Nu se poate scrie despre anul revolutionar 1989 fara a aminti demonstratia democratica a studentilor din Piata Tienanmen, una dintre cele mai nobile tentative de a democratiza un sistem osificat, intemeiat pe represiune, delatiune, minciuna si spaima. Cum scrie astazi in New York Times un fost participant la acel marathon al sperantei, au fost cateva saptamani in care cuvantul “popor”, utlizat pina la satiu in propaganda oficiala, a insemnat ceva real, concret, palpabil. Nazuinta de a recladi libertatea s-a ingemanat cu o resurectie a principiului suveranitatii poporului. O teza sustinuta de Agnes Heller, Jacek Kuron, Adam Michnik, Ralf Dahrendorf.
Nu trebuie uitat in aceiasi perioada aveau loc si greve muncitoresti de sustinere a revendicarilor studentilor. Decizia conducerii comuniste de a utiliza tancurile impotriva studentilor ne-inarmati, dar si prigonirea muncitorilor protestatari, a fost de fapt inca o proba ca nu era deloc obligatoriu ca finalul acestor miscari emancipatoare sa fie unul fericit. Panicata si angoasata, nomenklatura a recurs atunci, ca si la Berlin in iunie 1953, ca si la Poznan in iunie 1956, ca si la Budapesta in octombrie-noiembrie 1956, ca si la Gdansk in decembrie 1970, la violenta in numele “restabilirii ordinii”. Renasterea societatii civile trebuia impedicata cu price pret. Asemeni lui Ceausescu, Jakes, Jivkov, ori Honecker, liderii chinezi priveau reformele gorbacioviste drept o inacceptabila “deviere de dreapta”. Cel mai tare ii incomoda politica transparentei, a recunoasterii crimelor din trecut, ideea de glasnost. Cei care astazi denunta “injustitiile” economice ale post-comunismului si par sa regrete l’ancien regime uita asadar ca lucrurile puteau merge si in directia unei autoritarism politienesc in care libertatile civice sa fie considerate crime politice. China de azi ramane una a monopolului puterii in mainile unor oligarhi pentru care pluralismul si adevarul istoric reprezinta valori subversive. Iar tinerii chinezi, in pofida avalansei informationale a internetului, stiu prea putin despre eroismul celor care, acum douazeci de ani, au sfidat, platind cu sange, Leviathanul totalitar.
In iunie 1989, la Budapesta, avea loc ceremonia reinmormantarii lui Imre Nagy, premierul comunist care, in 1956, luase partea plebeilor revolutionari impotriva comisarilor totalitari. Discursul lui Viktor Orban liderul FIDESZ, era o chemare la recuperarea unei memorii netrucate. Premierul comunist era rugat sa paraseasca ceremonia, poporul real avea dreptul sa-si jeleasca mortii fara prezenta ipocrita a acestuia. Senilul Janos Kadar fusese inlocuit de cenusiul aparatcik Karoly Grosz. Imre Nagy, promotorul unui “comunism care nu uita omul”, a fost spanzurat in iunie 1958 sub acuzatia de “tradare de patrie” si “complot contra-revolutionar”. Reintoarcerea sa simbolica a semnificat agonia ireversibila a regimurilor leniniste din Europa de Est si Centrala si geneza unui nou imaginar politic inradacinat in adevar, spontaneitate si autonomie civica.
Iata ce scria N. Steinhardt in Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiza luminoasa si calda a rupturii cu minciuna totalitara si a curajului de a reabilita etica revoltei: “Mai este un caz pentru care cred ca Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare si ajuns la sfintenie si martiriu: Imre Nagy. Cat de liber sufla duhul si ce neasteptat isi alege salasurile: in sufletul unui activist mai intai (si ani multi) plin de zel stalinist… Inlauntrul omului astuia…se petrece in interval de numai zece zile (timpul e limitat ca intr-o piesa clasica) prefacerea deplina. Nagy e la sfarsitul celor zece zile altul. Nu si-a schimbat politica, si-a schimbat sufletul”. Aceasta transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, desteptare, cum vreti sa-i spuneti, este cheia revizionismului marxist si a rebeliunii sale impotriva Marelui Inchizitor. Studentii din Piata Tienanmen, putinii lideri comunisti care s-au opus represiunii si au fost urgent epurati, autenticii disidenti si opozanti, au impartasit acest fior al adevarului, aceasta pasiune irepresibila pentru democratie pe care regimurile totalitare au urat-o visceral. Drumul de la Nagy la Gorbaciov a fost unul sinuos si contorsionat, marcat de reculuri, persecutii, interogatorii, infrangeri, chiar disperare. Si totusi, in pofida atator obstacole, spiritul libertatii a primat, Blocul Sovietic s-a prabusit ireversibil, sub loviturile miscarilor sociale inspirate de ethosul solidaritatii, acel ethos pentru care au pledat Ioan Paul al II-lea, Jacek Kuron, Adam Michnik, Vaclav Havel, Leszek Kolakowski. Ethosul pus in practica de revoltatii din Piata Tienanmen.
