S-a scris poate prea putin despre semnificatia operei filosofice si pedagogice a lui Constantin Noica. Intr-o postare anterioara am accentuat persistenta fixatiilor securiste asupra efortului de constructie nu a unei “Castalii” a sterilitatii etice, ci a unui spatiu alternativ de reflectie, dialog si decenta. In conditiile sufocante ale dictaturii national-staliniste, a cladi un refugiu de normalitate, ospitalier cu valorile excelentei culturale, nu era catusi de putin simplu. Era, o spun cu deplina responsabilitate, o forma de rezistenta.
A ironiza cu superbie aceste straduinte, a-i persifla pe Noica si pe discipolii sai, cata vreme nu ai (ori nu ai avut) mare lucru de spus despre E. Florescu, Dulea, E. Barbu, D. R. Popescu, C. I. Gulian, Gh. Al. Cazan, Radu Pantazi, tine de o hipetrofiata vanitate. Cunosc o pleiada de tineri intelectuali care au invatat un nou ritm al respiratiei gratie intalnirii cu Jurnalul de la Paltinis. Noica nu a pretins niciodata ca a fost un Patocka ori un Soljenitin. Impreuna cu apropiatii sai, a slujit acele valori vesnice despre care a scris candva D. D. Rosca: adevarul, dreptatea, onoarea, binele, frumosul, prietenia. Valori palmuite, injosite, degradate, umilite, in Romania minciunii, turpitudinii si delatiunii, a celor pe care Monica Lovinescu i-a numit “trepadusi de Curte Noua”, haidamacii miseliei bine-remunerate, valetii propagandistici, campionii turnatoriilor din umbra (de-atunci, de-acum).Nu scriu acum intaia oara despre acest subiect. Am publicat inaintea plecarii din tara in revista Amfiteatru un eseu despre cartea lui Noica Povestiri despre om cu titlul “Un Hegel pentru sufletul nostru”. Semnalez aici remarcabilul articol al lui Sorin Lavric din numarul pe luna iulie al revistei Idei in Dialog referitor la acea lucrare exceptionala.
Citez aici un fragment din eseul meu “Critical Marxism and Eastern Europe” aparut in revista Praxis International din octombrie 1983 (din Comitetul Editorial facand parte intre altii Shlomo Avineri, Jurgen Habermas si Charles Taylor):
“Ceausescu’s regime has tolerated a certain margin of freedom in the politics of literary translations, and the Romanian intellectuals resign themselves, faute de mieux, to that amputed liberalization, to a mystified reform. In a certain way, it was like a compensatory substitution: they were reading what other people were experiencing, a sui-generis situation which explains much of the peculiar forms of dissidence and opposition.” (loc. cit., p. 254).
(…) Under these circumstances, the sheer commitment to reason, the affirmation of an indispensable esprit de serieux, the refusal of the grotesque feudal postures of the ‘Supreme Leader’, and confidence in the value of dialogue, instead of the scholastic repetition of the official mythology, become forms of criticism and subversion, hypostases of the interior opposition in a more and more self-enclosed country.” (p. 257)
