1 septembrie 1939: Dupa saptezeci de ani

31/08/2009

Al Doilea Razboi Mondial a insemnat infrangerea totalitarismului fascist, cu ideologia sa paranoic-rasista, cu ale sale ambitii de suprematie mondiala. Este lectia cea mai importanta pe care unii incearca sa o uite. Pe de alta parte, din ratiuni geopolitice si militare, a insemnat divizarea Europei, colonizarea statelor Europei de Est si Centrale, geneza  Blocului Sovietic, calcaiul de otel al stalinismului asezat deasupra unei intregi regiuni martirizate, “kidnaparea Europei Centrale”, spre a relua titlul unui celebru eseu de Milan Kundera. Cazul tragic al Poloniei este emblematic: o tara anihilatat de nazisti si stalinisti, a devenit “Republica Populara”, iar luptatorii din Armata Patriotica au fost haituiti, arestati, asasinati.  Speranta unei Europe eliberate de flagelul totalitar s-a realizat abia prin revolutiile din 1989, cand societatea civila a infrant sistemul politienesc-ideocratic.

A fost vorba de o inclestare intre democratie si totalitarism, dar nu numai. Nu putem uita ca fortele democratice au trebuit sa colaboreze cu Stalin, ceea ce a generat ambiguitati si concesii cat se poate de dureroase. Lectia cea mare, asadar, este ca nu trebuie sub nici o forma nutrite iluzii in ceea ce priveste “imblanzirea” dictatorilor totalitari.  Tot asa cum Holocaustul a decurs “logic” din ideologia nazista intemeiata pe resentiment biologic, Gulagul a fost consecinta naturala a ideologiei comuniste inradacinata in resentiment social.

Indiferent cum il justifica astazi maestrul spinului istoric Vladimir Putin, Pactul Molotov-Ribbentrop a fost premisa, pragul (“structura”) de oportunitate de care avea nevoie Hitler pentru a declansa atacul impotriva Poloniei.  Eforturile lui Vladimir Putin ( a se vedea articolul sau din Gazeta Wyborcza de astazi) de a compara Pactul cu acordul de la Munchen din 1938 tin de ceea ce se cheama historical obfuscation

http://premier.gov.ru/eng/events/3514.html

Democratiile occidentale s-au facut vinovate de credulitate, de lasitate chiar, dar nu de complicitate la crima.  Nu Anglia si Franta, ci URSS a colaborat la sfisierea unui stat independent numit Polonia si si a organizat masacrarea de catre NKVD, in Padurea Katyn, a mii de ofiteri si civili polonezi.  Pactul nu a fost doar imoral, cum afirma Putin, ci de-a dreptul criminal in raport cu legea internationala: prin ale sale protocoale (anexe) secrete a dus la impartirea Europei si a permis ocuparea militara a unor state suverane. A deschis calea pentru brigandajul cel mai nerusinat. Evident, presedintele rus Medvedev duce “logica” lui Putin pe culmile rescrierii neo-stalniste a istoriei:

RUSSIAN PRESIDENT BLASTS UKRAINE, BALTIC STATES OVER WWII 

Denounces resolution condemning both Nazism and Stalinism
 
Agence France Presse, Moscow, Russia, Monday, August 31, 2009
 He appeared to be referring to the resolution’s assertion that both regimes brought about genocide and war crimes, and its call to establish a Europe-wide memorial day on August 23, the anniversary of a notorious Nazi-Soviet pact.
 Tuesday marks the 70th anniversary of the Nazi German invasion of Poland on September 1, 1939, widely regarded as the start of World War II. Soviet troops invaded and occupied eastern parts of Poland less than three weeks later.

Berlin and Moscow signed the Ribbentrop-Molotov Pact in 1939, paving the way for a joint invasion of Poland days later and Moscow’s seizure of Lithuania, Latvia and Estonia, which remained Soviet republics until 1991. Despite the pact, the Soviet Union was invaded by Nazi Germany in 1941 and lost tens of millions of people in the conflict.

