Am avut adeseori prilejul (de loc agreabil) de a scrie despre efectele tribalismului primordalist, ale rasismului, ale populismului exacerbat, ale nationalismului fundamentalist, hiperetnicist, devenit fantasma a salvarii, deci un fel de religie seculara care imparte lumea in arhanghelii puritatii (o elita autodesemnata) si masele traind in bezna si care trebuie trezite, fanatizate, mobilizate pour la lutte finale. Cand Walter Rathenau a fost ucis de un comando de asemenea posedati, multi au spus ca era doar un accident. S-a probat ca se inselau tragic. Articolul istoricului Adrian Cioflanca mi se pare astfel de o urgenta, vitala actualitate.
Am fost acolo (Despre atacul armat de la USHMM)
In seara de dupa atac, i-am citit cu sila cartea postata pe Internet – este o insailare incoerenta si absurda de aberatii prea bine cunoscute celor care studiaza antisemitismul si negarea Holocaustului.
Dupa ceremonia de inaugurare a presedintelui american Barack Obama, prin tot Washingtonul au fost vindute tricouri si alte suveniruri cu inscrisul “I WAS THERE”, ca sa serveasca drept amintire si motiv de mindrie celor care au avut norocul sa asiste la acest eveniment istoric. Cred ca imi voi cumpara pina la urma un tricou…
Cu tristete trebuie sa spun insa ca “am fost acolo” si in momentul atacului armat petrecut in cladirea Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington (10 iunie). Eram in biroul meu de la etajul 5, spatiul rezervat Centrului de Studii Avansate al USHMM, unde sint bursier pentru sapte luni, cind a inceput totul. La inceput a aparut un screen rosu pe ecranele computerelor din Centru, cu un mesaj de alerta de securitate.
Initial, ni s-a cerut sa parasim cladirea, apoi, dimpotriva, ni s-a spus sa stam in birouri. Deja politia a inceput sa se adune masiv in jurul cladirii. Informatiile nu erau clare – se stia doar ca au fost niste impuscaturi undeva pe linga muzeu. Am inceput sa fac fotografii de la etaj si sa scanez posturile de radio. Dupa cautari, in sfirsit primul buletin de stiri. Ne-am dat seama imediat ca totul era mai serios decit ne-am inchipuit – atunci am aflat ca impuscaturile au avut loc in muzeu, si nu afara, si ca a fost impuscat un ofiter de paza. I-am vazut pe toti din jur schimbindu-se la fata. Peste citeva ore aveam sa aflam ca ofiterul Stephen T. Johns a murit in urma ranilor. Mi l-am adus aminte dupa fotografia din ziare: “Big John” – pentru ca era un tip extrem de inalt si bine facut – parea un om fericit, care glumea tot timpul si transmitea o stare buna celor din jur. Un fiu a ramas in urma sa.
Atacul s-a petrecut la intrarea dinspre strada 15, intrarea secundara a muzeului, unde insa sint de obicei grupuri masive de vizitatori. Norocul a fost ca la acea ora nu erau prea multi. Un autocar de copii tocmai sosea, dar nu au mai apucat sa intre pentru ca s-a declansat nebunia.
Norocul meu este ca in ziua atacului nu am fost punctual. De obicei, merg la masa exact la ora 1, cind s-a produs atacul, si folosesc tocmai iesirea dinspre strada 15, care da spre Cafeteria muzeului! Din cauza unor intirzieri in lant, am intirziat si eu. Acesta a fost norocul meu.
Revin la cursul evenimentelor. Lucrurile la etajul 5 au fost precipitate dintr-o data de aparitia trupelor speciale, inarmate pina in dinti si cu ciini. Am intrat in procedura de evacuare, dupa ce am fost numarati si, cei cu genti, perchizitionati. La iesirea din lift, cei doi luptatori care erau cu noi au ridicat armele in pozitia de atac si au pasit precaut pe culoar, cum vedem prin filme, fapt care a accentuat spaima tuturor. Am continuat sa fac fotografii, incurajat ca nimeni nu imi spune nimic. Insa, la un moment dat, m-a observat un agent de securitate al muzeului, care a tipat nervos sa nu mai fac fotografii. Ii inteleg furia. Ofiterii FBI din cladire s-au sesizat imediat si ne-au luat deoparte pe mine si pe inca o persoana care facea fotografii. Ne-au spus ca nu avem voie sa fotografiem in zona demarcata de politie, ca riscam sa fim retinuti, apoi ca ni se pot confisca aparatele foto, pentru ca in final sa ne ceara sa stergem fotografiile. Ne-au luat numele si ne-au lasat sa plecam.
Am ajuns in cladirea cu Cafeteria, alaturi de ceilalti colegi, unde a trebuit sa raspundem, cu totii, intrebarilor unui ofiter de politie. Atunci l-am sesizat printre noi pe William Cohen, fost secretar al Apararii in Administratia Clinton.
