In valtoarea intalnirilor bucurestene, abia daca mai apuc sa scriu ceva pe blog. Doresc insa sa semnalez acest excelent articol de Tom Gallagher, un indemn intelectual si o interpretare de mare rafinament a problemei asumarii trecutului in Romania post-comunista. Am mentionat, in luarile mele de cuvant la NEC (la lansarea cartii lui Adam Michnik) si in cadrul Bookfest, importanta continuarii demersului de explorare a trecutului, premisa a consolidarii unei democratii oneste, credibile si durabile. Amintesc aici, de asemenea, remarcabilele interventii de duminica, de la lansarea cartii Reconstructia dreptei de Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica, ale domnilor Gabriel Liiceanu, Cristian Preda, Ioan Stanomir si Valeriu Stoica. Pe scurt, orice ar spune diversii neo-leninisti si neo-legionari, uniti sub semnul unui visceral anti-pluralism, deci al barocului stalino-fascist, trecutul nu este o alta tara, el trebuie discutat cu decenta, competenta si rigoare.
Trecutul, un fenomen de pe o alta planeta
de
Tom Gallagher
Romania Libera, Luni, 22 Iunie 2009
Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania lanseaza, in data de 24 iunie, un volum dedicat erei Gheorghiu-Dej – eveniment la care va participa si Traian Basescu. Pe parcursul ultimilor trei ani, presedintele a sustinut constant eforturile depuse in vederea examinarii amanuntite a sistemului de oprimare politica indurata de Romania timp de aproape cinci decenii. Aceasta ar fi una dintre initiativele pentru care mandatul sau prezidential va ramane in memoria colectiva – spre surprinderea multora care nu ar fi crezut ca actualul sef de stat va juca un rol important intr-un proces crucial destinat cunoasterii, acceptarii si impacarii cu teribilul trecut. Pana la urma, cariera sa politica nu a debutat nici in randurile PNL sau PNTCD, ci in FSN. In plus, a contribuit decisiv la scurtarea perioadei de guvernare a lui Victor Ciorbea – aspect indelebil pentru personalitati ca Ana Blandiana, care a depus eforturi imense nu doar pentru a asigura succesul guvernarii Ciorbea, ci si in vederea infiintarii unui muzeu la Sighet, astazi un monument profund tulburator dedicat celor care s-au opus tiraniei si au platit cu viata pentru curajul lor. Impreuna cu alti intelectuali anticomunisti, Ana Blandiana a continuat sa-si sustina cauza pe perioada 2005-2006 tocmai pentru a evita o potentiala impasibilitate a presedintelui fata de crimele ce au slutit o mare parte a istoriei recente a tarii, pentru a-l determina sa inteleaga ponderea unor astfel de analize, nevoia punctarii vinovatilor, a victimelor, a modului de abordare si comprehensiune a dureroasei mosteniri.
In aprilie 2006, Traian Basescu s-a trezit huiduit in fata sediului CNSAS, dat fiind ca declaratiile sale de atunci demonstrau ca inca nu intelesese importanta unei luari de pozitii fara echivoc. Spre meritul sau, presedintele nu a batut in retragere, ci a decis infiintarea unei comisii prezidentiale de specialitate. Huiduielile au capatat o cu totul alta amploare cand a prezentat, in luna decembrie a aceluiasi an, concluziile raportului Comisiei pentru analiza dictaturii comunismului in fata unui Parlament ce surclasa orice alta institutie a tarii in materie de ostilitate fata de reforme. Bruiajul orchestrat atunci de Vadim Tudor a constituit, de fapt, racnetul exasperat al celor care au condus tara pana in 1989 si visau la permanentizarea influentei lor in baza retetei nord-coreene, respectiv a dinastiei Kim. Basescu, nu intotdeauna un om de consecventa, a ramas insa ferm pe pozitii in chestiunea condamnarii comunismului si a sustinerii concluziilor Comisiei Tismaneanu, nevoita sa infrunte numeroase obstacole pentru a-si putea finaliza raportul de valoare perena. Aportul de capital politic al presedintelui poate fi privit ca o parte a unei strategii mai ample de ancorare a Romaniei in sfera de influenta occidentala. Gestul nu i-a folosit cine stie cat acasa, unde o mare parte a tinerei generatii ramane complet insensibila la trecutul comunist si consecintele sale – ca si cum ar fi vorba de un fenomen la fel de indepartat precum vremurile aztece sau dacice. Pentru multi, perioada antedecembrista ramane asociata, mai degraba, cu varii trupe rock sau pop gen Depeche Mode, Pink Floyd sau Tears for Fears decat cu un cosmar neintrerupt trait de milioane de oameni, generatii intregi. In astfel de circumstante nu surprinde catusi de putin ca moguli ca, de exemplu, Dinu Patriciu aspira in mod deschis la perfectionarea unor tehnologii media noi, destinate preponderent incurajarii laturii narcisistice si introspective a tinerilor, in detrimentul celei sociale si profesionale. Pana si un ziar de talia Cotidianului ajunge sa contribuie, fie si involuntar, la diminuarea ponderii tragediei comuniste prin promovarea unor scriitori marxisti occidentali de genul britanicului Andrew Crumey, crezand, probabil, ca astfel de personaje – din fericire, anodine in tarile lor de bastina – constituie, cum-necum, un avanpost al marilor ganditori. Apatia tinerilor romani contrasteaza puternic cu actualele evenimente din Iran. Acolo impresioneaza tocmai incrancenarea tineretului, determinat sa impinga tara spre drumul libertatii politice. Tinerii au reusit sa recurga la cyberspace cu o dexteritate formidabila, eludand blocajele si cenzura instituite de un sistem dictatorial. Am convingerea ca, odata castigata libertatea, iranienii vor sti sa-i pastreze nealterate valorile fundamentale, spiritul ei inradacinandu-se mai adanc in sufletele lor si in structurile noii democratii decat s-a dovedit a fi cazul in Romania. Spre deosebire, tinerii romani devotati noilor medii sociale au in aceste zile alte griji, fiind, la randul lor, nevoiti sa traiasca un soc… ce-i drept, socio-cultural: o trupa occidentala, in mare voga prin anii ’80, si-a anulat definitiv concertul de la Bucuresti. Quel malheur!