Present-day Russia regards the Soviet role in World War II as heroic and bristles at attempts to equate the totalitarian systems of Adolf Hitler and Joseph Stalin.

 

MOSCOW: Russian President Dmitry Medvedev on Sunday criticised Ukraine and the Baltic states for glorifying “Nazi accomplices”, speaking ahead of the 70th anniversary of the start of World War II.

“We are seeing some astounding trends,” Medvedev said in an interview with the Rossia state television channel. “Governments in the Baltic states and even Ukraine are now essentially pronouncing former Nazi accomplices to be their national heroes who fought for the liberation of their nations. “Of course, everyone knows what really happened, but everyone looks down in shame, so as to avoid souring relations.”

Russia has repeatedly criticised former Soviet republics Ukraine, Estonia, Latvia and Lithuania for seeking to rehabilitate anti-Communist groups that in some cases collaborated with the Nazis.

Resolution: Medvedev also lashed out at a resolution passed in July by the parliamentary assembly of the Organisation for Cooperation and Security in Europe (OSCE) which condemned both Nazism and Stalinism.

Medvedev said the resolution had pronounced Nazi Germany and Stalin’s Soviet Union “to be equally responsible for World War II” and said: “Now this, quite frankly, is a flat-out lie.”

Stalin a crezut in posibilitatea colaborarii cu Hitler. In acest sens, a sacrificat PC din Germania,s-a opus oricarei rezistente serioase, l-a lasat pe Ernst Thalmann, secretarul general al KPD sa zaca la Buchenwald, desi ar fi fost cat se poate de usor sa organizeze un “schimb” (Thalmann a murit in 1944).  Nu Hitler, ci Stalin a lichidat PC Polonez in 1938.  Cand Ribbentrop a venit la Moscova, in august 1939, Stalin l-a prezentat pe Beria, seful NKVD, drept “Himmlerul meu”. Cele doua sisteme impartaseau ostilitatea fata de valorile modernitatii burgheze, fata de pluralism, fata de individualismul civic, fata de orice zone autonome care puteau scapa inregimentarii totalitare. Priviti posterele naziste si bolsevice si veti fi frapati de similitudinea temelor: eroism, vigilenta, martiri, lupta, sange. Este oare socant ca Stalin, poate cel mai suspicios dictator al tuturor timpurilor, s-a increzut tocmai in Hitler? Motivul a fost tocmai consusbtantialitatea adanca a viziunilor lor anti-democratice.  Se poate spune ca Stalin nu a fost niciodata un antifascist autentic. Cum a demonstrat-o Francois Furet, antifascismul lui Stalin (in care milioane de oameni au crezut cu onestitate) era de fapt un instrument propagandistic.  L-a abandonat fara jena in august 1939. Orice ar spune astazi apologetii tarzii ai politicii externe staliniste, inclusiv Viaceslav Nikonov, nepotul lui Molotov si politolog din anturajul lui Vladimir Putin. In fapt, asa cum arata istoricul Richard Gellately in cartea sa Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe (New York: Knopf, 2007) Stalin a fost motivat in egala masura de expansionismul ideologic “revolutionar” si de considerentele “traditionale” ale politicii de mare putere (p. 348).  Oricat l-ar fi asigurat Stalin pe Hitler de bunele sale intentii, conflictul cu Germania nazista era in cele din urma inevitabil intrucat cei doi dictatori erau campionii unor “viziuni rivale ale cuceririi mondiale”.  Ambii erau obsedati ca sunt incercuiti de forte inamice si ca doar prin agresiune pot pune capat acestui “asediu”.