Acum aflu ca Vincent, bibliotecarul nostru, l-a vazut pe atacator tragind. Apoi am intilnit alti martori directi: un cuplu, impreuna cu o nepoata, care intrasera exact inaintea criminalului. Fata, de vreo 20 de ani, era inca marcata de ce vazuse si tremura vizibil cind povestea ce s-a intimplat. Atacatorul a intrat cu o pusca la vedere si a inceput sa traga inspre ofiterii de securitate de la poarta. Zgomotul a fost extrem de puternic, pentru ca a fost auzit de un alt angajat al muzeului care era in lift in cealalta parte a cladirii. Atacatorul a ales intrarea secundara probabil pentru ca si-a imaginat ca acolo masurile de securitate vor fi mai slabe, dar, in fapt, si acolo exista o prezenta masiva a agentilor de paza. Acestia au ripostat imediat si atacatorul a fost impuscat la rindu-i. Martorii nu isi amintesc ca agresorul sa fi avut o haina lunga sau o geanta si nu este clar cum a putut sa parcurga esplanada din spatele muzeului – unde se afla de obicei cel putin un agent de securitate patrulind – daca arma era vizibila.
Doua vorbe despre procedurile de securitate din muzeu. Desigur, toata lumea din cladire era excedata de masurile foarte severe de control. Totusi, constientizam ca muzeul este o tinta pentru militantii de extrema dreapta sau pentru teroristii islamisti si am acceptat cu stoicism calvarul zilnic al verificarilor. Personal trec de cel putin opt ori pe zi prin portile de securitate. Sint in D.C. de peste cinci luni, dar agentii de securitate nu au mama, nu au tata, si de fiecare data iti lasa senzatia ca te vad pentru prima data. Sint instruiti sa nu se imprieteneasca cu nimeni, sa fie suspiciosi fata de toata lumea si sa nu trateze preferential pe cineva, fie angajat, fie vizitator. Iata ca am vazut si de ce.
Dupa circa doua ore in care am fost purtati dintr-o parte in alta, dar am primit si hrana rece, am fost lasati sa plecam. Strazile erau intesate de trupe speciale, agenti de politie si masini ale organelor de ordine.
Parcurgind stirile, aflasem ca atacatorul a fost identificat ca fiind James W. von Brunn, un batrin neo-nazist, membru al miscarii pentru suprematia albilor, foarte prezenta in spatiul virtual. Von Brunn administra un site extremist, care a fost clasificat ca “hate site” din cauza accentelor sale antisemite si anti-black. In seara de dupa atac, i-am citit cu sila cartea postata pe Internet – este o insailare incoerenta si absurda de aberatii prea bine cunoscute celor care studiaza antisemitismul si negarea Holocaustului. Von Brunn a fost angajat la un moment dat al Noontide Press, care apartine de Institute of Historical Review, faimoasa organizatie negationista americana. Agresorul avea cazier legat de infractiuni cu arme si nu este clar cum a reusit sa faca rost de o noua pusca. In 1983, acesta a fost prins din timp, cu o geanta plina cu arme, pe cind incerca sa “plaseze sub arest cetatenesc” membri ai board-ului Rezervei Federale americane, pe care ii vedea ca fiind sub influenta evreilor (vechiul mit antisemit al influentei evreiesti asupra finantelor). In biografia postata pe site, isi inventeaza o trauma personala pentru a-si justifica fobiile, pretinzind ca a fost condamnat la inchisoare pentru acest incident armat de un complet format din evrei si afro-americani. In imaginarul sau bolnav, evreii sint vinovati de distrugerea Vestului si, intr-o postare recenta pe blog, afirma ca greseala cea mai mare a lui Hitler a fost ca nu i-a gazat pe toti evreii (puteti citi astfel de postari si pe site-urile ziarelor din Romania). Ca “white supremacist” si primordialist, von Brunn era adept al ideii puritatii rasiale a arienilor si prevedea sumbru disparitia “rasei albe” in fata “invaziei” non-arienilor. Este usor de imaginat ca venirea lui Obama la putere l-a scos din minti pe rasist, care a umplut forumurile cu postari impotriva presedintelui de culoare.
Date fiind toate acestea, sa ne gindim ca aceasta poveste sinistra nu este chiar atit de indepartata de Romania. Avem legislatie care condamna antisemitismul si negarea Holocaustului, dar nimeni nu a fost pina acum condamnat pentru aceasta, desi exista publicatii, site-uri si vip-uri extremiste care supureaza de antisemitism. Dam legi ca sa iesim bine in fata Occidentului, fara sa intelegem ca, de fapt, ne-ar ajuta pe noi sa ne protejam…
