Pagini regasite: Mihai Neamtu despre Emil Constantinescu

Constantinescu 2008: nul şi neavenit

Mihail NEAMŢU

Era poate, cândva, un timid secretar cu propaganda PCR, dar profesor harnic, apreciat de colegii din străinătate şi iubit acasă de studenţii de la Geologie.

Rector solidar cu spiritul Pieţei Universităţii, atent la imperativul reformei, propulsat de Alianţa Civică în prim-planul opoziţiei anticomuniste şi uns ca prezidenţiabil prin decizia incontestabilă a seniorului Corneliu Coposu, dl Emil Constantinescu s-a bucurat de tot creditul intelighenţiei româneşti în perioada 1992-1996.

Devenit şef al statului, omul politic Constantinescu a reuşit să dezamăgească. Mafia corupţiei i-a tras preşul. La capătul a patru ani de mandat, orice speranţă era spulberată. Nu înainte de a-l graţia pe generalul ceauşist Ion Coman (coordonatorul represiunii din Timişoara 1989), fostul lider CDR s-a recunoscut înfrânt.

De ce nu pot polemiza cu dl Emil Constantinescu

Inteleg ca in aceasta seara, la emisiunea Editie speciala de la Antena 3, dl Emil Constantinescu a avut cuvinte dure la adresa mea. Trec peste faptul ca aceste atacuri in lipsa nu sunt tocmai fair.  Am fost descris ca oportunist, ahtiat de privilegii si lingusitor al tuturor presedintilor, un esuat lamentabil, un loser care se amesteca in politica romaneasca pentru ca nu mai are contracte la facultatile din America si nu mai are pe unde scrie acolo…

Ultimele afirmatii sunt factual false, bazate pe umori, supozitii si banuieli resentimentare. Nu tineam neaparat sa ofer aici o contabilitate a angajarilor mele academice, dar precizez pentru “binevoitori” urmatoarele: tocmai mi-am incheiat stagiul de Fellow la Woodrow Wilson International Center for Scholars, lucrez la doua carti in limba engleza (dintre care una contractata la University of California Press), am predat un eseu pentru un volum despre Marx care va apare la Yale University Press,  pregatesc o conferinta internationala despre 1989 (aici la Washington), sunt prezent cu o analiza comparativa a revolutiilor din 1989 in numarul special al prestigioasei reviste Contemporary European History (Cambridge University Press, Summer 2009),  lucrez la cateva recenzii-eseu pentru Times Literary Supplement, in noiembrie voi tine Prelegerea Memoriala Pierre du Bois la Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva, iar calificativul pentru anul 2008 primit de la catedra in care lucrez la University of Maryland (Government and Politics) este “extraordinary merit”. In noiembrie 2007,  University of Maryland mi-a conferit premiul Distinguished International Service Award.  In toamna anului acesta (2009), Central European University Press va publica volumul editat de mine, Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe. In plus, ma indoiesc ca dl Emil Constantinescu nu este la curent cu faptul ca am scris capitolul despre Romania pentru site-ul lui Global Museum on Communism, initiativa de care este apropiat (am luat cuvantul la ceremonia de inaugurare a acestui muzeu virtual, tinuta la Ambasada Romaniei din Washington pe data de 16 iunie 2009, lucru despre care a scris Mihai Neamtu in Revista 22).  la care, iarasi, se aadauga, conducerea cel putin zece lucrari de doctorat la U-MD, coordonarea colectiei Zeitgeist la Humanitas si Constelatii la Curtea Veche, participarea in comitetele editoriale ale unor reviste precum East European Politics and Societies, Human Rights Review, Journal of Democracy.  Plus colaborari jurnalistice, inclusiv la Wall Stret Journal, Gazeta Wyborcza (a aparut recent eseul meu despre Kolakowski), 22, Idei in Dialog etc. Toate acestea fac din mine un om mai ocupat cu spatiul nord-american (si nu numai) decit isi imagineaza “liderul balcanic” Emil Constantinescu.  Oricine doreste, poate gasi informatii suplimentare pe site-ul meu: www.tismaneanu.com

