Am avut adeseori prilejul (de loc agreabil) de a scrie despre efectele tribalismului primordalist, ale rasismului, ale populismului exacerbat, ale nationalismului fundamentalist, hiperetnicist, devenit fantasma a salvarii, deci un fel de religie seculara care imparte lumea in arhanghelii puritatii (o elita autodesemnata) si masele traind in bezna si care trebuie trezite, fanatizate, mobilizate pourla lutte finale. Cand Walter Rathenau a fost ucis de un comando de asemenea posedati, multi au spus ca era doar un accident. S-a probat ca se inselau tragic. Articolul istoricului Adrian Cioflanca mi se pare astfel de o urgenta, vitala actualitate.
Am fost acolo (Despre atacul armat de la USHMM)
de Adrian CIOFLANCA
Ziarul de Iasi (12 iunie 2009)
In seara de dupa atac, i-am citit cu sila cartea postata pe Internet – este o insailare incoerenta si absurda de aberatii prea bine cunoscute celor care studiaza antisemitismul si negarea Holocaustului.
Dupa ceremonia de inaugurare a presedintelui american Barack Obama, prin tot Washingtonul au fost vindute tricouri si alte suveniruri cu inscrisul “I WAS THERE”, ca sa serveasca drept amintire si motiv de mindrie celor care au avut norocul sa asiste la acest eveniment istoric. Cred ca imi voi cumpara pina la urma un tricou…
Cu tristete trebuie sa spun insa ca “am fost acolo” si in momentul atacului armat petrecut in cladirea Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington (10 iunie). Eram in biroul meu de la etajul 5, spatiul rezervat Centrului de Studii Avansate al USHMM, unde sint bursier pentru sapte luni, cind a inceput totul. La inceput a aparut un screen rosu pe ecranele computerelor din Centru, cu un mesaj de alerta de securitate.
Initial, ni s-a cerut sa parasim cladirea, apoi, dimpotriva, ni s-a spus sa stam in birouri. Deja politia a inceput sa se adune masiv in jurul cladirii. Informatiile nu erau clare – se stia doar ca au fost niste impuscaturi undeva pe linga muzeu. Am inceput sa fac fotografii de la etaj si sa scanez posturile de radio. Dupa cautari, in sfirsit primul buletin de stiri. Ne-am dat seama imediat ca totul era mai serios decit ne-am inchipuit – atunci am aflat ca impuscaturile au avut loc in muzeu, si nu afara, si ca a fost impuscat un ofiter de paza. I-am vazut pe toti din jur schimbindu-se la fata. Peste citeva ore aveam sa aflam ca ofiterul Stephen T. Johns a murit in urma ranilor. Mi l-am adus aminte dupa fotografia din ziare: “Big John” – pentru ca era un tip extrem de inalt si bine facut – parea un om fericit, care glumea tot timpul si transmitea o stare buna celor din jur. Un fiu a ramas in urma sa. Read the rest of this entry »
Una din cărţile marelui disident şi intelectual Adam Michnik se numeşte Istoria onoarei în Polonia. Un titlu pe care l-am găsit întotdeauna fascinant, intrigant şi — ca român — umilitor. Ştim cu toţii că noi, românii, avem toate calităţile posibile. Ştim că suntem buni, generoşi, inventivi, plini de umor, viteji, harnici. Că învăţăm uşor limbi străine, că ne adaptăm oricărui mediu, că avem un spirit al improvizaţiei unic. Şi multe, multe altele. La capitolul onoare, însă, oricât m-aş strădui, nu prea găsesc exemple şi contexte. Aş spune, mai degrabă, că de fiecare dată când am avut de ales între onoare şi dezonoare nu am ezitat să optăm pentru a doua. Ceea ce, în istoria modernă, ne-a atras în multe împrejurări renumele de ţară şi oameni nesiguri.
Marele nostru defect constă în incapacitatea de a duce până la capăt un proiect. Nu există consens asupra nici unui set de valori şi, din acest motiv, avansăm în enervante, derutante zig-zag-uri, dintr-o hârtoapă în alta. Rare au fost momentele istorice în care să fi luat cu maturitate decizii favorabile. Aş spune mai degrabă că am fost extrem de norocoşi, că sintagma lui Gheorghe I. Brătianu aplicată naşterii poporului român — „o enigmă şi un miracol” — se potriveşte aproape tuturor momentelor de răscruce din istoria noastră. N-am înfruntat aproape niciodată frontal pericolul, ci am preferat complicate strategii de învăluire, atrageri în capcane sau sănătoase abandonări ale câmpului de luptă.