Despre aceste lucruri am vorbit astazi in prelegerea inaugurala a cursului meu de la University of Maryland,  “East European Politics: From Communism to Democracy“. Am accentuat faptul ca relatiile dintre cele doua imperii totalitare, dincolo de competitia lor acerba, au inclus o serie de elemente comune, intre care regimul partidului unic, suprematia unei ideologii/religii politice salvationste, ostilitatea viscerala in raport cu valorile si institutiile pluraliste, terorismul de stat.  Iar la nivelul politicii externe, au fost ambele puteri revizioniste, incercand pe toate caile distrugerea sistemului nascut din Tratatele de la Versailles, Trianon si Neuilly.  Nimeni nu neaga rolul URSS in victoria asupra Germaniei naziste.  Dar este important sa retinem ca Stalin a fost the enabler pentru agresounea impotriva Poloniei, ca ofensiva din 1944-1945 in Europa de Est nu a fost una menita doar sa distruga masina de razboi nazista, ci si una cu scopul instalarii unor regimuri-marioneta botezate cu termenul pleonastic, inventat de Stalin, de “democratii populare”. 

Pactul din august 1939 a permis anexarea estului Poloniei, a Tarilor Baltice, a teritoriilor romanesti (Basarabia, Bucovina de Nord, tinutul Herta).  Referitor la tehnicile sovietizarii fortate, inclusiv executiile, arestarile si deportarile in masa, merita citita cartea lui Alfred Erich Senn (profesor emeritus la University of Wisconsin din Madison), Lithuania 1940: Revolution frm Above (Amsterdam: Rodopi, 2007).  Primul capitol poarta titlul: “The Molotov-Ribbentrop Pact”.  Profesorul Senn isi incheie volumul referindu-se la cuvintele lui Arthur Coleman, ambasadorul american in Statele Baltice care scria, intr-un mesaj catre Washington, in noiembrie 1929:

“It is generally understood in all border states and, one hears, in Russia itself, that once the Red Army steps over the frontier the knell of the Bolshevik regime will sound to all listening ears”. (p. 253).


Mihai Şora despre ură, ura-de-sine, resentiment…

30/08/2009

Nota VT: Public aici un text de o imensa profunzime, oferit in premiera pentru acest blog de idei de catre distinsul filosof politic si moral, dl Mihai Sora. I-am solicitat dlui Sora cateva opinii pe subiectul atat de discutat al resentimentului. Sunt convins ca micul eseu de mai jos poate servi unei conversatii intelectuale normale. De unde provine resentimentul? Care este relatia dintre resentiment, ranchiuna, ura, revansa, frustrare si invidie?  Care este legatura dintre ura şi ura-de-sine (self-hatred)?  Ce inseamna “a urî de moarte”? Iată câteva răspunsuri actuale.

Mihai Șora

Despre ură, resentiment…

Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică şi cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune[i]. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a „purtătorului“ unei atare stări emotive extreme de către ţinta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce „iubeşte“ în acest fel, cât şi pe cel ce urăşte: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăşte, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariţiei ţintei abhorate (sintagma „ură de moarte“ spune totul în această privinţă).

Raportată la iureşul negativităţii care-i serveşte urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut şi retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-şi. În sensul că, în loc de a-şi anihila obiectul, îşi (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu şi asumare a neputinţei: a-ţi asuma (recunoscându-ţi-o) neputinţa înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.

*

S-ar putea să existe şi o ură rece. Rece şi pasivă. Un fel de a întoarce, lumii, spatele. De a nu mai vrea să ştii de ea. Ar fi aidoma unei uri de sine însuşi: golit de lume, ai înceta, pur şi simplu, să mai fii.

Dar ura de moarte, în loc să aibă drept efect moartea „obiectivului“ ei (afară de cazul extrem al rezolvării ei printr-un act criminal), are drept efect sigur tocmai moartea, clipă de clipă şi pas cu pas, tocmai a celui pe care această ură de moarte s-a înstăpânit.

Muenchen, 30 august 2009


[i] În sensul în care aceasta a fost descrisă în faimoasa (pe vremuri) carte a lui Denis de Rougemont, L’Amour et l’Occident.


