O antologie a ploconirii deşănţate şi a îngenuncherii morale

Citiţi neapărat articolul din Evenimentul Ziei despre Antologia ruşinii de Virgil Ierunca. De-a lungul anilor, catalogând aceste exerciţii de înjosire, dl. Ierunca a ştiut să discearnă între reverenţe ocazionale (deplorabile, fireşte) şi servilismul obsesiv, sistematic, dezmăţat, obsecvios, conformismul bine-remunerat devenit trambulina pentru cariere în cadrul unui sistem meritofob şi nemernic.  Este interesant că prea puţini dintre cei “antologaţi”

Antologia ruşinii

au gasit de cuviinta sa spuna vreodata: “I am sorry”.  Dimpotriva, sunt destui dintre acesti (mai mari sau mai mici) corifei ai infamiei care ne dau lectii in continuare, cu tupeu netarmurit si dezgustatoare lipsa de pudoare. 

Fosti critici literari oficiali ai Scânteii ne trag de urechi pe cei care nu intelegem sa cantam osanale nostalgice literaturii scrisa chinuit sub cenzura si mutilata de autocenzura. Mai vin din urma si neo-stangistii veleitari care nici azi nu par sa fi inteles care au fost mecanismele ideologice ale dictaturilor totalitare,  rolul fanatismului in functionarea propagandei, relatiiile dintre potentati si efectele lor asupra vietii intelectuale sub comunism.Cei antologati de Virgil Ierunca au intonat cu zel ariile comandate, unii le-au compus chiar ei, dar initiatorii, regizorii acestor teribile abdicari s-au numit Iosif Chisinevschi,Leonte Rautu, Dumitru Popescu, Ofelia Manole, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Radulescu, Mihai Dulea şi toţi ceilalţi instructori vizibili sau din umbră.

Cei care au lustruit cizmele roşii ale comunismului românesc

Vlad Stoicescu

Andrei Crăciun

 

Numele intelectualilor care s-au vândut benevol comunismului românesc şi deşănţatului cult ceauşist sunt prinse pentru totdeauna între coperţile unei cărţi editate recent de Humanitas: ”Antologia ruşinii după Virgil Ierunca”.

Oportunişti de duzină, scriitori închipuiţi sau talente reale, predispuse la compromis, oameni de ştiinţă excepţionali şi bufoni versificatori de la curtea lui Ceauşescu, toţi sunt uniţi de ruşinea de a se fi predat, mai mult sau mai puţin slinos, regimului. ”Antologia ruşinii” e oferită publicului la aproape douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului românesc şi la doi ani de când Virgil Ierunca a trecut pragul Raiului.

Volumul apărut la Editura Humanitas reuneşte munca de decenii a soţului Monicăi Lovinescu, unul dintre ultimii luptători pentru păstrarea moralităţii în cultura română.

Economia de piaţă i-a fixat un preţ acestui volum gros, de sute de pagini, care i-a avut editori pe Nicolae Merişanu şi Dan Taloş. Cartea costă 55 de lei şi îi aduce la un loc pe toţi cei care s-au plecat, sărutând cizmele roşii ale comunismului, slăvindu-l în cuvintele găunoase ale limbii de lemn.

Între lichelism şi rezistenţă prin supunere

În deceniul obsedant al începutului de comunism românesc (sub patronaj sovietic), cei mai mulţi au făcut-o din frică – închisoriile gemeau de intelectuali incomozi trimişi la moarte de socialismul ştiinţific. Sub delirul ceauşist însă, lichelele se înmulţiseră atât de mult, scormonind prin propria mizerie după avantaje materiale, încât s-a ajuns repede la inflaţie de slugi.

Maeştri ai scenei sau ai literelor au scris sau semnat texte doar pentru a-şi putea face mai departe meseria, într-o formă de rezistenţă culturală care nu poate fi înţeleasă deplin decât de cei care au trăit în epoca nesfârşitelor cozi la alimentele de bază. Virgil Ierunca a început să antologheze vorbele ruşinoase în 1957, la Paris, în paginile ”României muncitoare”.

A fost rubrica de referinţă a exilului românesc. O primă variantă a antologiei cuprinde intervalul 1957-1961, anii capitulării unor mari valori literare, de la George Călinescu la Tudor Arghezi. În 1971, după celebrele ”Teze din iulie” care dădeau, tacit, startul întrecerii de ode la adresa tovărăşului Nicolae Ceauşescu, Ierunca îşi reia, cu şi mai multă vervă, antologia.

Cultul personalităţii unui dictator stalinist bine deghizat în patriot pacifist ajunge rapid fără margini. Ierunca nu e însă omul care să obosească uşor, scrie în ”Ethos”, ”Contrapunct”, ”Lupta/ Le Combat”, ”Limite”. Ţine ”antologia”, cu regularitate, până în octombrie 1989. Ceauşismul se apropia de final. Lingăii rămâneau să depisteze repede noii stăpâni pentru a-şi continua recitalurile greţoase. Şi noua putere nu i-a dezămăgit: i-a recompensat din plin pe susţinătorii febrili ai ”Epocii de Aur”.

„Antologia ruşinii va înregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor ieşi din comun prin stupiditatea, servilitatea şi neobrăzarea lor. Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figura aici cei care şi-au pierdut nu numai conştiinţa, ci şi măsura. Măsura supuşeniei lor faţă de regimul care a răpit României libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine atunci când vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituţii spirituale“
Virgil Ierunca, noiembrie 1957