoricească importantă din acelaşi soi de motive. Alte prejudecăţi, dificultatea integrării armonice şi corecte într-un ansamblu cultural pe care o asemenea prezenţă îl recalibra în mod obligatoriu, aducînd zeii declaraţi ai zilei pe piedestaluri mai mici, au sporit, la rîndu-le, inerţia, iar incapacitatea depăşirii acestor condiţionări ale receptării o vădesc din plin mai recentele istorii ale literaturii româneşti.

Din asemenea motive, contextuale, şi din altele, intrinseci operei lăsate în urmă – o ediţie românească de Scrieri ar însuma, fie şi numai reproducînd textele deja enumerate, vreo 16 volume –, cum ar fi polimorfismul monocord al comentariilor sale eseistice şi aglutinarea în pagini de jurnal a unei gîndiri originale şi alimentate de surse de prima mînă, sîntem încă în preambulul receptării pe care Monica Lovinescu o merită. De fapt, intervenţiile radiofonice transcrise şi prelucrate în forma unor eseuri şi articole conţin deschideri plurale: de la cele teoretice (de relevanţă filozofică sau ideologică) la consideraţii de natură morală, la estimări critice şi observaţii de mentalitate, pagini de cronică istorică şi luări de atitudine politică şi civică, reflecţii amare şi sceptice, dar şi chemări mai mult sau mai puţin directe la luptă, în virtutea unui activism fie instinctiv, fie conştient asumat.

Lui Vladimir Tismăneanu i se impun „principalele contribuţii ale Monicăi Lovinescu la constituirea unei etici întemeiate pe memorie“, reflecţia asupra problemei Răului, rădăcinile morale ale gîndirii monicalovinesciene. Dar aceleaşi pagini pot fi citite şi ca o profesiune de credinţă intelectuală şi civică, angajată – dar nu partinic –, distanţată – dar nu absentă şi neimplicată –, ardentă – dar nu propagandistică –, interogativă – dar nu nihilistă –, încrezătoare în semnele viitorului – însă nu naivă. O astfel de definire a atitudinii sale constante mi se pare în ton cu disponibilitatea vastă a scriitoarei, păstrată, în linii mari, intactă, de la un deceniu la altul, marcă ce invalidează eventualele tentative de anexare a sa de către un curent sau altul de gîndire. Măcar respectul şi recunoaşterea pe care ea le conferă unor autori precum Milovan Djilas, Arthur Koestler ori Boris Souvarine – oameni de stînga, intraţi în alertă în faţa exceselor totalitarismelor de stînga, dar care nu au devenit niciodată de dreapta – ar trebui să îndemne la o atentă cumpănire a calificărilor ce i se atribuie fiicei lui E. Lovinescu. Nume ca acestea, apreciate sincer, prin declaraţii repetate, de autoare, ar trebui să îndemne la precauţii atît în considerarea ei ca o militantă anticomunistă de dreapta, cît şi ca o intelectuală de stînga tolerantă, „menşevică“. Centrul pe care îl frecventează ea nu este deloc acomodant, ci ţine de o scrutare critică mereu vigilentă în toate direcţiile.


Un volum excepţional: Reconstrucţia Dreptei de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică

29/04/2009

“Intelegem foarte bine ca, publicand o carte ca aceasta, ne inscriem intr-o lupta. Intelegem ca propunerile noastre vor trezi reactii din partea celor care gandesc formula si arhitectura doctrinara a politicii de dreapta din perspectiva altor paradigme. Si, de asemenea, mai intelegem ca aceste reactii nu ne vor fi favorabile, asa cum nici reactiile noastre nu sunt favorabile proiectelor unei drepte a secolului XXI care s-ar revendica de la radicalismul antiliberal si anticapitalist al perioadei interbelice sau care s-ar complacea prea mult in nostalgia aristocratiei secolului al XIX-lea.