To set the record straight, il asigur pe dl Constantinescu ca, orice i-ar fi transmis unii sau altii, niciodata nu i-am tinut fotografia pe vreun birou. De aproape 14 ani, singura poza pe care o tin pe birou (acasa si la universitate) este a fiului meu Adam.  Oricum, mi se pare de prost gust (ca sa ma exprim eufemistic) sa vii sa exhibi public lucruri non-verificabile pe care ti le-ar fi spus cineva in particular. Un jenant exemplu de cum nu trebuie sa se comporte un om politic decent.  Ii promit insa domnului Emil Constantinescu ca voi verifica cele spuse de el si atribuite domnului Radu Ioanid.  Intr-o lume civilizata, poti sa detesti pe cineva, dar nu ai dreptul sa fabulezi dupa cum te taie capul.

Mai observ si faptul ca dl Emil Constantinescu a ajuns favoritul televiziunilor care si-au facut o prioritate din atacul asupra Raportului Final de condamnare a comunismului (sau, indirect, de compromitere a membrilor Comisiei prezidentiale), precum si asupra intelectualilor care nu sufera de basescofobie acuta, acuzati (autoproiectiv) ca ar avea “suflete de sclavi”.    Eleganta si bunul simt l-ar fi putut indemna pe dl Constantinescu sa se abtina de la atacuri ad hominem, intr-un context in care preopinentul domniei sale (in acest caz, subsemnatul) nu are sansa dreptului la replica. Cu totii avem drept la imagine, dar presa romaneasca din ultima vreme nu respecta, decit cu rare exceptii, acest principiu.

Nu pot polemiza cu dl Constantinescu din urmatoare banale motive:

1. L-am sustinut pe dl Constantinescu atunci cand Conventia Democratica era inca o promisiune. Am facut-o in special din respect pentru dl Corneliu Coposu.

2. Nu am beneficiat sub nici o forma de nici un fel de pozitie in timpul administratiei Constantinescu (nu mai vorbesc de etapele Iliescu). Am sustinut insa optiunile democratice reprezentate de acea administratie, inclusiv cu articole in presa occidentala.

3. Am scris in “22″ un articol intitulat “Padurea si copacii” (citit si la lansarea de la Ateneul Roman a “tetralogiei” fostului presedinte) in care il aparam de criticii sai acerbi de dupa 2000.

Dar mai ales nu pot polemiza cu Domnia Sa in conditiile in care, oricat m-as freca la ochi, nu-l mai recunosc pe intelectualul democratic Emil Constantinescu. Cu fantomele si cu fantosele nu se polemizeaza.

 

Metamorfoze

Comunismul : crimă transcendentală (Vlad Muresan)

Orice fiinţă determinată este vie numai prin altul. Viaţa în forma ei spirituală nu poate fi expresia unei simple încordări a materiei care îşi depăşeşte eroic limitele. Materialismul nu poate fi niciodată, deci, un umanism, deoarece el fundamentează omul ca simplu epifenomen ontologic al materiei. Omul nu ar fi decât chimie hipercomplexă.

Materialismul pare ştiinţific şi nou. În realitate el este reactivarea unei structuri arhetipale arhaice de tip hesiodic. În Theogonia, principiul virtual, Haosul, este matricea nocturnă care se autodiferenţiază generând nivelurile existenţei, de la cosmos până la zei. Darwinismul pe care Marx îl aşeza la baza cosmo-biologiei sale spune ceva similar: că materia anorganică (adică pura pasivitate), printr-un efort secular al hazardului naşte un fruct viu, organic, activ. Acumulări cantitative ar fi produs un salt magic calitativ: din materia inertă, opacă, nocturnă, mecanică şi sterilă, abiogeneza ar fi scos, revoluţionar, o materie de sinteză, auto-replicantă, adică viaţa. Este un implicat miraculos din structura oricărui materialism, care vrea să explice geneza sistemelor vii auto-reproductive, saturate informaţional, semantice şi teleologice prin sisteme paupere informaţional, sintactice şi inerte. De la inferior la superior, omul ar fi devenit astfel coroana evoluţiei, iar nu a creaţiei.

Cartea Saptamanii: “Inventing the Jew” de Andrei Oisteanu

A aparut recent la University of Nebraska Press, in traducerea semnata de Mirela Adascalitei,  in prestigioasa serie “Studies in Antisemitism” coordonata de istoricul Robert Wistrich, excelenta lucrare a lui Andrei Oisteanu, Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures.

Cu minutioasa pasiune a detaliului, dar si cu o comprehensiva aptitudine sintetica, Andrei Oisteanu, istoric al religiilor, etnolog si critic cultural, propune o veritabila enciclopedie a prejudecatilor din infrastructura folclorica a culturilor est europene. Mai mult, imbinand exemplar rigoarea cu eruditia, el reuseste sa lege aceste elemente “etnotipice” de dezbaterile din zonele intelectuale de varf.  Lucrarea lui Andrei Oisteanu trebuie citita de toti cei interesati de originile, impactul si metamorfozele nationalismului radical, ale populismului etnocentric si ale miturilor  salvationist-conspiratoriale  in lumea de azi.

Recenzia mea la aceasta lucrare de exceptie va apare intr-o respectata revista intelectuala occidentala. Iata cuvintele de pretuire publicate pe coperta patru:

“This scrupulously researched study is a profound revelation of ‘the other’ in western culture. The ‘imaginary Jew,’ in its specifically Romanian and central-east-European incarnation, reverberates through all of Europe’s hellish myth-making, beginning in the first Christian century. The layering of stories and images has the effect of a masterful horror-film. Andrei Oisteanu’s book is an unflinching look at Europe’s darkest secret. It is therefore an indispensible text.”—Andrei Codrescu, MacCurdy Distinguished Professor at Louisiana State University

“This book is erudite, richly documented and intelligently written. Though both a comprehensive and explicit analysis of so many themes concerning the images of the Jews, it is at the same time an implicit critique of an important component of Romanian culture. However, Andrei Oisteanu’s book is above all a very courageous one.”—Moshe Idel, Max Cooper Professor of Jewish Thought at Hebrew University in Jerusalem

“A profound and illuminating anthropological study, with many cultural, historical, social-political, and religious layers about an old-new topic. The image of the stranger says a lot about the stranger’s own history and psychology but perhaps even more so about his neighbor-observer. Between the fictionalized Jew and the real one rests an entire history of thousands of years. The author of this fascinating book offers a thorough, subtle, and lucid description and analysis of a certain location, but its meaning goes well beyond it.”—Norman Manea, Professor of European Literature and writer-in-residence at Bard College

H.-R. Patapievici despre imperativul adevaratului patriotism (EvZ)

„Republica Moldova este pentru noi o piatră de încercare pentru că în atitudinea noastră con fuză faţă de ea se oglindesc necruţător fracturile conştiinţei noastre naţionale”.

Când scriu acest articol (29 iulie, ora 16.00) nu există încă estimări ale votului din Republica Moldova.

Ştim că prezenţa la vot este masivă (până la ora 14.00, la Chişinău se prezentaseră la urne puţin peste 40% dintre cetăţeni, iar pe întregul Republicii Moldova peste 30%). Ştim că mobilizarea represivă este excepţională (ştim, între altele, că au fost semnalate transporturi ruseşti cu echipament poliţienesc). Ştim că sunt zone în care autorităţile locale îi îndepărtează pe cetăţeni de la urne (relatare Cristian Preda, europarlamentar), că acreditarea observatorilor a fost tendenţioasă şi că românii, când nu vin sub acoperire europeană, sunt discriminaţi şi intimidaţi.

Intervievat la urna de vot, preşedintele Voronin a ţinut să notifice României că trebuie „să renunţe la trecutul ei istoric”. Judecând după mobilizarea electoratului, toată lumea simte că ceva important se tranşează în Republica Moldova, acum. Între dizolvarea parlamentului în iunie şi reluarea de acum a alegerilor, pare că un proces ireversibil de descompunere s-a amorsat în măruntaiele Leviathanului moldovenesc.

Puterea se destramă. Deţinătorii tradiţionali încep să înţeleagă că nu mai pot juca după vechile reguli, iar deţinătorii ocazionali pierd priza directă asupra alegătorului pavlovian. Cu toţii simt că ceva se clatină în capacitatea lor de a domina şi electoratul, şi scena politică. Un aer de lichidare adie prin secţiile de votare din Republica Moldova. Proaspăt ori fetid, în funcţie de nările care îl percep.

De douăzeci de ani, pentru noi, românii din ţară, tot ce se întâmplă în Republica Moldova este o dureroasă piatră de încercare.

Mormântul cu flori al lui Leszek Kolakowski

Leszek Kolakowski, R.I.P.

Leszek Kolakowski a fost inmormantat cu onoruri militare la Varsovia, ca erou al Poloniei, alaturi de Jacek Kuron, Bronislaw Geremek si Ryszard Kuklinski (colonelul care a informat Occidentul despre pregatirile in vederea proclamarii Legii Martiale). A fost prezent presedintele Poloniei, Lech Kaczynski. Intre cei care au luat cuvantul s-a numarat istoricul Karol Modzelewski, fost consilier politic al sindicatului Solidarnosc, co-autor, impreuna cu Jacek Kuron, al celebrei scrisori deschise din 1964 adresata conducerii Partidului Muncitoresc Unit Polonez in care se denunta dictatura birocratica asupra clasei muncitoare.  Ideile lui Kolakowski, Kuron, Michnik si Modzelewski au dus la infiintarea, in 1976, a Comitetului de Aparare a Muncitorilor (KOR).  In Gazeta Wyborcza sunt publicate cuvintele de pretuire pentru Kolakowski datorate unor figuri marcante ale democratiei poloneze: Lech Walesa, Tadeusz Mazowiecki si Radek Sikorski, ministrul de externe al Poloniei.

Intr-un articol memorabil publicat in Evenimentul Zilei, H.-R.Patapievici a formulat perfect ce inseamna despartirea de Kolakowski: omenirea a pierdut un drept. Raman insa ideile sale, ”arzand in spuza vii”, precum diamantul  din poemul lui Cyprian Norwid.

O evocare la fel de importantă ne oferă filozoful britanic Roger Scruton, legând soarta gândirii marelui polonez de situaţia intelectualilor europeni înainte şi după 1989.

Luciditate, cinism şi comunism: Kolakowski, Zizek şi Troţki

Putine texte au formulat mai direct, mai limpede, ori chiar mai brutal natura violenta a ideocratiei bolsevice, dispretul total al leninismului in raport cu orice forma de legalitate, deci cu insasi ideea de Rechtsstaat, decat pamfletul lui Lev Trotki, Terorism si comunism. In volumul al II-lea din trilogia sa Principalele curente ale marxismului (in curs de aparitie in traducere romaneasca la Curtea Veche), Leszek Kolakowski observa ca lucrarea, scrisa atunci cand Trotki, universal perceput ca mana dreapta a lui Lenin, se afla la putere, era comandantul suprem al Armatei Rosii in plin razboi civil si razboi cu Polonia, reprezinta cea mai generala prezentare  a teorei statului sub “dictatura proletariatului”, dar si “relatarea cea mai explicita a ceea ce avea sa fie numit sistemul totalitar” . Pentru Trotki, principiile kantiene despre natura sacra a vietii umane nu erau decat un jalnic verbiaj demagogic-preotesc.  Criticii Revolutiei Bolsevice, intre care social-democratul Karl Kautsky, erau stigmatizati, in spiritul manicheismului leninist, drept mizerabili renegati.  Trotki recurgea cu aroganta fervoare, fara urma de reticenta ori de auto-indoiala, la glorificarea deliranta a violentei. Il prefigura in acest sens nu doar pe hiper-rivalul sau Stalin, dar si pe Mussolini, ori mai tarziu pe Mao, Fanon si Che Guevara. Scriu aceste randuri si parca aud reprosul ca am devenit noltist (asa cum a fost acuzata Monica Lovinescu).  Faptele nu mai conteaza in discursul ventriloc al unei corectitudini istorice care anuleaza cronologia pentru a sustine ideologia.  Afinitatile indubitabile dintre cele doua totalitarisme gemene sunt negate in numele “idealismului” primordial al bolsevismului, ori al marxismului, offspring al Luminilor.

Bolsevismul originar pe care Trotki l-a imbratisat neconditionat in 1917, insemna cultul partidului-predestinat, al avangardei inzestrate cu acces la cunoasterea istorica absoluta, substitut lumesc al Spiritului Absolut hegelian, deci al divinitatii. Tocmai acest hubris a dus al cultivarea unui demonism salvationist-profetic cu efecte cataclismice.  Fundamentul acestei viziuni, dar si al practicilor teroriste pe care le-a inspirat, este utilitarismul exacerbat in plan etic. Apoteoaza devotamentului neconditionat, a a celui spirit de partid (partiinost‘) care avea sa faca atatea ravagii, a credintei oarbe.  Ceea ce sociologul Steven Lukes numeste the moral blindness of communism.  Spunea Lenin: “Afirmam ca moralitatea noastra este in intregime subordonata intereselor luptei de clasa a proletariatului”.  Care interese, desigur, vor fi identificate (dictate) de “Statul Major” al revolutiei, deci de Lenin si camarazii  sai.  Concluzia lui Kolakowski: “Omnipotenta   Minciunii nu s-a datorat ticalosiei personale a lui Stalin, ci a fost singura forma de legitimare a unui regim intemeiat pe principii leniniste.  Sloganul vanturat constant in timpul dictaturii lui Stalin, ‘Stalin este Leninul zilelor noastre’, era  astfel de o perfecta acuratete”. O abordare care merge dincole de caracterologie, de psihopatologie (neindoios importante) si lumineaza resorturile interne, cauzale ale dezastrului.  Este doar aparent paradoxal faptul ca marxisti jurati continua sa vada in “deraierea” stalinista efectul paranoiei individuale.  Chestiunea este ca paranoia facea parte din codul genetic al sistemului.  

Asa a vazut lucrurile Leszek Kolakowski.  Filosoful sloven Slavoj Zizek, altminteri un informat exeget al traditiei hegeliano-marxiste, dar si un neo-stangist pentru care declaratiile cele mai teribiliste par sa fie forma fireasca (si unica) de a obtine atentia mediilor academice vestice (si, mai nou, estice), ne prezinta un alt Lev Davidovici in introducerea la noua editie din cartea lui Trotki (v. Terrorism and Communism, London, Verso,2007).  Volumul face parte dintr-o serie de texte faimoase (ori mai degraba infamous) din traditia radicalismului revolutionar. Bijuterii teoretice precum “Slavoj Zizek presents Mao: On Practice and Contradictions”. Ori, daca doriti sa ajungeti la sursele paradigmelor redemptiv-utopice ale veacului XX,  Slavoj Zizek presents Robespierre: “Virtue and Terror”.

 

S. Zizek

Fac parte dintre cei care mai cred ca merita sa polemizezi cu Zizek. Fostul disident sloven, admirator marturisit nu doar al lui Karl, dar si al fratilor Marx, nu este doar un farseur (desi este fara indoiala si un self-promoting bufoon), in mod cert nu s-a inrolat in miscari politice nihiliste (desi pare sa simpatizeze cu ele). Este un Tariq Ramadan al stangii neo-marxiste. Jongleaza cu concepte preluate de la Adorno, Lacan, Derrida, Deleuze, Eagleton, Jameson, Agamben, Badiou, cunoaste in detaliu istoria marxismului si a miscarii comuniste mondiale, a citit cam tot ce se poate citi in teoria ideologiei si in filosofia post-moderna, se simte la el acasa in sociologia cunoasterii (cu recente incursiuni in domeniul teologiei). In plus, cand vrea, poate scrie captivant. Pe scurt, un (frivol-pervers) magician al ideilor (nu intamplator se ocupa Thomas Mann de tema magicianului). Din specia tanarului Georg Lukacs, dar si din aceea a lui Nae Ionescu: un regat pentru un bon mot…

Motiv pentru care, tocmai el, maniacul notelor  bibliografice, nu considera de cuviinta sa trimita la trilogia kolakowskiana. I-ar strica jucaria conceptuala, micul edificiu categorial menit sa-i exonereze pe Lenin si pe Trotki, in detrimentul demonizatului Stalin ( quasi-inconstient reflex hrusciovist). Ca si cum Stalin s-ar fi nascut din neant, nu din cultura politica a bolsevismului. Se fac referinte la Lars Lih (absolut OK), dar se recurge la ironii deloc subtile la adresa lui Martin Malia si Orlando Figes. Intelectualii din jurul lui Partisan Review in ultima faza a revistei sunt anatemizati drept “neoconservatori belicosi” (ma mandresc ca fac parte din acel grup pentru care liberalismul anticomunist, inspirat de Daniel Bell, William Philips, Lionel Trilling, Sidney Hook, Melvin Lasky, Nicola Chiaromonte si Dwight Macdonald ramane o optiune vitala).  Se sugereaza ca insusi asceticul tortionar Felix Edmundovici Dzerjinski, arhitectul Cekai,  a fost un romantic, un idealist dispus sa ucida in numele purificarii umanitatii.  In conceptia lui Zizek, bolsevismul anului disperarii (1920) a avut “grandoare istorica” (o  tema care se contureaza mai nou si in gandirea  lui G. M. Tamas, alt reper al neo-stangistilor).  Tot asa cum pentru Heidegger national-socialismul anului 1933 avea “grandoare istorica”. Tragedia sovietica, crede Zizek, nu a fost a popoarelor supuse unui experiment halucinant, ci a a liderilor bolsevici insingurati, izolati, luptand cu “eroism” pentru salvarea himerelor lor.  Pentru Zizek, adevaratul Trotki nu este cel care a criticat, inca din 1903,  iacobinismul leninist, ci febrilul administrator al fericirii universale, cel care dispunea militarizarea fortata a economiei si distrugerea oricarui spatiu de pluralism in numele inventarii/plasmuirii Omului Nou: “…perhaps, the signifier ‘Trotsky’  is the most appropriate designation of what is worth redeeming of the Leninist legacy”. Cat priveste “the Leninist legacies”, evident ca Zizek nu are nimic de spus despre contributiile lui Ken Jowitt…

Concluzia lui Zizek, pe urmele noului/vechiului sau idol Trotki, este ca leninismul nu conducea logic spre stalinism, ca totul a fost de fapt un joc al contingentelor, al ratacirilor si al destinelor individuale: ”Here we suggest that, although it is clear that Stalinism emerged from the initial conditions of the October Revolution and its immediate aftermath, one should not a priori discount the possibility that, had Lenin remained healthy for a coupole of years and deposed Stalin, something entirely different would have emerged–not of course the utopia of ‘democratic socialism’, but nonethelss something substantially different from Stalinist ‘socialism in one country’, the result of a much more ‘pragmatic’ and improvised series of political and economic decisions, fully aware of its own limitations.” (p. XXIII).

Rar mi-a fost sa citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relatiei cu personajele, evenimentele si conjuncturile acelor timpuri: Zizek prefera sa uite ca Lenin si Trotki au fost cei care au lichidat Adunarea Constituanta (lucru care a provocat acerba critica din partea Rosei Luxemburg), au interzis partidele politice (inclusiv pe fostii aliati, eserii de stinga), au suprimat dreptul la fractiuni in corpul absolut omogen al entitatii mistice a Partidului si ordonat reprimarea revoltei anti-totalitare de la Kronstadt (martie 1921). “Eroismul” lor a fost unul al iresponsabilitatii istorice, politice si mai ales morale.  Jucand cu ostentativa  placere rolul noului Naphta, oracol al resurectiei a ceea ce s-ar putea defini drept le desir de revolution, Zizek pledeaza pentru reabilitarea experientelor chiliastice, a soteriologiilor  seculare, a mesianismelor vizionare, pentru regasirea unei “authentically apocalyptical Paulinian atmosphere”, fara sa se sinchiseasca de gropile comune pe care nu vom conteni sa le descoperim pretutindeni unde s-a incercat aplicarea visurilor leniniste.   Cu visinskiana elocinta, el acuza establishmentul liberal-conservator (“the canailles of cynical wisdom”) de toate viciile, erorile si pacatele posibile. In fapt, diagnosticul ii poate fi aplicat cu minime schimbari lexicale: la canaille of cynical irresponsibility.

PS Precizez ca volumul lui Slavoj Zizek, Ati spus cumva totalitarism? (trad. rom. de Veronica Tomescu) aparut in 2005 la editura Curtea Veche in colectia Constelatii pe care o coordonez precede (chiar daca anunta cumva) radicalizarea din ultimii ani a filosofului sloven.

Eseul meu despre Kolakowski, “Filosoful libertatii”, publicat in Revista 22 saptamana trecuta, a aparut in traducere poloneza in Gazeta Wyborcza, cotidanul condus de Adam Michnik. Tot acolo au aparut texte de Krzysztof Pomian, Timothy Garton Ash,Tadeusz Mazowiecki,  Zygmunt Bauman, Marcin Krol, precum si un interviu cu Slavoj Zizek, noul teolog al revolutiei, care revine asupra divergentelor sale cu Kolakowski legate de leninism, dar si de Ernst Bloch, Scoala de la Frankfurt etc

http://wyborcza.pl/0,100694.html

Mihail Neamtu despre derivele presei romanesti

Actualitatea internationala este inghitita de irealitatea romaneasca. Ingrijorari periferice plutesc balonate peste vraistea nepasarii fata de orice dezbatere presanta: reforma justitiei, migratia fortei de munca, proiectul de societate pentru Romania anului 2030, familia si criza demografica, mutatiile sociale intr-o Europa multiculturala, educatia universitara si piata bancara globala, stiinta si cercetarea, conflictele doctrinare, valorile culturale, dilemele bioeticii, Islamul radical, relatia intre religie si societate, s.a.m.d.
Sunt oare toate acestea niste mofturi? Pana sa primim un raspuns constatam faptul ca invazia formelor fara fond si inflatia discursului tautologic au atins un nou record estival.

Patologul marxismului: George Weigel despre Leszek Kolakowski

George Weigel este unul dintre cei mai respectati ganditori politici contemporani,  un exceptional filosof al religiei, biograful oficial al lui Ioan Paul al II-lea (carte aparuta in traducerea romaneasca datorata  lui Radu Vasile la editura Galaxia Gutenberg).  Este si autorul unei lucrari clasice, The Final Revolution, despre rolul religiei in distrugerea comunismului.

Leszek Kolakowski, 1927–2009

Remembering the great philosophical pathologist of Marxism.

National Review Online, July 24 2009

By George Weigel

Cracow, Poland — Leszek Kolakowski, who died at 82 on July 17, will be remembered by the world of letters as one of the leading philosophers of the late 20th century, a man whose magisterial Main Currents of Marxism will be read centuries from now by anyone interested in getting at the intellectual roots of one of modernity’s most consequential — and lethal — bodies of thought. His native Poland will remember Kolakowski as one of a small group of intellectuals who, in the aftermath of Hungary 1956 and Czechoslovakia 1968, turned their backs on theoretical Marxism as well as on the Communist Party, wrecking their own academic careers but laying some of the paving stones that would eventually lead to the Solidarity movement, the nonviolent collapse of European Communism, and the triumph of freedom in much of Central and Eastern Europe.Those memories will be true to the man and his accomplishment. But when I think of Leszek Kolakowski, the first thing that comes to mind is perhaps the worst dive I’ve ever been in: the hard-currency bar in the basement of a five-star (sic) Moscow hotel in October 1990.

Caidul Bondrea si imperiul imposturii

Caid, caizi m. 1. (In nordul Africii) functionar administrativ cu atributii de judecator, administrator, sef al politiei etc.; 2 (fam) sef al unei bande de gangsteri sau de traficanti. 3. (fam) personaj foarte important, boss (din fr. caide).Sursa: Noul Dictionar Universal al Limbii Romane (Ed. Litera International, 2007), p. 186. In “Epoca de Aur”, prea putin onorabilul Aurelian Bondrea a fost seful directiei de cadre si presedintele Comisiei Superioare de Diplome si Doctorate din Ministerul Invatamantului. Functii in care detinea puteri realmente discretionare.  Lucra direct cu Sectia Cadre a CC al PCR, deci cu Elena Ceausescu. S-a visat chiar estetician, ocupand functia de profesor de, vai, sociologia culturii la Conservator.  Dupa 1990, a renascut, cu sprijinul direct al noii puteri feseniste si a construit un imperiu de tip Caritas in domeniul educatiei universitare. In 2003, Universitatea lui A. Bondrea i-a conferit lui Ion Iliescu titlul de Doctor Honoris Causa. Intre profesori: consilierul lui Iliescu, Ioan Scurtu, sicofantul suprem al erei Ceausescu, “bardul” Adrian Paunescu, culturnicul Ion Dodu Balan, istoricul oficial al stalinismului national, Stefan Stefanescu. fostul consilier al presedintelui Academiei de Stiinte Sociale si Politice, Stefan Costea (despre notele sale informative aflate in dosarul meu de securitate voi scrie separat, intrucat dau masura unei abjectii cu totul speciale).   Articolul lui Mircea Mihaies din Evenimentul Zilei demonteaza noile minciuni proferate de A. Bondrea si probeaza imensa inselatorie  pe care s-a inaltat acest imperiu al imposturii. Trebuie spus ca scandalul “Spiru Haret” (trec peste aproprierea unui nume sacru de catre un racket neo-nomenklaturist) este doar  varful unui aisberg: Universitatea din Oradea cu diplomele sale dubioase, clanurile formate in universitatile de stat si private, proliferarea unor fabrici de diplome fara nici un fundament academic autentic, sterilitatea atator cadre universitare incapabile sa produca articole si carti validate international, perpetuarea unor retele de autoritate care asfixiaza creativitatea tinerilor cercetatori si profesori, mediocritatea pompos-agresiva, lipsa de responsabilitate publica a universitatilor, sabotarea refomei curriculare recomandata de Comisia Miclea:  iata viciile cu care se confrunta in chip tragic invatamantul romanesc.  Iar cand vorbim despre mostenirile comunismului, chipul stafidit, imbatrinit in rele, al politrucului tupeist de la “Spiru Haret” este o mostra cat se poate de simptomatica si deprimanta.  Ereditatea post-comunismului romanesc are de-a face cu teribila, obstinata, nefasta gena numita Bondrea…