Ne-am pliat pe evenimente şi arareori am avut îndrăzneala să le creăm. Ne-am asumat soarta oricărei populaţii aflate în bătaia marilor tulburări istorice pe care nu le putea influenţa în nici un fel. Uşurinţa noastră de a accepta noul, de a-l asimila, îşi are, fără îndoială, originea în faptul obiectiv că n-aveam nici o şansă de a ieşi triumfători din confruntare. Armatele popoarelor războinice ne-au făcut, fără să-şi propună, o serioasă introducere în arta flexibilizării extreme. „Capul plecat sabia nu-l taie” e unul din acele odioase proverbe pe care, la anumite intervale, îl scoatem din sertare şi-l fluturăm în faţa istoriei. Read the rest of this entry »
Înainte de-a pleca într-o scurtă vacanţă propun drept cartea săptămânii remarcabila sinteză, succintă şi zguduitoare, semnată de istoricul Victor Zaslavsky, Class Cleansing. The Massacre at Katyn (Telos Press, 2008). Cartea (care a primit Premiul Hannah Arendt pentru gandire politica pe anul 2008) este dedicată memoriei lui Paul Piccone (1940-2004), fondatorul şi spiritus rector al grupării intelectuale Telos. Din cuprins remarc următoarele capitole: “Class Murder or Class Cleansing”, “The Katyn Massacre: the Search for Those Responsible”, “Gorbachev’s Silence” şi “The Katyn Case: An Object Lesson for Historiography and Politics”.
Volumul începe cu următoarele cuvinte, care nu mai au nevoie de niciun comentariu:
In April and May 1940, more than 25,000 Polish citizens – mainly officers, but also intellectuals, university faculty, teachers, entrepreneurs, executives, land owners, police officers, border agents, and priests – where shot by the agents of the Soviet NKVD. (…) The crime became known as the Katyn Massacre, owing to the location near Smolensk of a concentration camp for Polish prisoners, where the graves containing the bodies were discovered.
În contextul discuţiei privind confruntare cu trecutul totalitar, menţionez importantul articol al lui Florin Ţurcanu din Revista 22.
Comentariul meu Ultimul spasm al comunismului: valul revolutionar din 1989 (doua parti), marti 9 iunie si marti 16 iunie, la Radio Europa Libera , la ora 19 (in reluare , la ora 21).
În condiţii normale, Antologia ruşinii ar fi trebuit să apară cu ani în urmă, dar condiţiile româneşti – cum ştim – nu sunt tocmai fireşti iar lichelele (cărora în decembrie 1989 Gabriel Liiceanu le adresa un devastator “Apel”) au continuat să-şi facă de cap în viaţa şi cultura românească. Dacă acum asistăm la explozii isteroide şi ne întâlnim cu pseudo-demascatori de tip săptămânist (“vedeţi tovarăşi ce scria Ierunca în 1945! păi tocmai el să ne dea nouă lecţii?!”), ne putem închipui reacţiile apoplectice care s-ar fi produs acum 15-20 de ani. Cum ar fi fost atunci când nu se lucra prin proxies, istorici culturali recenţi, premiaţi la comandă pentru opere fantomatice de către fundaţii nu mai puţin spectrale, conduse de scepticul nemântuit Eugen Simion (denigrator consacrat al “Raportului lu’ Tismăneanu”)?
Obiectivul publicării acestei Antologii mi se pare, înainte de toate, terapia morală după 20 de ani de confuzie. Trebuie să ştim cine s-a pronunţat sistematic în favoarea dictaturii, cine a înălţat penibile ode, cine s-a prostituat şi cât de mult, dar mai ales cine a făcut acest lucru obţinînd beneficii şi privilegii înainte şi după 1989. S-o repet, una era să pariezi in 1945 cu un entuziasm sincer, dar nefericit plasat, pe idei marxizante, şi cu totul altceva să-ţi faci o profesiune din genuflexiuni, îngenunchieri, osanale şi ipocrite reverenţe. Când se va scrie atât de necesara biografie a lui Virgil Ierunca, nu mă îndoiesc că un cercetător onest va şti să distingă între cateva texte marginale şi fără consecinţe, şi o operă de o viaţă care a restituit culturii noastre post-belice conceptul de onoare.
Cum am mai spus, aceasta este Antologia gândită şi rostită timp de câteva decenii de Virgil Ierunca. Nu aceea pe care ar fi dorit-o cei pe care T.S. Eliot i-ar fi numit “the insects of the hour” ori, în cuvintele Monicăi Lovinescu, “trepăduşii de Curte Nouă”.
Ofer cititorilor câteva fragmente din volumul Antologia ruşinii apărut la Editura Humanitas, 2009.
PRECIZAREA EDITORILOR
Publicarea Antologiei ruşiniidupã Virgil Ierunca la 19 ani de la cãderea regimului comunist şi la doi ani de la trecerea la cele veşnice a lui Virgil Ierunca poate pãrea inutilã. Cu atât mai mult cu cât scopul iniţial al acestui demers nu mai poate fi atins.Dar nu este deloc aşa. Aceastã recuperare este, în primul rând, aşa cum am subliniat mai sus, un act necesar pentru a putea avea o privire de ansamblu asupra întregii activitãţi publicistice a lui Virgil Ierunca. Sperãm ca viitorii critici şi istorici literari sãrecurgã la aceastã carte ca la un îndreptar moral şi sã-şi creeze o imagine corectã despre perioada ceauşistã, ridicol botezatã Epoca de Aur.
De aceea, aceastã ediţie integralã a Antologiei ruşinii dupã Virgil Ierunca se vrea a fi un semn de recunoştinţã adus marelui luptãtor anticomunist. În al doilea rând, având în vedere cã valurile de ruşine semnalate de Virgil Ierunca încã mai fac ravagii în societatea româneascã, este cazul ca mãcar acum, în ceasul al doisprezecelea, sã luãm aminte la avertismentele lui şi sã punem capãt unei prea lungi amnezii ce ne-a ţinut în loc.
NICOLAE MERIŞANU
DAN TALOŞ
TEXTE SELECTATE
Paul ANGHEL (romancier, jurnalist, ideolog protocronist)
„Şi poate tocmai de aceea se cuvine să-i cinstim, să-i pomenim
pe cei căzuţi în mai, sub iminenţa clipei care suna victoria. Sub
iminenţa victoriei din 1877, sub iminenţa victoriei din 1945,
sub iminenţa victoriei idealului comunist, purtaţi vreme de
50 de ani de Partidul Comunist Român. Această picătură fiind
vărsată, se cuvine să ne întoarcem la ceea ce am moştenit, pe
drumul acestor date istorice, la ceea ce avem azi. Şi se cuvine
s-o afirmăm răspicat: Partidul Comunist Român a devenit fiinţă
din fiinţa acestei ţări, este astăzi un partid al patriei, este garantul
independenţei şi suveranităţii României, este chezaşul viitorului
ei demn, nobil, fericit.“
(Contemporanul, 7 mai 1971)
Acad. G.I. GULIAN (încă membru al Academiei Române, 08.06.2009)
„Atât cu prilejul şedinţei finale de la institutul de filozofie,
cât şi în cadrul numeroaselor şedinţe de lucru şi convorbiri,
filozofii sovietici şi filozofii români au constatat perfecta lor
unitate de vederi în ce priveşte principala sarcină a muncii lor
– dezvoltarea creatoare a marxismului în lupta împotriva revizionismului
şi dogmatismului. În lumina acestei sarcini centrale,
filozofii români şi filozofii sovietici vor continua să strângă şi
mai mult legăturile, prin colaborarea la realizarea unor volume
de filozofie, prin publicarea reciprocă de studii în reviste, prin
In Times Literary Supplement (5 iunie 2009), David Aberbach, fost student al marelui ganditor liberal Isaiah Berlin, azi profesor la Universitatea canadiana McGill, isi incepe articolul “Talk is Golden” cu urmatoarele cuvinte:
“In 1921, a boy of eleven, Isaiah Berlin (who was born 100 years ago this week) escaped with his family from Russia to England during the civil war following the Revolution. He had lived his life mostly in turmoil: the First World War, then the destruction of one totalitarian regime and its replacement by another even more murderous. He therafter went through life astonished of having survived. Most East European Jews, including many of his family, ultimately perished. He was always grateful to England for giving his family asylum and for the intellectual tradition underpinning democracy. Like the German Jewsih writer Ludwig Boerne (Loeb Baruch), he might have said: ‘because I was born a slave I love freedom more than you do.’ Liberty, the great theme of his writings, was inscribed, as it were, on him, the outstanding twentieth-century intellectual opponent of totalitarianism and the enemies of liberty.”
Momentul crucial al vietii lui Berlin, arata Michael Ignatieff in superba sa biografie a filosofului britanic, a fost intalnirea din 1945 cu Anna Ahmatova. Discutiile din acea noapte l-au marcat decisiv, au dus la o veritabila transfigurare. Am scris pe acest blog despre relatia dintre Ahmatova si Berlin, despre furia autoritatilor bolsevice si atacul imund al comisarului ideologic Jdanov impotriva marii poete.
Ar fi multe de scris despre Isaiah Berlin. Sa amintesc ca eseurile sale despre libertate sunt texte clasice, ca nimeni nu poate discuta literatura rusa fara a se referi la contributiile lui Berlin, ca dezbaterile despre utopie, radicalism si revolutii revin in chip necesar la ideile sale.
Iata ce scria Isaiah Berlin in cartea sa The Crooked Timber of Humanity:
“The possibility of a final solution–even if we forget the terrible sense that these words acquired in Hitler’s day– turns out to be an illusion, and a very dangerous one. For if one really believes that such a solution is possible, then surely no cost will be too high to obtain it: to make mankind just and happy and creative and harmonious for ever– what could be too high a price for that? To make such an omelette, there is surely no limit to the numer of eggs that should be broken. … Some armed prophets seek to save mankind, and some only their race because of its superior attributes but whichever the motive, the millions slaughtered in wars or revolutions –gas chambers, gulag, genocide, all the monstruosities for which our century will be remembered–are the price men must pay for the felicity of the future generations.”
Isaiah Berlin a demonstrat ca monismul filosofic este o primejdioasa iluzie, ca libertatea de opresiuni, de constrangeri exterioare este chiar mai importanta decat aceea de a actiona autonom, ca nevoia de apartenenta tine de conditia umana, ca in Republica Spiritului nu se intra cu bocancii, ca este nevoie de decenta, de respect pentru idei, de empatie chiar si cu ganditorii pe care poate nu ii iubesti. A fost, alaturi de Raymond Aron, Hannah Arendt, Friedrich Hayek, Karl Jaspers, Karl Popper , Eric Voegelin, Jeanne Hersch, Jan Patocka si Leszek Kolakowski, un adversar ireductibil al oricarei forme de injosire a individului. Ideile lui Berlin au contribuit la configurarea gandirii politice a lui Adam Michnik, a conceptiei disidente despre libertate si rezistenta. In luna noiembrie vom publica in colectia Zeitgeist pe care o coordonez la Humanitas cartea lui Isaiah BerlinThe Power of Ideas.
Excelent editorialul lui Tom Gallagher aparut in Romania Libera. Referinta la tragica soarta a lui Nikola Petkov, liderul opozitiei anticomuniste din Bulgaria de dupa cel de-al II-lea razboi mondial, este cat se poate de graitoare. Am mai spus-o, limbajul contondent al dlui Adrian Severin se sustrage civilitatii si aminteste discursurile “zdrobitoare” si “nimicitoare” ale lui Leonte Rautu, Sorin Toma, Silviu Brucan, Miron Constantinescu si Grigore Preoteasa din anii de trista amintire. Atunci cand se cereau capete…
Doar o mica parte a celor peste 375 de milioane de alegatori europeni a votat, de fapt, conform propriilor viziuni asupra politicilor europene – optiunea de vot fiind dictata, de cele mai multe ori, tot de chestiuni nationale sau locale. Fenomenul nu este defel surprinzator, avand in vedere ca membrii Parlamentului European (PE) nu s-au prea ostenit sa reprezinte cu adevarat numarul mare de cetateni europeni. Institutia nu a reusit sa devina una perceputa de votanti drept fundamentala, capabila sa le influenteze viata in mod regulat si pozitiv. Ca atare, entuziasmul popular fata de sporirea puterilor PE lipseste in continuare cu desavarsire. Cu toate acestea, gratie Tratatului de la Lisabona, deciziile PE vor prima, in curand, fata de cele ale Legislativelor nationale intr-o serie intreaga de chestiuni.
S-ar fi putut crede ca perspectiva prezentei Monicai Macovei printre cei 33 de europarlamentari romani va constitui un motiv de reala satisfactie pentru toate fronturile – eclipsand, fie si pentru scurt timp, diviziunile clasice dintre fractiunile partidelor europene reprezentate in PE. Ca doar eforturile domniei sale in vederea deblocarii sectorului judiciar romanesc au fost elogiate in repetate randuri de Comisia Europeana, realizarile ei determinand, pana la urma, chiar institutia Parlamentului European s-o desemneze “Femeia Anului 2008″. Mai nou insa, s-ar zice ca doamna Macovei a devenit peste noapte proscrisa. Nici unul dintre cei aproximativ 100 de liberali europeni nu a sarit in apararea ei atunci cand Norica Nicolai a acuzat-o de declaratii “fasciste” – a tacut si baroneasa Nicholson, a ramas muta si Renate Weber, care, dupa ani buni de colaborare cu Macovei pe tematica drepturilor omului, stie prea bine cat de absurda este o astfel de invinuire.
Dar acesta a fost doar inceputul. Instigat de Adrian Severin, grupul socialistilor europeni (PES) a trecut-o pe Monica Macovei pe lista celor mai proaste 12 candidaturi din totalul celor de peste o mie. In incriminantul sau inventar, PES ii imputa a fi un “critic perpetuu al ritmului reformei in justitia din Romania”, cu alte cuvinte, o neavenita ce vede doar coruptie in fata ochilor, pornita, din cauza obsesiei sale, sa-si critice tara si sa califice drept corupti o serie de lideri politici romani. Lista in cauza a fost publicata pe website-ul PES, nefiind insotita insa de nici o declaratie sau luare de pozitie a vreunui membru nonroman al PES – nici in sprijinul, nici contra celor afirmate in document. Dupa scurt timp, comisarul european pentru Justitie, Jacques Barrot, s-a trezit, la randul sau, supus unui tratament similar: pornit intr-o campanie de imbunare a europenilor in privinta lui Adrian Nastase si a problemelor acestuia cu justitia, Severin a lansat, in fata presei, intrebarea daca nu cumva Barrot este cel corupt.
Dar momentul a fost prost ales: cel putin in prezent, inca nu tine sa te ratoiesti la un inalt oficial european ca la o biata secretara din vreun minister dambovitean – drept care ma indoiesc ca Nastase va fi fost incantat de eforturile colegului de partid care i-au daunat, de fapt, mai mult decat i-au folosit.
“Charlemagne”, spiritualul redactor al rubricii saptamanale pentru Europa a revistei financiare The Economist, nota pe blogul sau ca furia PES fata de actualii combatanti anticoruptie seamana izbitor cu atitudinea “clasei politice romanesti fata de disidenti”. Bun cunoscator al Romaniei, “Charlemagne” a omis sa faca vreo diferentiere intre elita politica ante- si postdecembrista a tarii, preferand sa sublinieze ca destui dintre politicienii ei de succes “recunosc ca au lucrat sau colaborat cu Securitatea, unul dintre cele mai dure servicii secrete ale lumii comuniste”.
Pentru Severin, cruciada anti-Macovei pare sa fi devenit intre timp o veritabila cauza sfanta. Prin intermediul platformei media oferite de Jurnalul National/Dan Voiculescu, socialistul proclama, saptamana trecuta, ca fostul ministru al Justitiei se da “monopolistul luptei anticoruptie” si, ca “atunci cand doamna Macovei adopta acest discurs, mie mi se pare ca in calitatea ei de roman comite un act de tradare. Nu mai este o problema de ideologie, ci este o problema de tradare. Din acest motiv, nu mai este o problema a mea, este o problema a SRI si a Parchetului”.
Stau si ma-ntreb ce se va intampla daca socialistii castiga majoritatea in PE? O vor aresta pe Monica Macovei in plin Parlament? Nu de alta, dar de o soarta similara avusese parte si Nikola Petkov, liderul opozitiei anticomuniste din Bulgaria – ce-i drept, in alte vremuri, anume in 1946. Din nefericire, etica politica a unora dintre actualii membri ai PES nu pare defel superioara celei a comunistilor lui Gheorghi Dimitrov. In prezent, destui socialisti europeni par manati, mai degraba, de obsesia avutiei si influentei decat de fanatism ideologic.
S-au folosit de doctrina egalitarismului pentru a-si crea retele intregi de privilegii si privilegiati. Iar acei eurodeputati socialisti care au consimtit la ideea lansarii atacului lui Severin cu ajutorul partidului, ignorand, in schimb, constant iesirile lui Vadim sau Becali, sunt, indubitabil, cei mai tentati sa bata palma cu dusmanii democratiei, deja mobilizati la hotarele Europei. Fostul lector universitar de la “Stefan Gheorghiu”, deprins sa dea lectii de socialism stiintific, si actual cap de lista al europarlamentarilor PSD, s-a angajat, de-acum, intr-o misiune de-a dreptul prezumtioasa: va porni in cautarea si demascarea altor si altor Macovei – recte a tuturor celor care cauta sa struneasca acea parte a socialistilor determinati nu doar sa practice sau sa gaseasca scuze coruptiei de acasa, ci si sa incheie fel de fel de aliante externe nefaste, ce vor constitui, fiecare, cate un cui batut in cosciugul democratiei europene.
Mircea Mihaies a tradus, impreuna cu Adriana Babeti, primul volum de Adam Michnik aparut in romaneste (tot la Polirom). Impreuna am realizat un interviu cu Michnik, in aprilie 1992, care a aparut in revista Agora condusa de Dorin Tudoran. Titlul era un citat din Michnik: “Patria intelectualului este adevarul”. In editorialul de mai jos, de o clocotitoare sinceritate, Mircea Mihaies raspunde obiectiilor lui Michnik legate de credibilitatea si utilitatea deschiderii dosarelor de securitate. Altfel spus, cat pret putem pune pe aceste colectii de imunditii si care sunt consecintele psihologice si politice ale rascolirii mizeriilor adunate in arhivele Securitatii? Pozitia lui Michnik este determinata de ratiuni morale, iar el este deasupra oricarei banuieli ca ar avea vreo miza personala in joc.
M-am referit eu insumi, in prefata cartii, la diferentele dintre Romania si Polonia. Ideea a fost reluata de Cristian Preda pe blogul sau. In Romania nu a existat o Masa Rotunda, tranzitia romanesca nu a fost una pactada. Securitatea din Romania a reprezentat pandantul huliganicei directii antisemit-fascistoide asociata cu factiunea generalului Mieczyslaw Moczar din Partidul Muncitoresc Unit Polonez. Asasinii lui Gheorge Ursu sunt liberi si ne ranjesc obscen. Se stie ca in repetate randuri Michnik si prietenul sau, regretatul Bronislaw Geremek, au obiectat strategiilor Institutului Memoriei Nationale de la Varsovia. In volumul lansat acum de Polirom sunt texte cat se poate de categorice impotriva lustratiei ca metoda de asanare a spatiului politic si moral post-comunist. Trebuie citite cu atentie, insa nu putem ignora contextul in care au fost scrise. Michnik nu a fost, nu poate fi protectorul ticalosilor, canaliilor, tortionarilor si delatorilor. Sa nu uitam, Michnik a spus-o limpede: “Amnistie, da, amnezie nu”. Michnik nu este aliatul lui Iliescu ori Paunescu, chiar daca acestia ii uzurpeaza numele si cuvintele. Prietenii sai din Romania se numesc Andrei si Catrinel Plesu, Ana Blandiana,Mircea si Maria Dinescu, N. Manolescu, Horia Patapievici, Mircea Mihaies, Anca Oroveanu, Ioan T. Morar. Prietenii sai sunt membrii grupului A Treia Europa din Timisoara, intre care Adriana Babeti, Cornel Ungureanu, Marius Lazurca (azi ambasador la Vatican), Gabriel Kohn, Doru Branea (azi directorul ICR Varsovia), Daciana Branea. Prietenii sai sunt ziaristii democrati Cristian Patrasconiu si Tudorel Urian. Dincolo de “mode si timp”, este amic cu Cristian Tudor Popescu. Il respecta cordial pe Gabriel Liiceanu. Michnik este un impatimit al memoriei, al adevarului rostit fara ezitari oportuniste. Cei care isi fac azi un titlu de penibila glorie maculand amintirea lui Virgil Ierunca nu actioneaza astfel in chip inocent, ca simpli jurnalisti culturali. Pe vechii/noii farisei ii deranjeaza tocmai rolul lui Ierunca drept paznic al unei memorii netrucate, impactul Antologiei rusinii ca memento al unor timpuri fara cinste si fara demnitate. Acesti oameni il lauda acum pe Michnik numai pentru ca au impresia ca pot gasi la el argumente pentru propriile abdicari si miselii. Ori ale patronilor lor. Intreaga opera a disidentului polonez este insa opusul turpitudinii morale. Spirit anti-iacobin, Michnik este in egala masura unul anti-fariseic.
Michnik si turnatorii–Un editorial de Mircea Mihaies
Evenimentul Zilei, 8 iunie 2009
Mircea Mihăieş: “Săptămâna viitoare va fi prezent în România Adam Michnik, marele jurnalist şi intelectual polonez.”
Cu acest prilej, îşi va lansa cartea „Mărturisirile unui disident convertit” (Editura Polirom, 2009), o antologie a celor mai bune texte scrise de el în ultimii zece ani. Am o admiraţie fără margini faţă de acest erou al timpului nostru. Intrat în colimatorul securităţii poloneze încă din adolescenţă, a fost arestat şi întemniţat de trei ori. În martie 1982, în timpul Legii Marţiale, ministrul de interne i-a făcut oferta de a fi eliberat contra semnării angajamentului că va renunţa la „activităţile împotriva legii”. I se asigura un paşaport şi i se promitea o călătorie pe Coasta de Azur. Adică expulzarea din ţară.
Deşi întemniţat, Michnik scrie din lagărul de la Bieloleka următoarele rânduri: „… nu sufăr de fobia emigrării. Nu fobia mi-a dictat aceste rânduri. Şi nici orbirea patriotică. Nu curajul mă face să aleg închisoarea în locul alungării din ţară. Fac această alegere de frică. De spaima că salvându- mi gâtul aş putea să-mi pierd onoarea”. Pentru ca lucrurile să fie definitiv clare, i se adresează direct ministrului de interne, Czeslaw Kiszczak: „Pentru mine, domnule general, închisoarea nu e o pedeapsă atât de dureroasă. În acea noapte de decembrie, nu eu am fost condamnat, ci libertatea. Nu eu sunt ţinut astăzi în închisoare, ci Polonia. Pentru mine, domnule general, adevărata pedeapsă ar fi dacă, la ordinele dumneavoastră, aş spiona, aş manevra bulanul, aş împuşca muncitori, aş lua interogatorii arestaţilor şi aş da sentinţe necinsitte. Sunt fericit să mă ştiu de partea bună, printre victime, nu printre călăi. (…) În viaţa fiecărui om de onoare vine un moment greu, domnule general, când simpla propoziţie albul e alb şi negrul e negru e plătită scump. În asemenea momente, domnule general, grija omului de onoare nu e preţul pe care-l va avea de plătit, ci siguranţa că albul este alb şi negrul este negru. Dar pentru a-ţi da seama de asta trebuie să ai conştiinţă”. Iar concluzia e nimicitoare: „Pentru a oferi cuiva ca mine, care a stat doi ani în puşcărie, să plece pe Coasta de Azur, în schimbul sinuciderii morale, înseamnă că trebuie să fii un porc”.
Adam Michnik scria aceste rânduri, repet, în timpul Legii Marţiale instituite de generalul Jaruzelski. Scria cu lanţuri la mâini şi la picioare, şi nu din vreo ţară occidentală, sub protecţia şi garanţiile democraţiei. Acest episod e încă o pagină din istoria onoarei în Polonia, ţară care a ştiut să producă în momentele cruciale personaje care te fac să fii mândru că aparţii speciei umane. Am invocat însă numele lui Adam Michnik pentru că, în urmă cu mai mulţi ani, el a făcut o declaraţie care m-a contrariat: „Nu deschideţi arhivele Securităţii! Veţi afla doar mizerii şi versiunea securiştilor şi turnătorilor asupra vieţilor voastre”. Astăzi, deşi cred în continuare că trebuie să cunoaştem trecutul în toată nemernicia lui, nu mă pot împiedica să constat că Michnik a avut partea lui de dreptate.
Care sunt marile revelaţii şi marile efecte ale deschiderii – întredeschiderii, de fapt – a arhivelor? Minime, când nu de-a dreptul descurajante: niciun torţionar n-a plătit pentru faptele sale, niciun securist n-a cunoscut „binefacerile” puşcăriei, niciun activist n-a ajuns în faţa tribunalului. Singurii care au fost pedepsiţi pentru prostia, slăbiciunea şi frica de-a se fi pus în slujba represiunii sunt câţiva intelectuali care au înţeles, după 1990, că nu mai pot merge alături de forţele întunericului. Când aliaţii pe faţă ai Securităţii continuă să ne decidă destinul, când administraţia centrală e plină de slugoi bolşevici, când marile averi s-au făcut pe baza informaţiilor şi complicităţii cu subterana comunisto-securistă, pare o prostie să mai speri că lucrurile se vor îndrepta.
Şi, cu toate acestea, nu trebuie cedat. Oricâţi avocaţi va plăti Felix- Voiculescu, oricâţi complici va găsi pe la MAE ambasadorul de la Lisabona, oricâtă şmecherie va dovedi Arhiepiscopul Sucevei, pata ruşinoasă nu va fi spălată atât de uşor. Mona Muscă şi Carol Sebastian au fost sacrificaţi pentru că Securitatea supravieţuieşte nu doar prin cadrele încă active, ci şi prin mentalitatea pe care a reuşit s-o perpetueze în rândul multora dintre angajaţii serviciilor speciale.
Securitatea nu va putea continua la nesfârşit să ne livreze doar „turnătorii noştri”. Va sosi un moment în care vor începe să iasă la lumină şi faptele abominabile ale delatorilor care au continuat să arunce spre noi noroiul urii, neputinţei şi slugărniciei scabroase. De fiecare dată când se va întâmpla acest lucru, mă voi gândi la curajul lui Adam Michnik. Mă voi gândi că fiecare nou dosar de securitate scos de la secret înseamnă, totuşi, o rază de lumină într-un întuneric patologic. Şi mă voi mai gândi că eroii nu trebuie să aibă întotdeauna dreptate!
