Despre speranţa elegiilor conservatoare
Lectura noii cărţi a lui Mihail Neamţu îl trimite pe cititor cu gândul la caracterul înnoitor al speranţei. Principiul care călăuzeşte Elegiile conservatoare este ilustrat de cuvintele lui Georges Bernanos: „disperarea înfrântă reprezintă forma cea mai înaltă a speranţei”. Într-o Românie devastată moral, social și politic de patru decenii de comunism și aruncată în vârtejul unei neterminate „tranziţii”, exasperarea și dezamăgirea predomină în viaţa cetăţenilor săi. Într-un atare context, Mihail Neamţu construiește o pledoarie elocventă și temeinică pentru redescoperirea „dreptăţii ca virtute sufletească, ca dar al discernământului personal”.
Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate
Acest principiu este punctul de sprijin pentru regenerarea nu doar a civismului ca expresie a libertăţii, ci și a structurilor profunde ale vieţii comunitare precum familia, asociaţile profesionale, școala sau biserica. Argumentele în favoarea educaţiei clasice şi a valorilor tradiţionale sunt completate de hermeneutica relaţiei între Ortodoxie şi modernitate. Astfel, pe lângă critica mimetismului gol, marcat de sterilitate şi amoralitate în raportarea noastră la Europa, Mihail Neamţu pledează pentru adoptarea celor mai bune dintre soluţiile social-politice verificate ale liberalismului clasic, fără de care societatea românească post-comunistă riscă, în continuare, deriva.
Cartea dedică un capitol sistemului educaţional dintr-o perspectivă pe cât de puţin înţeleasă de numeroșii „experţi guvernamentali”, pe atât de esenţială în depășirea blocajului calitativ ce caracterizează învăţământul românesc. El pledează pentru deschiderea unei pieţe reale a produselor cunoaşterii, pentru restrângerea rolului statului și stimularea unei investiţii private substanţiale în educaţia gimnazială, liceeală şi universitară. Neamţu respinge nu doar ideea competenţei universale a aparatului birocratic prezent într-un minister sau altul, ci și dreptul arogat în mod fraudulos de către stat pentru desemnarea reperelor axiologiceultime în cadrul procesului de învăţământ. În absenţa unui consens autentic asupra valorilor seculare, autorul indică răspunsul non-ideologic al pieţei. Iniţiativa privată în educaţie, în contrast cu deliberările birocraţilor români sau europeni, rămâne o cale mult mai sigură pentru promovarea profesionalismului, a diversităţii și a individualismului meritocratic (după modelul universitar american).
Mai mult, Mihail Neamţu se teme că sub monopolul steril al decretelor educaţionale centralizate, specificul cultural regional al diferitelor comunităţi se va pierde. Efectul nociv al acestor politici se manifestă acut în special în cazul programelor de „educaţie timpurie” incluse în Pactul Naţional pentru Educaţie: „[...] Toate mitologiile sănătoase ale patriotismului local (de ex., povestirile despre răzeşii lui Ştefan Vodă), lecţia pudorii, explorarea plină de risc şi aventură a naturii înconjurătoare, basmele despre Făt-Frumos şi Ileana Cosanzeana, rugăciunea către «înger-îngeraşul meu» – acestea vor fi înlocuite cu litaniile bruxelleze despre societatea cunoaşterii şi a interconectării globale (devenite scop suprem al vieţii).”
În viziunea lui Mihail Neamţu, rolul familiei în stabilirea reperelor valorice ale copiilor este mult mai important decât decizia unui aparat rece, impersonal şi corupt. Familia reprezintă lăcașul intim cel mai de preţ pentru interiorizarea unor principii de viaţă verificate de experienţa generaţiilor. Ca adept al educaţiei-acasă (homeschooling) până spre vârsta adolescenţei, autorul analizează și problemele familiei contemporane: înstrăinarea între generaţii prin intermediul pseudo-comunicării şi pseudo-socializării electronice, alcoolismul la sate şi oraşe, violenţa conjugală, rata crescândă a divorţurilor cu efecte dramatice pentru copiii preşcolari, banalizarea avortului, sporul natural negativ, uitarea vechilor datini (de la producerea vinului de calitate şi până la respectarea zilelor sfinte). Fără să moralizeze de la amvon, Mihail Neamţu vorbeşte din interiorul acestei lumi în derivă, asumându-şi subiectiv propria fragmentare lăuntrică şi failibilitate.
