In Romania Literara nr. 27 din 10 iulie 2009, un exceptional articol, impecabil ca logica a argumentatiei, de Mircea Mihaies despre problema delatorilor in spatiul public post-comunist. Orice ar spune unii si altii, motivati fie de o excesiv-sentimentala intelegere a compasiunii, ori de interese personale abia-deghizate, chestiunea aflarii adevarului despre cine a colaborat cu politia secreta comunista ramane una de cruciala semnificatie morala. Nu putem pune pur si simplu intre paranteze acest capitol infam din istoria recenta a tarii. Tacerile deliberate sunt forme de legitimare a unor actiuni demne de tot dispretul. Nu este catusi de putin normal ca fost fosti delatori sa reprezinte politica externa romaneasca. Nu este normal ca fosti turnatori sa continue sa dea verdice etice. Ba este de-a dreptul revoltator. Rezulta asadar vitala importanta a activitatii Colegiului CNSAS, a altor institutii abilitate sa aduca in dezbatere publica aceste teme de maxima urgenta morala si politica. Societatea romaneasca nu va iesi din marasmul minciunii, ipocriziei si suspiciunii cata vreme nu vom sti cine a servit structurile represive: activisti, ofiteri de securitate, delatori, persoane de sprijin. Toti oamenii au dreptul la schimbare, insa plauzibilitatea acestei transfigurari depinde de curajul asumarii deschise, al caintei explicite. Deci nu prin romantizarea iresponsabila ori prin bagatelizarea cinica si auto-victimizanta a faptelor reprobabile din trecut.
Iar îi apărăm pe turnători?!
de Mircea Mihăieş
Vizita în România a lui Adam Michnik mi-a oferit prilejul unor confruntări amicale cu marele dizident polonez pe tema arhivelor Securităţii. După cum se ştie, Adam Michnik este adeptul tezei conform căreia dosarele de urmărire nu trebuie deschise, pentru că singurul lucru pe care-l putem afla din ele e „adevărul Securităţii.” Michnik ar putea să aibă dreptate. Nu există nici o garanţie că ceea ce se află în filele mucegăite din beciurile poliţiei politice reprezintă adevărul obiectiv. Ceea ce nu pare el să observe e că tocmai despre asta e vorba: despre adevărul Securităţii, despre varianta destinelor noastre creionată decisiv de oamenii ei şi despre prizonieratul în care mulţi dintre cei implicaţi continuă să fie ţinuţi.
Deşi am întors lucrurile pe toate feţele, n-am reuşit să ghicesc motivaţia de adâncime a lui Michnik. Cred, totuşi, că în urma discuţiilor de-acum câteva săptămâni, ştiu despre ce e vorba. Explicaţia nu e nici politică, nici morală, ci emoţională. În condiţiile în care Polonia a trecut prin legea marţială, când au fost arestaţi mii de oameni, nu s-a ajuns, totuşi, la baia de sânge din România. Ceea ce, într-un surprinzător puseu creştinesc, a stârnit în Michnik o durabilă, paradoxală recunoştinţă: Securitatea trebuie iertată pentru că n-a mers cu bestialitatea până la capăt! Aşa o fi în Polonia, deşi mă îndoiesc: istoria ţării nu se reduce doar la dictatura militară a lui Jaruzelski. În România, lucrurile au avut cu totul altă evoluţie. Nu ştim nici astăzi şi — cu strădania care frizează adeseori genialitatea a procurorului Dan Voinea — nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat în perioada anilor 1989 – 1990. Cât despre deceniile de represiune comunistă, să ne punem pofta-n cui!
Cei care-au îmbrăţişat această poziţie în cazul României sunt fie naivi, fie au o agendă ascunsă în spatele unor sofisme transparente ca o gaură în covrig. Nu poţi să te aperi de efectele pe termen lung ale muncii Securităţii „punând o şapă de beton peste această hazna”, după cum propune prietenul meu Vasile Popovici. Din simplul motiv că duhoarea haznalei s-a întins pe întreaga suprafaţă a societăţii româneşti şi efectele ei trec prin delicata „şapă” a co-autorului Proclamaţiei de la Timişoara. Atâta vreme cât nu vom înfrunta „adevărurilor Securităţii” va plana deasupra tuturor o bolnăvicioasă ambiguitate. Nu voi şti dacă managerul X sau ministrul Y face tâmpenii pentru că e incapabil sau pentru că e şantajat. Nu voi putea alege binele de rău dacă nu-mi asum şi riscul de a da peste adevăruri neconvenabile.
Prejudecata că până în momentul de faţă au fost deconspiraţi mai ales indivizi care după 1990 au fost de partea Binelui nici măcar nu e adevărată. O fi doamna Stănoiu vreun apostol al societăţii deschise? Dar Miki Şpagă? Dar atâţia corifei ai iliescienismului, dispăruţi ca prin miracol din prim-planul scenei publice? Dar cazul „Felix”? Sau e vorba tot de-un campion al „societăţii deschise”? Dar atâţia scriitori-ciomăgari aflaţi în slujba dictaturii? Sigur că zarva din jurul unor cazuri precum Mona Muscă, Neculai Constantin Munteanu sau Carol Sebastian e dezagreabilă. (Despre Antohi nu mai spun nimic, pentru că acel caz depăşeşte puterea mea de înţelegere.) Dar cine a făcut zarva? Nu cumva oameni care, din culisele trusturilor de presă, au să-şi ascundă pete ruşinoase din biografie? Şi atunci, nu asistăm, fără să ştim despre ce e vorba, la răfuiala între „turnătorii lor” şi „turnătorii noştri”? Cum să trânteşti o „şapă” peste astfel de situaþii incontrolabile? N-ar fi mai simplu să se continue deconspirarea uneltelor blestemului bolşevic, renunþând la ambiguităþile în care se scaldă atâþia avocaþi ai „şapei”?
Prietenul meu Vasile Popovici construieşte un scenariu cam edulcorat atunci când vorbeşte de reducerea turnătorilor „la acel unic moment al cedării.” E, de asemenea, o exagerare să spui că “pentru ei nu există nici iertare şi nici convertire interioară.” Dac-ar fi vorba doar de un „unic moment” al cedării, n-ar mai exista dosare! Am vorbi doar de „angajamente albe”, de-o iscălitură luată unui om în derută, înfricoşat de ceea ce-ar putea să păþească. Problema e că în cele mai multe situaþii vorbim de colaborări întinse pe ani şi ani, de întâlniri frecvente, discuþii „intime” şi de note întocmite în deplină cunoştinþă de cauză. Dar e vorba şi de răsplăþi pe măsură: bani, avansări, călătorii în străinătate.
Chestiunea iertării e simplă: sunt dispus să iert dacă ştiu ce am de iertat. Or, în prea multe cazuri turnătorii o tin langa pe ideea nevinovătiei şi-a victimizării, intentând procese şi blocând prin tertipuri avocăteşti tribunalele cu spetele lor de-o murdărie dezgustătoare. N-am auzit ca vreuna din aceste „victime” să ceară inculparea pentru fals a ofiterilor de securitate. Când se va întâmpla să vedem securişti chemati în instantă pentru c-au falsificat dosare, am să iau în considerare şi optiunea „şapei”!
Aprob pozitia lui Michnik în versiunea ei de ultimă oră: amnistie, dar nu amnezie. Cu alte cuvinte, nu cred că oamenii care au păcătuit (mai puþin, fireşte, cei care au comis crime şi abuzuri încadrabile juridic) trebuie băgaþi la închisoare, ucişi cu pietre sau zvârliþi afară din servicii. Cred doar că trebuie să avem respect pentru victime, că e bine să renunþăm la o societate în care mult prea multi actori evoluează cu măştile pe chip.
Dar pentru amnistie e nevoie de mărturisire şi de căintă. N-am să pot să-l iert pe turnătorul care e mândru şi azi de mizeriile comise. Turnătoria n-a fost o chestiune privată, un mic vals între delator şi securist. Ea funcþiona într-un cadru cât se poate de oficial, deşi invizibil. Delatiunile n-au rămas niciodată fără urmări. Prin urmare, Drumul Damascului, invocat de atâþia apărători ai turnătorilor-victime, trebuie să producă şi el efecte palpabile. Altă cale, pur şi simplu, nu există. Nu cred în regenerare şi convertire „interioară”, pentru că prezenta acestor oameni e cât se poate de … exterioară.
Şi mai e un aspect. Prezenta alături de noi, a celor care n-am turnat, a personajelor cu astfel de fisuri, ne face şi pe noi vulnerabili. Devenim suspecti cu toþii, pentru că, indirect, acceptăm că „turnătorii noştri” sunt mai buni decât „tunătorii lor.” Ceea ce e departe de adevăr. Şi atunci, de ce să-i mire revolta care ne cuprinde, de ce să-i uimească duritatea reactiilor? Cine a trădat o dată, va mai trăda, chiar dacă a doua oară e vorba de o trădare involuntară.
Prin urmare, nu cred că lucrurile se pot rezolva înmormântând germenii ciumei. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, mai devreme sau mai târziu aceste lucruri vor ieşi la suprafată. Cine-a văzut măcar două dosare de securitate îşi dă seama că ofiterii lucrau la mai multe capete, „încrucişat”. Nu e suficient să-ti distrugi propriul dosar, pentru că nu ştii unde se mai află cópii sau documente înrudite — uneori, în mapele unor persoane pe care nici măcar nu le-ai cunoscut. E imposibil, după ce prin CNSAS au trecut sute şi sute de cercetători, după ce mii de oameni au xeroxuri ale propriilor dosare să crezi că o simplă „şapă” rezolvă chestiunea.
Acolo unde s-au produs abuzuri, victimele n-au decât să-i cheme în justitie pe ofiþeri. Dacă li s-au pus în cârcă ticăloşii pe care nu le-au comis, lucrurile pot fi demonstrate. Falsurile pot fi dovedite prin expertize grafologice. Nu ştiu ce-mi spune că nu vom trăi acel momnt luminos în care, chemat în sala de tribunal, ofiterul de securitate (nu întâmplător, protejat în continuare de legile României!) va da din colt în colt şi va recunoaşte că indivizii pe care-i bănuim de ticăloşie sunt, în realitate, nevinovati. Deocamdată, n-am asistat la o atare scenă — recunosc, demnă de pana unui Dostoievski. Am văzut, în schimb, mult prea multi indivizi care pe vremea comunismului s-au comportat condamnabil iar astăzi pozează în victime, dacă nu chiar în mari personalităti fără a căror eminentă contribuþie lumea se duce de râpă. Dacă asta le uşurează conştiinta, pot să-i asigur: nu se duce. Nici cu şapă, nici fără şapă.