Am vazut azi Il Divo, un film despre crime, intrigi, conspiratii, despre degradarea valorilor in numele falsului ideal al supravietuirii cu price pret, chiar cu acela al tradarii, al complicitatii cu crima organizata, cu personajele cele mai scelerate, cele mai crapuloase ce pot fi imaginate. Un film-lectie despre istoria contemporana Italiei, a Europei, a lumii de ieri si de azi, despre prapastia amoralitatii nascuta din ideea ca Raul ar fi o premisa, o preconditie a Binelui. Intre Fellini si Scorsese, intre Dostoievski si Kafka, Sorrentino a creat o fabula noire, a surprins dimensiunea quasi-mecanica, abject-victorioasa a actiunilor lui Giulio Andreotti, rationalizarile dubioase, umorul cinic, les bons mots menite sa justifice cele mai sordide ignominii (de pilda, ”Power is a disease one has no desire to be cured of)”. Despre relatiile dintre Andreotti si Alcide de Gasperi, Aldo Moro ori Pietro Nenni asa cum sunt ele pomenite in film ar merita scris separat. La prezentarea filmului, senatorul pe viata Andreotti a parasit sala, spunand ca “istoria va avea alta parere”. Mai stim noi pe cineva care spune exact acelasi lucru de cate ori se apropie comemorarea lui 13-15 iunie. Sunt convins ca, asemeni lui Andreotti, in sinea sa, Iliescu invoca la raison d’etat ca ultim argument pentru faradelegile ordonate si patronate. Cititi postarea lui Cristian Preda pe blogul sau despre Michnik versus Iliescu. Asemeni lui Andreotti, Iliescu considera actiunile justitiei drept inceputul unei dictaturi a magistratilor. Sa fim bine intelesi: Ion Iliescu nu a fost, nu este echivalentul romanesc al lui Imre Nagy ori Frantisek Kriegel (cel care a refuzat sa semneze protocoalele capitularii in august 1968). Nici macar al lui Dubcek. Niciodata, in nici o imprejurare, nu si-a exprimat pretuirea pentru Nagy ca lider al Revolutiei Maghiare, o autentica insurectie anti-totalitara. A fost principalul autor (si actor) al bizantinului scenariu de deturnare a Revolutiei Romane soldat cu atatea victime. S-a opus din rasputeri instaurarii pluralismului, propunand o “democratie originala”. Nu a fost el cel care a afirmat ca “nu am facut placinta ca s-o manance altii”? CPUN nu a semnificat o Masa Rotunda de tip polonez, o disponibiltate de compromis de genul “Presedintele vostru, premierul nostru” , ci un vehicul de recuperare si monopolizare a puterii de catre FSN-ul echipei Iliescu-Roman. Imre Nagy a platit cu viata pentru ca a crezut ca scopul NU scuza mijloacele. In acest sens el a rupt cu comunismul ca machiavelism absolut. Cititi cartea lui Agnes Heller si Ferenc Feher despre Revolutia Maghiara. Promit sa revin.
Imi visez un asemenea film despre cariera lui Iliescu, acest “Il Divo” al PSD-ului. Ori mai multe. Sorin Iliesiu, Lucian Pintilie, Stere Gulea, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Cristian Mungiu, cum vi se pare ideea?
Il Divo (2008)
Gianni Fiorito/Music Box Films/MPI Media Group
Toni Servillo, center, as Giulio Andreotti, a scandal-ridden Italian prime minister, in “Il Divo,” directed by Paolo Sorrentino.
April 24, 2009
Out of Fellini and Into ‘The Godfather,’ a Politician’s Life
By STEPHEN HOLDEN
New York Times, Published: April 24, 2009
“I don’t believe in chance, I believe in the will of God.” That credo, spoken in a dry, dispassionate voice, drops more than once from the mouth of Giulio Andreotti (Toni Servillo), the scandal-ridden seven-time Italian prime minister, in Paolo Sorrentino’s flamboyant biographical fantasy, “Il Divo.”
A label once applied to Julius Caesar, Il Divo is only one of several popular nicknames for Mr. Andreotti, who entered the Italian political arena in the late 1940s and is now 90. As the right-leaning leader of the country’s centrist Christian Democratic party, Mr. Andreotti, elected to his first term as prime minister in 1972, has been called the Sphinx, the Hunchback, the Black Pope and Beelzebub. He was appointed a senator for life in 1991.
In exploring Mr. Andreotti’s possible connections to a stream of political assassinations and to other killings made to look like suicides, which began in the late 1970s and continued into the early ’90s, “Il Divo” has the tone and style of a blood-soaked comic opera.
The most notorious crime to occur on Mr. Andreotti’s watch was the abduction of Aldo Moro, his left-leaning rival for prime minister, in March 1978 by members of the Red Brigade. Mr. Andreotti refused to negotiate with the kidnappers, and 54 days after the abduction, Moro’s bullet-riddled body was discovered in a car. …
Posted by tismaneanu 