Reconstrucţia dreptei

Reconstrucţia dreptei

Dorinta noastra nu este sa evitam polemicile, fie ele si taioase. Am dori insa ca aceasta confruntare sa se dea acolo unde ii este locul – adica in planul ideilor si al argumentelor. Testul fiecarei tabere care se confrunta acum pentru a defini spiritul noii drepte si a-si impune interpretarea asupra acesteia va fi dat de capacitatea de a-i convinge pe ceilalti ca varianta sa este cea mai viabila, ca propune vehiculul intelectual apt sa raspunda provocarilor istorice ale momentului, proband astfel aptitudinea de a duce mai departe, in noul mileniu, proiectul national si familia europeana. Altfel spus, obiectivul ultim al lucrarii de fata este sa-si convinga cititorii ca in paginile sale vor gasi schitate principiile unui astfel de instrument intelectual-politic si inceputul unui dialog in acest sens.” (Valeriu Stoica, Dragos Paul Aligica)

Nu cred ca exista doi intelectuali mai pregatiti si mai indrituiti decit autorii acestei carti sa trateze cu maxima seriozitate stiintifica, cu intransigenta etica si cu temeritate conceptuala chestiunile vitale ale reintemeierii dreptei din Romania. O dreapta care nu se fereste sa condamne ambele totalitarisme (comunist si fascist) drept nihiliste si anti-umane si sa priveasca fara complexe spre viitor. O dreapta cu ginduri si politici proaspete, care nu sucomba paseismelor primordialiste. O dreapta categoric anti-marxista, nu doar anti-leninista ori anti-stalinista. O dreapta care stie ca exista si alte optiuni decit letargia si liturghia (spre a cita formularile cam derutante ale d-lui Mircea Platon). O dreapta care refuza sa accepte ca nu avem de ales decit intre starea de gratie si starea de greata. O dreapta rationala, calma, toleranta, deci nu una febricitanta, profetica, oraculara, “redemptiva”, care se considera “unsa” prin “mandat divin”, uitind lectiile tragice ale veacului al XX-lea. O dreapta ce se revendica din Titu Maiorescu si E. Lovinescu, din Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, din Raymond Aron si Aleksandr Soljenitin, din Orwell si Koestler, din Camus si Conquest, nu din adversarii lor. La acest capitol, nu incap tranzactii. Prin urmare, cu maxima claritate: nu Blut und Boden, ci moderatie, ratiune si fermitate. Eu (VT) am scris prefata volumului, iar postfata este datorata filosofului politic Adrian Miroiu, profesor la SNSPA.


Traian Ungureanu şi Cristian Preda, conferinţă la ICR, luni 4 mai

29/04/2009

Întâlniri şi (re)întâlniri la ICR
Nimic despre politică! (şi aproape totul despre politic)

Luni, 4 mai 2009, de la ora 18, în seria „Întâlniri şi (re)întâlniri la ICR”, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38) va avea loc conferinţa-dialog „Nimic despre politică!”, susţinută de Cristian Preda şi Traian Ungureanu.

Pornind de la întrebarea „Ce e politic în viaţa individului modern?”, cei doi invitaţi vor trece în revistă câteva teorii politice, întru desluşirea a trei fenomene sociale foarte diferite: urbanizarea, fotbalul şi politeţea. În acest fel, conferinţa va diferenţia „politicul”, ceea ce structurează spaţiul social modern, de „politică”, înţeleasă ca polemică a actorilor partizani.

O altă întrebare vizează motivaţiile opţiunii pentru o carieră politică, după un parcurs academic sau publicistic de succes. Explicaţiile furnizate de Cristian Preda şi Traian Ungureanu nu se vor înscrie în polemica politică de zi cu zi. Dialogul va privi societatea romanească, ceea ce o reuneşte şi ceea ce o desparte. Trei cupluri de vectori vor structura dezbaterea: urbanizarea şi spaţiul public, fotbalul, mai general sportul şi grupurile sociale, politeţea şi politicul. Politicul, şi nu politica. Altfel spus: ceea ce dă sens existenţei comune, nu disputele înguste.

Accesul publicului este liber.

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel: 031 71 00 622, e-mail: biroul.presa@ icr.ro


Monteverdi, Ave Maris Stella (in amintirea Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca)

29/04/2009

Din Trecut-au ani… de Virgil Ierunca, acest pasaj cutremurator scris la 1 ianuarie 1960:

“Revelionul cu Monica. Singuri. Monica e numai indurerare. Toate bucuria ei de altadata–bucurie mereu reinventata–a disparut. Am ascultat muzica religioasa. Indeosebi discul ei preferat de Monteverdi. Nigra sum si Ave Maris Stella cu Rosanna Giancola si Magnificatul interpretat de ansamblul Angelo Ephrikian. Ce va aduce acest an? O vom avea linga noi pe mama Monicai? E tot ce ne dorim. E tot ce nadajduim.”


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers