“Voronin este omul sovietic chintesential”: Interviu in EvZ cu istoricul basarabean Igor Casu

Cu totul remarcabil, extrem de profund, examinind si luminind cu mare acuratete sensurile evenimentelor din Republica Moldova, astfel merita sa fie descris interviul luat de Vlad Stoicescu istoricului basarabean Igor Casu in Evenimentul Zilei. Il recomand in termeni superlativi. Igor Casu este unul dintre initiatorii “Declaratiei istoricilor din Republica Moldova” pe care am publicat-o pe acest blog. A scris capitolul despre “Represiunile comuniste in Moldova sovietica” din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Raport atacat vehement de conducerea PC al Comnustilor din Moldova).

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/848711/Voronin-O-struto-camila-reprezentantul-esuat-si-toxic-al-sovietizarii/

Miza a ceea ce se petrece in Republica Moldova este nemijlocit legata de persistenta, intr-o ipostaza grotesc-malformata, a unui leninism rezidual, vicios, cit se poate de perfid si de pervers. Cred ca Igor Casu livreaza argumente solide, dificil de negat, pentru teza caracterului neo-leninist al formatiei aflata la putere in Republica Moldova (pozitie pe care o contesta cei care insista asupra “conversiunii” lui Voronin si a mafiei sale intr-un fel de “antreprenori” non-ideologici, vindecati de orice ispite utopice). Intre altele, forma mentala a comunistilor din Republica Moldova este cea ramasa mostenire de la dinosaurii bolsevismului originar. Extinctia pasiunii utopice (incontestabila) nu inseamna renuntarea la leninism ca forma de mentinere a puterii dictatoriale: prin minciuna, dedublare, demagogie desantata, diabolizarea adversarilor, controlarea si manipularea sistematica a informatiilor etc Igor Casu citeaza astfel declaratia “unuia dintre liderii cei mai siniştri ai PCRM, Stepaniuk, care n-a ezitat să profereze ameninţări în cadrul întâlnirilor cu electoratul din martie 2009, declarând că cei care nu vor vota cu comuniştii merită să fie împuşcaţi. Ameninţări similare a făcut însuşi Vladimir Voronin, marasmaticul lider comunist, în timpul unei vizite din primăvara aceasta în sud, cu alegători din Găgăuzia.”

Iata un fragment din analiza propusa de Igor Casu:

Igor Casu: Revolta de la Chişinău a fost urmată de o adevărată contrarevoluţie a statului împotriva propriilor cetăţeni. Tineri ridicaţi direct din stradă, anchete dure, morţi suspecte. Un europarlamentar britanic cataloga scurt situaţia, în urmă cu o săptămână: Voronin ar fi, în termenii politicianului respectiv, “omul sovietic chintesenţial”. Ne explică istoria, cu adevărat, continuitatea acestui tip de mentalitate represivă?
Vladimir Tismăneanu observa, într-o intervenţie recentă la Europa Liberă, că „din punctul de vedere al motivaţiilor, al nostalgiilor şi al metodelor pe care le utilizează, Partidul Comunist al Moldovei condus de Vladimir Voronin este continuatorul partidului comunist din Republica Sovietica Socialistă Moldovenească”. Sunt întru totul de acord cu această opinie. Voronin este întradevăr un om sovietic chintesenţial, pentru că este în primul rând duplicitar. Este un comunist adevărat deoarece nu recunoaşte realitatea. Pentru Voronin, ca şi pentru bolşevici, dacă cineva se revoltă din cauza mizeriei, de vină nu este el şi regimul său, ci un duşman din exterior sau duşmanul din interior, pe post de a cincea coloană. Voronin este un bolşevic sadea întrucât el nu acceptă dialogul, el crede că deţine adevărul apriori şi nu are nevoie de comunicare. Voronin este un comunist înrăit pentru că este incorigibil, nu are remuşcări şi nu pregetă să folosească violenţa pentru a înăbuşi protestele celor care nu mai vor să trăiască într-o ţară condusă de un dictator care îl elogiază pe Lenin şi se inspiră din urmaşul fidel al acestuia, Iosif Visarionovici.

Voronin este întruchiparea perfectă a lui Homo Sovieticus deoarece îşi urăşte identitatea sa etnică. Vorbeşte mai bine în rusă decât în română şi o parte însemnată a basarabenilor în vârstă, indiferent de originea etnică, se recunosc în el: se bâlbâie încontinuu, vorbeşte atât româna, cât şi rusa cu multe greşeli şi ambele cu un accent execrabil. Pentru a-l înţelege pe Voronin, este nevoie de un exerciţiu de psihanaliză.

După reacţiile extravagante şi scandaloase pe care le are, ai impresia că Uniunea Sovietică încă există, iar el este conducătorul acesteia. Nici Putin sau Medvedev nu-şi permit să discute atât de aspru şi să critice Occidentul. Pentru Voronin, patria se întinde de la Prut la Vladivostok, de aceea integrarea europeană a Moldovei o concepe doar împreună cu Rusia.

Din alt punct de vedere, Vladimir Voronin poate fi caracterizat ca un oportunist care se foloseşte de ideologia comunistă pentru a permite fiului său, Oleg Voronin, să se îmbogăţească şi să controleze tot ce aduce profit în Republica Moldova. Voronin senior este el însuşi un milionar declarat, cu mii de acţiuni în banca condusă de fiul său, Fincombank. Paradoxal, Voronin este un comunist îmburghezit, o specie de struţo-cămilă, un tip de personaj despre care a scris atât de profetic Milovan Djilas în “The New Class”.

EVZ: Preşedintele moldovean acuza în termeni extrem de duri România, după stingerea demonstraţiilor din Chişinău. “Arborarea steagului românesc pe clădirea Preşedinţiei este cea mai mare umilinţă din istoria statului”, susţinea Voronin. Identitatea Republicii Moldova se poate desena doar în contrapartidă cu “sentimentul românesc”?

Igor Casu: Presupusa naţiune sovietică moldovenească, al cărei reprezentant eşuat, dar nu mai puţin toxic, e Voronin, s-a încercat a fi construită prin demonizarea naţiunii române, considerată a fi inamicul cel mai periculos al „naţiunii moldoveneşti”. După 1944, Moscova a interzis alfabetul latin în Basarabia şi l-a introdus pe cel chirilic, a operat introducerea masivă a cuvintelor ruseşti în vocabularul „limbii moldoveneşti” tocmai pentru a crea diferenţe şi bariere artificiale faţă de România.

La prima vedere paradoxal, dar România era prezentată în perioada sovietică drept ţară „fascistă”, iar românii drept „ocupanţi”. Câteva generaţii de oameni au fost educaţi după această ideologie şi ea a prins rădăcini adânci, îndeosebi în mentalitatea minorităţilor rusofone de aici, dar şi a unui segment al etnicilor români. Nu este de mirare că, în 2009, Voronin încearcă să reînvie acest spectru al României ca ţară care abia aşteaptă momentul să recapete stăpânirea asupra Republicii Moldova.

Eram în piaţă în ziua de 7 aprilie şi aveam încă de atunci o vagă impresie că provocările violente erau un preludiu şi un semnal pentru o nouă campanie electorală. Arborarea steagului românesc – ştim acum că s-a făcut cu buna ştiinţă şi cu concursul poliţiei – a avut menirea să trezească furia în rândurile minorităţilor, dar şi a unor moldoveni cu privirile aţintite spre Kremlin, faţă de presupusa intenţie a opoziţiei de a lichida statul.

Voronin şi comuniştii, prin urmare, se erijează acum drept unici apărători ai statalităţii, iar toate partidele democratice şi anticomuniste sunt reprezentate drept „trădători”, care vor să vândă „ţara noastră suverană şi independentă” statului vecin. Acum, viitorul Moldovei depinde în mare măsură de cine va câştiga bătălia mediatică privind interpretarea evenimentelor din 7 aprilie.

Ierunca, Monica Lovinescu, Camus: Cuvintul care marturiseste prin arsura

Am ascultat si eu emisiunea de la Radio Romania Muzical. Muzica a fost intr-adevar sublima, transformind dialogul cu Cristina Comandasu in acel necesar tribut pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca la un an de la incetarea din viata a marii ginditoare. Asezat in fata computerului, m-am lasat dus de ginduri, prins in virtejul amintirilor, emotiilor, nostalgiilor provocate de muzica lui Mozart, Beethoven, Albinoni, Monteverdi. Mai ales, as spune, Monteverdi.

Am redeschis volumul lui Virgil Ierunca Trecut-au anii… (Humanitas, 2000) la notatiile de jurnal din 1960. Era perioada in care Monica si Virgil mai nutreau speranta impotriva sperantei ca vor reusi cumva, printr-un miracol aproape negindibil, sa obtina eliberarea mamei Monicai si venirea ei in Franta. Nu a fost sa fie, regimul scelerat si-a dus pina la capat planul criminal. Antigonei i-a fost confiscat dreptul de a jeli.

Iata acest pasaj cutremurator scris la 1 ianuarie 1960:

“Revelionul cu Monica. Singuri. Monica e numai indurerare. Toate bucuria ei de altadata–bucurie mereu reinventata–a disparut. Am ascultat muzica religioasa. Indeosebi discul ei preferat de Monteverdi. Nigra sum si Ave maris stella cu Rosanna Giancola si Magnificatul interpretat de ansamblul Angelo Ephrikian. Ce va aduce acest an? O vom avea linga noi pe mama Monicai? E tot ce ne dorim. E tot ce nadajduim.”

Pe 4 ianuarie, vestea amutitoare, cumplita a mortii lui Albert Camus, unul din scriitorii preferati ai lui Virgil Ierunca, intelectualul poate cel mai onest dintr-un Paris al atitor lasitati, complicitati, tradari, abdicari morale. Dezolare, descumpanire, disperare:
“Albert Camus a murit intr-un accident de automobil. Absurditatea devine destin. El, care angajase o lupta solara impotriva absurdului, ii da acum un statut tragic. Moartea care pindea fiecare clipa de fervoare din ‘regatul’ existentei sale il ‘exileaza’ acum in iremediabil. Ultimul ‘malentendu’ al unei existente care, asa cum afirma profesorul si prietenul lui Camus, Jean Grenier, a dat cel mai bun raspuns intrebarii nietzscheene: ‘Cine e nobil?’”

Pe 5 ianuarie, Virgil Ierunca scrie: “Camus era pentru mine cel care facea din literatura o paranteza pentru a se instala in acea zona a constiintei unde cuvintul marturiseste prin arsura. Sint acum un exilat pentru a doua oara, fara acela care-mi dadea certitudinea ca in Franta salasluieste inca speranta, ca demisia poate fi inca ruinata. Acum am ramas in Franta lui Jean-Paul Sartre. Mai bine in Madagascar!”.

In colectia “Zeitgeist” la Humanitas, in inspirata traducere a Ioanei Ilie, Reflectii asupra pedepsei cu moartea de Arthur Koestler si Albert Camus, autori atit de pretuiti de cei doi mari exilati romani.

Monica Lovinescu si Virgil Ierunca si-au trait vietile, pentru ei si pentru noi, in “acea zona a constiintei unde cuvintul marturiseste prin arsura”.

Simbata, 25 aprilie, la 16:05, Radio Romania Muzical: In universul muzicii cu…Vladimir Tismaneanu

Simbata 25 aprilie, la 16:05 pe Radio Romania Muzical, ultima parte (a patra!) din dialogul Cristinei Comandasu cu Vladimir Tismaneanu. Se discuta muzica, filosofie, politica, poezie, istorie. Se asculta inregistrari cu Karajan, Clara Haskill, Maurizio Pollini, Dan Grigore, Emil Gilels, Arturo Benedetti Michelangeli. Murray Perahia. Se vorbeste despre Thomas Mann, Bach, Mozart, Beethoven, Vivaldi, Corelli, Dostoievski, Nietzsche, Schonberg, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Iosif Sava, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, despre Tudor si Florica Jebeleanu, despre surorile lui Vladimir Tismaneanu, Vicky si Rodica, despre anii de liceu, despre decizia de a pleca din Romania, despre memoria, uitarea si nostalgia comunismului. Despre Raportul Comisiei Prezidentiale, despre adevar, demnitate, libertate. Despre ceea ce filosoful D. D. Rosca a numit valori vesnice.

http://cultural.srr.ro/

http://muzical.srr.ro/

16.05 În universul muzicii cu…Vladimir Tismaneanu

de Cristina Comandasu

Prima mea întâlnire cu Vladimir Tismăneanu a avut loc luni, 23 martie, la una dintre conferinţele găzduite de Institutul Cultural Român.
La finalul ei, printre mulţi alţi admiratori, m-am strecurat şi eu: „Vă mai amintiţi, mi-aţi promis că vom face împreună o emisiune despre muzică clasică…”
„Stau doar câteva zile în Bucureşti şi nu ştiu dacă voi avea timp. Voi decide după ce-mi voi consulta agenda mâine dimineaţă.”

Până a doua zi, am stat cu inima cât un purice. Însă vestea a fost bună şi iată-mă pregătindu-mă ca în două ore de interviu să reuşesc să înregistrez materialul pentru 4 emisiuni – un tur de forţă, având în vedere că de obicei, realizez dialogul pentru doar două emisiuni odată.
Şi am vorbit despre multe subiecte, cu multe referinţe (se vede că invitatul meu este profesor universitar, pentru fiecare afirmaţie există o sursă, astfel încât să nu existe subiectivitate): despre pasiunea sa pentru muzica clasică, despre relaţionarea muzicii cu istoria omenirii, în special a celei din secolul XX, sau despre ce însemna muzica pentru regretatul cuplu Monica Lovinescu – Virgil Ierunca.

Ce a ieşit? Ascultaţi cele 4 emisiuni din seria „În universul muzicii cu…Vladimir Tismăneanu” în fiecare sâmbătă a lunii aprilie (4, 11, 18, 25 aprilie) între orele 16,05-18,00 şi judecaţi singuri. Şi scrieţi-mi dacă v-a plăcut sau nu la

cristina.comandasu@radioromania.ro

Mircea Cartarescu despre Traian Basescu

Sunt clipe cind lucrurile trebuie spuse limpede, fara inutile, specioase paranteze si aluzii. Este exact ceea ce face Mircea Cartarescu in acest articol, luminind deopotriva erorile (atitea cite sunt, si nu pot sa nu fie, intrucit oameni suntem si nimeni nu este infailibil) si virtutile lui Traian Basescu. Virtuti pe care adversarii jurati i le contesta cu o malitie de-a dreptul maniacala. Intre acestea: realism, curaj, viziune, imaginatie politica, adversitate ireconciliabila in raport cu profitorii, jecmanitorii, snapanii, pezevenghii, puslamalele, pehlivanii, escrocii, falsii patrioti stalinoizi si fascistoizi, tragatorii de sfori prin diversele cotloane oligarhice, pe scurt, vorba lui Eminescu, “tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura”.

SENATUL EVZ: Când nu plouă

Mircea Cărtărescu

Vineri, 24 Aprilie 2009

Mircea Cărtărescu: „Asistăm în ultimul timp la spectacolul trist al unui preşedinte cu un real talent politic pus în împrejurări din ce în ce mai nefavorabile”.

Discursul preşedintelui Băsescu în chestiunea evenimentelor de la Chişinău, deşi oarecum întârziat, a fost exact ce aşteptam de la el: un discurs cu adevărat foarte bun, articulat, coerent şi cu un simţ special al responsabilităţii politice. Soluţia pe care el a găsit-o în problema reacţiei României la situaţia din Moldova este o mutare neaşteptată pe eşichier: înlesnirea acordării cetăţeniei române cetăţenilor din Republica Moldova, adică aducerea lor mai aproape de Europa şi de democraţie nu prin declaraţii politice naţionaliste ce ar putea suna a intenţii de anexare, ci printr-un apel colorat emoţional la datoria noastră ca români şi membri UE faţă de moldoveni.

De asemenea, a reieşit din discursul prezidenţial hotărârea noastră de a condamna şi aduce la cunoştinţa comunităţii internaţionale atrocităţile autorităţilor moldovene faţă de demonstranţi. Prin acest discurs, Traian Băsescu se dovedeşte încă o dată unul dintre extrem de puţinii noştri politicieni de vocaţie, în stare să găsească soluţii reale la situaţii reale.

Radu Duda, Goethe si Klaus Mann: Despre actori, oameni, erori

Citind stirile de pe Hotnews si discutiile de pe blogul lui Cristian Patrasconiu legate de ciudatele scapari de pe CV-ul d-lui Radu Duda (intre timp modificate) a propos de absolvirea Universitatii Harvard (undergraduate? graduate studies? PhD?) ori a Colegiului Marshall din Germania, nu pot decit sa fiu de acord cu un forumist: Dl Radu Duda este de profesie actor. Mi-am amintit de romanul Mephisto de Klaus Mann (fiul lui Thomas Mann), dupa care Istvan Szabo a facut celebrul film cu Klaus-Maria Brandauer in rolul principal (a luat Oscarul pentru cel mai bun film strain). Prototipul personajului pricipal a fost actorul Gustav Grundgens, scurt timp casatorit cu Erika Mann, sora lui Klaus. Dupa 1933, fost om de stinga Grundgens a decis sa ramina in Germania nazista si a devenit un fel de actor oficial al celui de-al Treilea Reich. A fost chiar protejatul lui Goering, Reichsmarschal-ul care se pretindea un fel de Mecena.

Am citit cartea lui Klaus Mann cu multi ani in urma. Mi-a ramas insa in memorie dupa decenii motto-ul, un citat din Goethe. Il voi verifica zilele acestea, dar atit cit pot sa-l reconstitui, suna cam asa:

“Pot ierta omulului orice greseala a actorului, dar nu pot ierta actorului nici o greseala a omului”. Mi-e teribil de teama ca dl Radu Duda, actorul, incepe sa comita destule prea-omenesti erori…

http://patrasconiu.blog.cotidianul.ro/2009/04/23/radu-duda-despre-impostura/

“Nu exista alternativa la capitalism”: Un interviu cu Roger Scruton

Imi face o mare placere sa postez acest interviu realizat de Cristian Campeanu cu distinsul filosof britanic Roger Scruton in timpul vizitei acestuia la Bucuresti, ca invitat al Institutului de Studii Populare, in luna martie 2009.

http://isp.org.ro/despre-noi

L-am cunoscut personal pe Roger Scruton in 2005, la o conferinta organizata de NEXUS Institute la Varsovia. Ii citisem cartile, inclusiv cele aparute in traducere romaneasca la Humanitas, imi vorbisera despre el prieteni comuni, inclusiv discipolul sau, filosoful politic polonez Zbigniew Rau, editorul lui John Locke in poloneza. Am participat impreuna in 2008, la o dezbatere, sub egida aceluiasi for, la Amsterdam, despre mostenirea fragmentata si periclitata a umanismului european. Discursul inaugural a fost tinut de George Steiner, in panelul nostru a luat cuvintul si filosoful politic Michael Ignatieff, biograful lui Isaiah Berlin, posibil viitor premi al Canadei. La invitatia mea, Roger Scruton a acceptat sa faca parte din Consiliul Academic al Institutului de Studii Populare. Mi-a revenit onoarea de a face introducerea acestui mare ginditor la conferinta pe care a tinut-o la Bucuresti, in Sala Drepturilor Omului din Palatul Parlamentului pe data de 25 martie 2009. Tin sa le multumesc lui Andrei Taranu si lui Marian Zulean pentru ireprosabila pregatire a vizitei lui Roger Scruton in tara.

Profesorul Valeriu Stoica a fost sufletul intilnirilor, o prezenta electrizanta in discutiile cu ginditorul britanic. Amintesc si intilnirea dintre Roger Scruton si premierul Emil Boc, la care au participat Roberta Anastase, Valeriu Stoica, Sever Voinescu. Dupa magistrala expunere tinuta de Roger Scruton, H.-R. Patapievici a oferit discursul de raspuns. A fost un eveniment intr-adevar de zile mari, un prilej de gindire si regindire a viitorului strategiilor de centru-dreapta, liberal-conservatoare. Atunci cind unii nostalgici ai colectivismului etatist se precipita sa scrie necrologul capitalismului, al economiei de piata, ba chiar si al democratiei pluraliste, ideile lui Roger Scruton sunt de o stringenta actualitate.

Interviu cu Roger Scruton, profesor la Institute for Psychological Sciences din Washington

Tratam lumea cu ironie
Romania Libera

Joi, 23 Aprilie 2009

Roger Scruton este una din personalitatile cele mai originale ale vietii intelectuale britanice si nu numai. Nascut in 1944, este deopotriva filosof, publicist, scriitor, editor. A fost profesor de filosofie la colegiul Birkbeck din Londra si a tinut cursuri la numeroase universitati de prestigiu intre care Princeton, Stanford, Louvain, Ohio, Bordeaux, Cambridge. A fondat Grupul Conservator de Filosofie care in anii ’70-’80 a exercitat o puternica influenta asupra curentelor de opinie din lume. Deoarece a atras atentia
asupra disidentilor din tarile comuniste a fost decorat de presedintele Havel. Cea mai cunoscuta lucrare a sa este Vestul si Restul, globalizarea si amenintarea terorista, tradusa si in romaneste.

O noua carte de Iulia Motoc: Lansare la ONU

Eveniment remarcabil la New York:
ICRNY, partener la o lansare de carte la ONU

Pe 1 aprilie, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, a avut loc lansarea cărţii Drepturile femeii: de la universal la regional în drepturile omului – Eseuri în onoarea judecătorului Bhagwati. Dedicat uneia dintre cele mai proeminente figuri ale justiţiei mondiale, prezente la eveniment, acest volum trilingv apărut la Editura Universităţii din Bucureşti a fost coordonat de prof. univ. Iulia Motoc şi cuprinde peste 20 de texte analitice şi tot atîtea perspective asupra drepturilor femeii, în România şi în lume.

Iulia Motoc, autoarea volumului, este nu doar primul şi cel mai tînăr raportor din istoria ONU, ci şi unul dintre cei mai recunoscuţi experţi în drepturile omului, iar această iniţiativă publicistică vine ca o consecinţă logică a preocupărilor ei în domeniu. Absolventă a Facultăţii de Drept din Bucureşti şi doctor în drept internaţional şi filosofie, Iulia Motoc este unul dintre cei mai proeminenţi profesori de drept internaţional din lume şi directorul singurului master european de drepturile omului, EMA, din Veneţia. Experienţa ei îndelungată, materializată prin numeroase studii, rapoarte specializate şi publicaţii în străinătate la cele mai prestigioase edituri, i-a adus un binemeritat loc în Comitetul Drepturilor Omului al ONU, unde este astăzi membru al Biroului director.

Evenimentul lansării de pe 1 aprilie de la ONU a fost posibil graţie sprijinului organizatoric al Misiunii permanente a României la ONU (reprezentată de doamna ambasadoare Simona Miculescu), Misiunii Indiei (reprezentată de domnul ambasador Nirupam Sen), Universităţii Bucureşti şi Institutului Cultural Român New York, care a mai colaborat cu Iulia Motoc şi Universitatea Bucureşti în cadrul manifestării Drepturile Omului în Cinema de la Universitatea Columbia, din decembrie 2007.

Ideea cărţii Drepturile femeii: de la universal la regional în drepturile omului – Eseuri în onoarea judecătorului Bhagwati s-a născut o dată cu conferinţa pe aceeaşi temă organizată de Iulia la sfîrşitul anului 2007 în Bucureşti, la care a participat însuşi judecătorul Bhagwati. Apărută în 2009 la Editura Universităţii din Bucureşti, cu sprijinul EMA Veneţia, această culegere conţine texte scrise dintr-o gamă variată de perspective (diplomatică, politică, socială, antropologică, medicală etc.), abordînd, printre altele: debutul feminismului în România, drepturile femeii în situaţii de conflict, violenţa domestică, relaţia dintre drepturile femeii şi religie, dar şi – surprinzător – cea dintre moralitatea drepturilor omului şi ideea creştină a iubirii necondiţionate, exprimată în filmul Moartea domnului Lăzărescu. Printre autorii materialelor din volum se numără, pe lîngă autoare, Roberta Anastase, Ionela Băluţă, Andreea Marin Bănică (prezentă la evenimentul lansării de la ONU pentru a-şi expune contribuţia), Mihaela Geoană, Georgeta Ghebrea, Dana Jianu, Hadas A. Leffel, Claudia Moarcaş-Costea, Ecaterina Morar, Shashi Tharoor, Elena Zamfir.

Reputaţiei Iuliei Motoc i se datorează şi prezenţa însemnată de la lansare. Alături de Secretarul adjunct ONU, Kiyo Akasaka, directoarea UNICEF Ann Venneman, 13 ambasadori, 10 dintre cei 18 membri ai Comitetului Drepturilor Omului al ONU din care face parte şi Iulia Motoc (printre care Yuji Iwasawa, Zonke Majodina, Sir Nigel Rodley, Rafael Rivas Posada, Abdelfattah Amor, Jose Sanchez Cerro), Andreea Marin Bănică, Ambasador UNICEF al Bunăvoinţei, în public s-au mai aflat, venită special, liderul mişcării pentru drepturile femeii din America, Dorchen Leuthold, dar şi scriitorul Norman Manea, prinţesa Marina Sturdza şi directorul ICRNY, Corina Şuteu.

În momentul de faţă, Iulia Motoc are în pregătire mai multe volume: Le droit international durant le communisme reel, care va fi publicat la Sorbona anul viitor, Cinema and human rights, Cambridge University Press şi Despre democraţie în Europa reunificată care va fi publicat în Franţa şi în România.

Cele mai calde felicitari, Iulia Motoc!

Prezidentiabilii Romaniei, in viziunea lui Andrei Plesu (si o nota a mea despre straniul candidat Radu Duda)

Pe blogul sau din Cotidianul, Cristian Patrasconiu semnaleaza acest articol formidabil al lui Andrei Plesu din Dilema Veche.

Primesc intre timp mesaje de la numerosi amici care imi trimit linkul la articol. Alte mesaje ma anunta, cu frustrata stupoare, ca Regele Mihai l-a “endorsat” pe Radu Duda. Fireste, este dreptul sau, desi ma frapeaza ca Regele se implica in campania pentru presedintia tarii, deci renunta la pozitia de contemplativ non-partizanat, in loc sa fie preocupat de succesiunea la simbolicul tron.

Cum vede Regele situatia ce s-ar crea pentru principesa Margareta daca dl Duda ar fi ales presedinte? Ar fi sotia presedintelui tarii, dar si potentiala Regina? Iar el ar fi socrul Presedintelui Romaniei? Ce ne facem cu subiectul continuitatii constitutionale a Statului roman, intrerupta in decembrie 1947, laitmotiv al discursului pro-monarhist din ultimele sase decenii? Un discurs la care, nu neg, am participat si eu, cu deplina convingere (mai ales la inceputul anilor 90). Cind tandemul liescu-Roman a actionat mirlaneste expulzindu-l pe Rege in decembrie 1990 (fugarindu-l cu politia pe autostrada), am scris un articol in Revista 22 cu titlul Palmuirea istoriei. Il numeam, si nu cred nici astazi altfel, “un om care a facut numai bine tarii sale”. Un om al curajului civic, al rectitudinii si verticalitatii etice. Textul poate fi citit in cartea mea Irepetabilul trecut (Ed. Curtea Veche, Colectia “Constelatii”, 2008, cu postfata de Bogdan Cristian Iacob). Atunci m-a admonestat sever Pavel Campeanu, caruia i-a raspuns cu admirabila eleganta Andrei Pippidi. In cartea mea Reinventarea politicului (editie americana originala Free Press, 1992, trad. rom. de Alexandru Vlad, ed. a II-a, Polirom, 2007), sub influenta lui Ghita Ionescu, am sustinut posibilitatea unei solutii de tip spaniol (Regele Juan Carlos ca arbitru politic, dincolo de partide si de polarizari) pentru Romania. Am scris, impreuna cu Mircea Mihaies, un comentariu in aceeasi directie, aparut prin 1993 in Christian Science Monitor. Mi-e teama insa ca nu eu sunt acela care s-a schimbat. Ce poti gindi cind afli ca printre cei care frecventeaza evenimentele mondene ce au loc sub auspiciile Casei Regale se numara nu doar Ion Iliescu si Petre Roman, dar, din cite aud, chiar si Dan Voiculescu, aliatul si protectorul fostului ziarist de la Scinteia, Sergiu Andon, autorul unui imund pamflet impotriva Regelui Mihai? Uitam oare atit de repede? Stergem cu buretele amneziei insultele ordinare, campaniile sulfuroase? Nu e vorba de niciun fel de reglari de conturi, ci de minime distinctii, ceea ce Hannah Arendt numea little verities of fact. Nu simtim cum, aproape pe neobservate, ceea ce a fost tragedie se transfigureaza in farsa? Stranie si buimacitoare toata aceasta poveste…

Cititi articolul ca pe o forma de terapie, o invitatie la calm si chiar la un fel de ris amar. Blinda si totusi neiertatoarea melancolie a lui Andrei Plesu nu se dezminte. Cit priveste portretele lui Ioan Talpes si al altetei Radu Duda, ele pot intra in orice antologie a desertaciunilor tranzitiei.

Andrei PLEŞU

Prezidenţiabilii

Ai fi zis că Traian Băsescu, încă sus în sondaje, hîrşit în lupte grele, sîngeros în atac, lăcrămos în defensivă şi „popular“ în moravuri, cînd jucător, cînd jucăuş, va descuraja orice potenţial contracandidat. La ce bun să te lupţi cu un adversar a cărui victorie pare garantată? Da’ de unde! Contracandidaţii răsar ca ciupercile după ploaie. Cînd nu simte că s-a născut poet, românul simte că s-a născut preşedinte. Ca alegător, mă declar perplex dinaintea vitalităţii politice a concetăţenilor mei, dar şi deprimat de promptitudinea lor pugilistică. Au, n-au treabă, se văd capabili de confruntări supreme. Ies la bătaie. Cred în succesul propriu. Vor să salveze naţiunea cu orice preţ. Alegerile par un exerciţiu sportiv, la care nu poţi fi decît spectator. Cetăţeanul turmentat n-ar mai întreba, astăzi, „cu cine votez?“, ci, mai curînd, „la ce bun să mai votez?“. Bătăliile se dau într-un ring restrîns, închis, iar combatanţii nu mai trag cu ochiul la asistenţă. Se bat pentru ei înşişi, preocupaţi strict de punctele slabe ale adversarului. Problema este că toţi prezidenţiabilii care s-au înscris în cursă pînă acum sînt adevărate colecţii de puncte slabe. Ele – şi nu cine ştie ce calităţi impozante – ies, din primul moment, în evidenţă.

Corneliu Vadim Tudor e un recidivist tenace. A ajuns aproape înduioşător în încăpăţînarea lui de a mărşălui fără armată, de a viza poziţia supremă, bîjbîind în adîncurile nebuloase ale sufletului său cel adormit. Nimic din ce este echivoc nu-i e străin. Nu pupă decît ceea ce mai întîi a scuipat năvalnic şi nu scuipă nimic fără să pupe mai întîi, apăsat, locul viitoarei flegme. (Vezi dansul halucinant printre picioarele lui Becali, declarat cînd cretinul obştei, cînd erou naţional.) Pentru semianalfabeţi trece drept Mafalda, pentru chefliii de duzină – drept Avram Iancu. Va candida, va pierde şi va spune că a cîştigat, dar i s-au furat voturile.

Ioan Talpeş e surpriza de ultimă oră. Credeam că rolul lui preferat e acela de eminenţă cenuşie, de expert în secrete. Fraiereşte pe cine poate, proferînd, cu un aer confidenţial şi şugubăţ, tot felul de platitudini care îi lasă pe proşti cu gura căscată. Talentul lui e să sugereze că ştie mai mult decît spune, cînd, de fapt, abia dacă ştie ce spune. Or, iată că, din eminenţă cenuşie, omul vrea să ajungă un cenuşiu eminent, de vîrf, un preşedinte care (spun acoliţii) e dorit de însăşi Europa. Profesionistul dedesubturilor vrea să capete suprafaţă. Va candida, va pierde şi va şopti în urechile naivilor diverse bazaconii despre complotul căruia i-a căzut victimă.

Ajungem la Principele Radu. Trebuie să admit că, faţă de restul contracandidaţilor, înzestrarea lui scenică şi retorică e superioară. Sînt sensibil la cuvinte şi, de aceea, cînd aud un discurs care conţine propoziţia: „Am pierdut (noi, românii) instinctul binelui!“ mi se pare că aud o muzică nouă, mai bună. Alteţa Sa Regală stă bine cu ambalajul şi, de altfel, îi place, în mod vizibil, ambalajul: uniforma de colonel, titulatura princiară, postura augustă. E mai atemporal ca Iliescu, joacă mai bine decît Constantinescu şi se comportă mai instituţional decît Băsescu. De aici încolo însă, mă încurc. Să treci de la actoria ieşeană la însemnele regale Hohenzollern-Veringen (ajungînd să te identifici „sincer“ cu propria ta ficţiune) şi de la ştaiful monarhic la candidatura republicană dovedeşte o flexibilitate ameţitoare. Cînd mai aud şi că ASR e prieten cu un impostor agitat (Aurelian Pavelescu, pour ne pas le nommer) şi cînd, urmărind un interviu realizat de Luca Niculescu, constat cu cîtă prestanţă reuşeşte principele român să formuleze locuri comune sau non-sensuri, îmi pierd speranţa. Îmi vine să vorbesc în felul lui Farfuridi: mă tem! Miroase a vanitate, miroase a slavă deşartă, miroase a făcătură. Să dea Dumnezeu să mă înşel şi să trebuiască să mă înclin cu scuze dinaintea preşedintelui nou ales:
„Alteţa voastră prezidenţială, pardon!“.

Ar urma, acum, să trecem la profesionişti. La Crin Antonescu şi la Mircea Geoană. Despre cel dintîi, pot să spun, cu mîna pe inimă, că n-am reuşit, în atîta amar de vreme, să aflu cine este de fapt. L-am văzut în situaţiuni contradictorii, cînd binişor, cînd penibiluţ, cînd prizabil, cînd dezamăgitor.

Va fi, oricum, pentru Traian Băsescu, un interlocutor amuzant… Dacă despre Crin Antonescu nu ştiu nimic lămuritor şi impunător, despre Mircea Geoană ştiu, dimpotrivă, prea multe. Nu-l văd zburînd pe deasupra naţiunii decît pentru a se pierde la orizont. Uneori, cînd nu ţine cu tot dinadinsul să fie nărăvaş, reuşeşte să fie decent. Îmi inspiră, mai curînd, un fel de compasiune, ca un personaj deturnat de la propria lui croială şi de la propriul destin. Era făcut să circule pe linia Timişoara-Turnu Severin şi a fost reinstalat cu forţa pe linia Braşov-Făgăraş. Fatalitate! Va candida şi, indiferent de rezultat, nu ne va fi nici mult mai rău, dar nici mai bine.

Rămîne Traian Băsescu. Ce să spun despre el? Deocamdată doar atît: probabil că rămîne!

Obama, Chavez si Plehanov

In Washington Post din 21 aprilie 2009, un excelent articol de Eugene Robinson, proaspat laureat al Premiului Pulitzer, despre gestul aiuritor al lui Hugo Chavez la intilnirea din Trinidad cu Barack Obama. Cu acel prilej, jucind rolul de guru intelectual auto-desemnat, apostolul neo-bolivarismului isteric si histrionic i-a oferit in dar presedintelui SUA cartea jurnalistului ultra-stingist Eduardo Galeano, The Open Veins of Latin America. Evident este vorba de o sfidare cit se poate de explicita. Cartea lui Galeano (autor publicat prin anii 70 si la Editura Politica din Bucuresti) este un manifest al celui mai dezolant anti-americanism, o expresie vituperanta a tuturor legendelor auto-victimizante ale revolutionarismului tercermundist. Pentru Galeano, ca si pentru atitia frenetici izquierdistas latino-americani, Statele Unite reprezinta mult execratul capitalism, demonizatul “consens neoliberal”, Leviathanul absolut, o putere mercantila prin definitie, vorace si rapace, lipsita de suflet, de compasiune, de spirit altruist. Robinson noteaza cu tristete faptul ca Barack Obama nu a reactionat nici la provocarea lui Chavez, nici la discursul furibund anti-american al sandinistului impenitent (si impertinent) Daniel Ortega. Scrie Robinson: “Chavez, Ortega, and a few others … made a show of being rude. A flash of presidential anger from Obama would have been in order”. De pilda, ma gindesc, sa-i fi oferit lui Chavez o copie a Arhipelagului Gulag de Soljenitin. Mai ales ca, la un moment dat in timpul campaniei electorale, Barack Obama l-a mentionat pe autorul Primului cerc printre scriitorii sai favoriti.

Obama & Chavez

In saptaminalul The New Republic din 1 aprilie 2009, eseistul si istoricul mexican Enrique Krauze, editorul revistei Letras Libres, semneaza un exceptional articol despre The Shah of Venezuela: The Ideas that Keep Hugo Chavez in Power, and Their Disastrous Consequences. Aflam, intre altele, ca mitologia chavista privind rolul demiurgic al personalitatilor presupus charismatice, al liderilor ce se viseaza providentiali, provine din lectura (absurda si total eronata, ma grabesc sa o spun) a lucrarii marxistului rus Gheorghi Plehanov despre rolul personalitatii in istorie. Departe de a justifica propensiunile bonapartiste, Plehanov, in fond un social-democrat clasic, sustinea, de pe pozitii ortodox-marxiste, ideea ca masele fac istoria si ca eroii se situeaza pe directia “marilor tendinte ale determinismului social” (pe tema Plehanov, care a fost initial mentorul lui Lenin si care a ajuns sa condamne bolsevismul, a scris pe larg Leszek Kolakowski in al doilea volum din Principalele curente ale marxismului).

Tezele lui Plehanov au fost de altfel invocate de Nikita Hrusciov in februarie 1956 atunci cind, la Congresul al XX-lea al PCUS, a denuntat “cultul personalitatii” lui Stalin. Dar nu dezbaterile dialectice il intereseaza pe Chavez, ci intarirea permanenta a pozitiei sale monopolist-dictatoriale, dupa modelul totalitar al lui Fidel Castro. Spre a relua formula lui Alvaro Vargas Llosa, Hugo Chavez (ca si Evo Morales in Bolivia) nu este un campion al “stingii vegetariene”, ci un partizan al unui socialism autoritar ce tine de traditiile si aspiratiile “stingii carnivore”. Este ceea ce releva si istoricul Victor Davis Hanson cind scrie:

“Why does Hugo Chavez hate us? Is it because Bush’s ‘dead or alive’ or ‘with us or against us”? Hardly. Chavez wants to end democracy in Venezuela for good, turn it into a Cuba-like communist dictatorship, use his oil revenues to whip up liberationist, anti-Yanqui feelings throughout South America, and end up with himself as some sort of messianic caudillo of the entire socialist continent. Sound crazy?
No more crazy than the daily Chavez communiqués. Again, by good or bad diplomacy we can soothe or excite him–but otherwise his aims are antithetical to the notion of democratic, capitalist states, with close ties to the North American democracies.” Sunt acestea adevaruri elementare, dure dar implacabile, pe care, mai devreme sau mai tirziu, Barack Obama va trebui sa le interiorizeze.

Un an rodnic pentru Aurelian Craiutu

Aurelian Craiutu, profesor de stiinte politice la Indiana University din Bloomington, este anul acesta Fellow la presigiosul Institute for Advanced Studies din Princeton. Aurelian este o autoritate recunoscuta international pe teme legate de Tocqueville, Guizot, Benjamin Constant, constitutionalismul francez, Raymond Aron. In acest an academic i-au aparut patru carti pe teme centrale legate de traditia gindirii liberale si de explorarea anti-americanismului. Se afla intr-un stadiu avansat editia engleza a excelentei sale cartii despre moderatie, adusa la zi si dezvoltata. Ideile lui Aurelian Craiutu despre moderatie, civilitate si libertate sunt consonante cu filosofia acestui blog.

Iata linkurile la noile carti datorate lui Aurelian Craiutu:

http://www.cup.es/catalogue/catalogue.asp?isbn=9780521676830

http://www.libertyfund.org/details.asp?displayID=2122

http://www.psupress.org/books/titles/978-0-271-03390-7.html

http://www.rowmanlittlefield.com/Catalog/Flyer2.shtml?SKU=0739123017