In Romania Literara, nr 27 din 10 iulie 2009, un vibrant eseu de Tudorel Urian pe marginea cartii lui Adam Michnik recent lansata la Bucuresti. Recomand, de asemenea, reflectiile patrunzator-iluminante despre Michnik aparute sub semnatura lui H.-R. Patapievici in numarul pe luna iulie al revistei Idei in Dialog. Cunoscand literatura consacrata gandirii si actiunii istoricului polonez, pot afirma ca este vorba de un text extraordinar prin nedisimulata empatie (conditie a comprehensiunii), prin eleganta conceptualizarii si prin coerenta logica. Pe aceeasi directie, a interpretarii ideilor in raport cu valorile politice care le subintind si a refuzului unei aproprieri oportuniste a pozitiilor ganditorului polonez de catre fortele revansard-revizioniste din Romania (ma refer la revizionismul nostalgico-comunist, nu la directia subversiva din interiorul marxismului), se situeaza si cronica lui Ioan Stanomir la volumul lui Michnik. Este vorba de un numar atat de dens al revistei Idei in Dialog incat orice selectie risca sa lase de-o parte contributii profund originale.
Lecția lui Adam Michnik
de Tudorel Urian
Nu voi obosi să-i mulțumesc lui Vladimir Tismăneanu pentru neprețuita onoare pe care mi-a făcut-o în anul 1997 când mi-a oferit șansa de a petrece o dimineață întreagă în compania lui Adam Michnik. Fervent ascultător al postului de radio Europa Liberă, înainte de 1989, știam totul despre KOR și Solidarnosc, aflasem despre închisorile prin care a trecut, demnitatea și fermitatea sa îmi dădeau fiori. Era unul dintre oamenii care scriseseră o pagină din istoria secolului XX, fără doza de „nebunie” a cărora poate că zidul Berlinului ar mai fi rămas ceva vreme în picioare. Pentru generația mea, a oamenilor lipsiți de iluzii, ai căror vingt ans au coincis cu ultimul deceniu al puterii lui Nicolae Ceaușescu nume precum Adam Michnik, Milovan Djilas, Leszek Kolakowski, Andrei Saharov, Lech Wałesa, Alexandr Soljenitzîn, Vaclav Havel, Paul Goma, Monica Lovinescu, Alexandr Zinoviev făceau parte din legendă. Ei erau eroii, oamenii care, cu naturalețe, rațional și senin spuneau cu voce tare ceea ce gândea toată lumea: că sistemul comunist este putred și că în vocabularul oricărei limbi există și cuvântul „Nu”! Pe fondul lașității generalizate și al demisiilor morale venite de unde nici nu gândeai, prezența în spațiul public a acestor voci era ca o ancoră de siguranță. Vreme de ani de zile, noi toți am știut că atâta vreme cât glasurile lor pot fi auzite, nu este totul pierdut. După căderea comunismului, multă lume de la noi și de aiurea și-a arogat tot felul de merite. S-au făcut simpozioane, mese rotunde, reuniuni festive ale parlamentelor. Poate că a sosit timpul să se organizeze și o celebrare a foștilor disidenți anticomuniști din Europa Centrală și Răsăriteană. A celor care, decenii în șir, au îndurat privațiuni și torturi, s-au confruntat cu oprobriul presei din țările lor, au fost batjocoriți și umiliți pentru că se încăpățânau să spună despre alb că este alb și despre negru că este negru. Adevărații eroi merită recunoștința noastră.
Nu voi uita niciodată prima mea întâlnire cu Adam Michnik. Ar fi și greu. Una dintre pozele făcute atunci este cea de pe coperta volumului său Restaurația de catifea. Coborâse în holul hotelului Minerva în acea cămașă în carouri din poză, cu mânecile suflecate și în blugi. Din prima clipă m-au izbit perfecta sa naturalețe, bunul simț și ironia superioară. Într-o vreme a tuturor răfuielilor, când eroii și anticomuniștii viscerali apăreau ca ciupercile după ploaie, Adam Michnik (care a petrecut 6 ani în temnițele comuniste) vorbea fără nicio crispare despre trecut. Fiecare judecată a sa desfăcea problema aflată în discuție până la ultimele nuanțe. Dacă cineva spunea despre un lucru că este alb, Adam Michnik îl contrazicea instantaneu cu o mulțime de argumente. Dacă despre același lucru, altcineva spunea că este negru, Adam Michnik trimitea un alt tir de argumente, de sens contrar. Totul, cu zâmbetul pe buze. Mi-a devenit clar că Michnik nu era, câtuși de puțin adeptul generalizărilor și al concluziilor definitive. Fiecare situație sau personaj erau privite din cât mai multe unghiuri, iar concluziile erau trase ad hoc. Poate că, dacă s-ar fi reluat a doua zi, aceeași discuție l-ar fi condus spre alte concluzii. Ceea ce nu înseamnă că cele din prima zi ar fi fost greșite. Numai o astfel de gândire putea produce splendidul eseu Gray is beautiful, dar și declarația de la recenta sa vizită în România, potrivit căreia nu aceasta este democrația la care a visat. Cei mai mulți dintre oameni își fac o anumită părere despre un fenomen, pe care o repetă, ori de câte ori este nevoie. Adam Michnik judecă de fiecare dată fenomenul în funcție de toate datele de care dispune, concluziile sale sunt mereu surprinzătoare, niciodată definitive, iar riscul de a da cu oiștea în gard al celor care le comentează este considerabil. Așa stând lucrurile, firește că în lumea tuturor iluminaților din perioada de tranziție etichetele lipite pe personalitatea sa au fost fără echivoc: anticomunist visceral, cârtiță comunistă, nostalgic al vechiului regim, neocomunist. În prezent este atacat cu egală determinare și de cei care se pretind de dreapta și de cei ce se socotesc de stânga (în ce-l privește, Michnik ne-a explicat încă de la discuția 1997 că nu mai există stânga și drepata). Singura lui vină este aceea că trece prin filtrul propriei gândiri fiecare informație pe care o primește și spune cu voce tare ceea ce gândește. Probabil, dacă ar trăi astăzi în România, Adam Michnik s-ar pronunța pentru judecarea lui Adrian Năstase în dosarele blocate de parlament, dar nu și pentru ce a lui Ion Iliescu (pentru decembrie 1989), s-ar delimita de președintele Băsescu (să nu uităm că în 1990, a scris un text epocal, De ce nu-l voi vota pe Lech Wałesa) pentru fantezia candidaturii EBA-ei și ar cere demisia ministrului Monica Iacob Ridzi, ar sancționa UDMR pentru ipocrizia politică și i-ar desființa pe liberali pentru cheltuielile iresponsabile făcute pe ultima sută de metri a mandatului de guvernare, când semnele crizei economice deveniseră clare. Din fericire (pentru el) Adam Michnik trăiește în Polonia. Așa că profesioniștii forumurilor, aflați în slujba partidelor politice, vor trebui să rămână la țintele tradiționale.
Mărturisirile unui disident convertit este o carte care se adresează în primul rând cititorului polonez. Autorul discută cu multă familiaritate fapte și declarații ale unor actori politici din Polonia regimului comunist, despre care în România puțini sunt cei care să știe ceva. Mutatis mutandi, este ca și cum ar apărea în Polonia o carte în care s-ar discuta foarte nuanțat despre Verdeț, Niculescu-Mizil și Leonte Răutu, să zicem. Dincolo de acest aspect, cartea face o – să recunoaștem, dureroasă pentru noi – incursiune în climatul politic și intelectual polonez din anii 80 și oferă spectacolul gândirii mereu suprinzătoare a lui Adam Michnik. În ultimă instanță, această antologie de texte publicate în presa poloneză poate fi citită și ca un extraordinar eseu despre vină și iertare. Demonstrația eseistului în favoarea iertării foștilor comuniști – care i-a oripilat pe mulți dintre eroii post-bellum – este sublimă. Ea se întemeiază pe învățătura biblică, lecțiile istoriei, dar și pe citirea foarte atentă a romanelor lui Stendhal privind epoca napoleoniană și restaurația. Este imposibil ca citind argumentele lui Adam Michnik să nu ajungi să îi dai dreptate, chiar și în chestiuni foarte delicate cum ar fi iertarea foștilor demnitari comuniști și împotrivirea la o foarte discutată Lege a lustrației. Să iertăm, dar să nu uităm, acesta este sfatul lui Michnik singurul capabil să ne scoată din logica răzbunărilor și a plătirii polițelor care a însângerat toată istoria omenirii.
Cele mai frumoase texte ale cărții sunt fără, îndoială cele de evocare. Unul, scris la moartea lui Jacek Kuron, tovarășul său de idealuri din perioada Solidarnosc, ajuns ministru și parlamentar după căderea comunismului. În portretul pe care eseistul i-l face lui Jacek Kuron se regăsesc multe dintre trăsăturile modelului intelectual și uman al lui Michnik însuși: „… a fost omul luptei fără ură și al împăcării fără minciună; al curajului fără fanatism, al consecințelor fără fariseism; a fost omul principiilor dure, dar al inimii blânde; al compromisului care nu este conformism; al simțului timpului care nu e conjuncturalism; al comunității care respectă individualitatea; al iertării care nu este o scleroză pașnică; al încrederii care nu este naivitate.” (p. 23)
A doua evocare este și mai copleșitoare: chiar tatăl autorului. În stilul lui Adam Michnik inițial cele două personaje sunt puse în antiteză: „Se numea Osjasz Szechter, era evreu și comunist, iar eu sunt polonez și anticomunist”. La fel ca părinții lui Vladimir Tismăneanu, Osjasz Szechter a intrat foarte devreme în partidul comunist, din convingerea sinceră că lumea ar putea fi transformată în bine. Dincolo de această „opțiune nonconformistă” (în Polonia anului 1919) prin care a participat la „crearea unui sistem în care conformismul reprezenta o normă general obligatorie” bătrânul Szechter era un înțelept ale cărui învățături ieșeau parcă din mintea lui Albert Camus sau a Lordului Acton. Iată doar una dintre ele: „«Fii de partea celor slabi – ucrainieni, armeni, evrei, polonezi – atât timp cât sunt slabi. Păstrează distanța când devin îndeajuns de puternici încât să dicteze altora legea»” (p. 87). Ne place sau nu ne place să o recunoaștem, este clar că nu toți comuniștii au fost la fel, iar judecarea faptelor lor trebuie făcută diferențiat. De aceea o lege, simplificatoare, a lustrației, nu ar trebui să-și aibă rostul.
Adam Michnik este un autor ale cărui cărți ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toți politicienii români.
Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit, Prefață de Vladimir Tismăneanu, Postfață de Josef Tishner, Traducere și note de Sabra Daici, Editura Polirom, Iași, 2009, 246 pag.