Conservatorismul Elegiilor ţine de cultivarea firescului. Iar omul este naturaliter în căutarea Creatorului său. Valoarea teologică a textelor dedicate problemei creștinismului este incontestabilă. Cititorii vor găsi comentarii miezoase despre situaţia Ortodoxiei contemporane, discutînd și necesitatea schimbării de atitudine a Bisericii ca actor social. Această nevoie este cu atât mai importantă cu cât nume importante ale ierarhiei au acceptat asocierea cu reprezentanţi politici ai unui „bizantinism” retrograd. În acest sens, autorul crede că „la discursul apologetic trebuie adăugat un plus de flexibilitate hermeneutică. O informare minuţioasă şi reţinerea de la judecăţile categorice pot reaşeza Biserica într-o postură demnă de atenţia simpatetică sau dispoziţia polemică a comentatorilor seculari.”
Pentru ca teologia să devină un partener real de conversaţie în spaţiul nostru universitar şi cultural, Mihail Neamţu pleacă în căutarea unui creştinism care se răsteşte mai rar şi ascultă mai des durerea Celuilalt, fiind atent la virtuţile dialogului și conştient de necesitatea implicării în actualitate (de la critica corupţiei politice sau problema educaţiei private până la limitarea criminalităţii, a traficului de carne vie, etc.). O atare relansarea presupune restabilirea încrederii între laicat şi cler, fapt imposibil fără „asumarea publică a memoriei ecleziale sub comunism”. Cu acest gând, iar nu mânat de resentimente oarbe, Mihail Neamţu pledează pentru dezavuarea publică a vechilor relaţii de colaborarea cu fosta Securitate. Fără această primenire lăuntrică nu vom obţine „înnoirea de substanţă a proiectelor Bisericii: anihilarea corupţiei din administraţia ecleziastică, mai multă frugalitate, reforma educaţiei teologice, asumarea unei dimensiuni pastorale în raport cu minoritatea ţiganilor, de exemplu, abandonarea retoricii naţionaliste, depăşirea unui anumit complex clericalist de superioritate, o altă pragmatică a comunicării cu laicatul instruit.”
Nu lipsesc din acest context nici consideraţiile asupra integrării într-o Europă secularizată, ale cărei manifestări publice au accente profund nihiliste. Întrebările Elegiilor conservatoare invită la dezbaterea francă a unor provocări dificile, dar rar abordate în „piaţa publică”, asurzită de oraţiile frivole din platourile diverselor show-uri de televiziune. Ce pot aduce resursele spiritualităţii ortodoxe într-un Occident care a abdicat la picioarele relativismului? Ce discurs identitar și politic poate avansa România într-o Uniune Europeană care respinge referinţa fie şi nominală la rădăcinile sale iudeo-creştine, promovând birocratizarea accentuată la toate nivelurile societăţii, în dauna iniţiativei și a spontaneităţii inteligenţei individuale? Care sunt efectele declinului demografic european în condiţiile apariţiei radicalismului islamic și ale eșecului multiculturalismului ca doctrină a integrării?
Argumentele și interpretările propuse de Mihail Neamţu trezesc frămantări adânci în conştiinţa cititorului de orice vârstă, orientare politică sau convingere metafizice. Cartea ni se propune, aşadar, ca antidot împotriva resemnării. De altfel, autorul dedică această culegere de eseuri acelor „cetăţeni responsabili, dornici să își asume rolul de spectatori angajaţi într-un loc care poate părea uneori «cetatea tuturor fărădelegilor»”. Plasarea cadrului dezbaterii la nivelul superior al „valorilor permanente” reprezintă o marcă esenţială a scrisului lui Mihail Neamţu. Prin urmare, Elegiile conservatoare joacă rolul unui îndrumar indispensabil spre taina denumită de Bernanos „cea mai înaltă formă de speranţă”.
Cosmin Victor Popa