Nu-mi injurati prietenii! Cristian Teodorescu paraseste “Cotidianul”

29/08/2009

Cand cadristul Cornel Nistorescu (discipolul lui Ion Traian Stefanescu) l-a concediat, draconic si abuziv, precum Rautu, Chisinevschi, Sorin Toma, Dumitru Popescu sau Eugen Florescu pe vremuri, pe Cristian Patrasconiu, am scris ca este inceputul prabusirii unui ziar de elita. In cateva saptamani, este azi evident, Nistorescu a distrus Cotidianul.  Nu voi face speculatii despre cauzele invizibile, despre aliantele din umbra etc  care au determinat acest faliment jurnalistic si etic.  Poate ca de fapt lucrurile au inceput cu limojarea lui Traian Ungureanu. Apoi, foarte prompt, demisia lui Mihai Neamtu. Dupa citeva saptamini a urmat trecerea pe bara a lui Devis Grebu, editorialist-grafician (tot un fel de concediere). Apoi, a venit taifunul Nistorescu, cenzurarea articolului Mirelei Corlatan despre delatiunile lui Romosan, refuzul public al lui Ioan T. Morar de a deveni complicele infamiei, revenirea la sinistra metoda a instructajelor fara dreptul de a cracni, a directivelor de la “Sectie”.   A linsajelor, a pamfletelor pestilentiale, mai intai anonime, apoi “asumate” de Nistorescu, aplaudate pe blogurile sordide ale diversilor neo-dreptasi in transa.  A reaparut Romosan in “Foaia transilvana”, impertinent cat incape, fara urma de remuscare, scriind despre “Tismaneanu si condamnarea onanismului”.  Obscenitate en gros si en detail. Ignorata, eludata, de fapt negata in editoriale care confunda, din naivitate poate, cauza cu efectul.

Atunci cand corul televiziunilor psalmodiaza, dincolo de pragul suportabilului, aceleasi aiureli stravezii, atunci cand un ziarist care a recunsocut ca a colaborat cu Securitatea, azvarle fumigene fara sa-i pese de minimele cerinte profesionale, ar fi fost de asteptat ca si acei intelectuali care se vor deasupra valtorii, sa ia atitudine. Ei bine, nu. Ei continua sa-i blameze, pe cei care nu vor sa ingenuncheze, de “tradarea” misiunii carturarului. Este invocat, dar nu citit, Julien Benda.  Nu tragi in Basescu in compania Antenelor, a lui Nistorescu, Emil Constantinescu, Adrian Nastase, Victor Ciutacu si a lui Adrian Paunescu, nu o stigmatizezi cu manie proletara pe Elena Udrea, nu te revolti patetic constatand, in raspar cu adevarul istoric, ca Elena Basescu este Nicu Ceausescu redux, esti un mercenar ori chiar un fanatic basescofil.  Mereu si mereu, nu se examineaza lucid proiectul presedintelui Basescu in planul regandirii sistemului politic si a celui educational, in planul relatiilor cu Moldova, cu Rusia, cu UE si NATO, in directia continuarii demersului condamnarii dictaturii comuniste, viziunea unei Noi Republici si reforme statale. In schimb, se lanseaza cele mai halucinante acuzatii: Basescu este un Louis Bonaparte, un spirit “neo-cezarist”, un Lukasenko de Balcani, un inel al retelelor teroriste, etc.

Mircea Mihaies, Tom Gallagher, Vladimir Tismaneanu, Ioan T. Morar, pusi la stalpul infamiei cu armele si “argumentele” din “Romania Mare” si “Tricolorul”.  Condamnarea comunismului pe care vechiul Cotidianul a sustinut-o din rasputeri, contre vents et marees?  O “operatiune” regizata de ciracii lui Traian Basescu, profitori, sarlatani, niste neica-nimeni, cum i-a numit “ilustrul” amic al lui V. Magureanu si Iosif Constantin Dragan,  Mihai Pelin. Niste “scribalai de ultima speta”, spre a relua cuvintele lui Ion Iliescu, doctor honoris causa al pseudo-Universitatii “Spiru Haret”.  Au plecat Costi Rogozanu si Liviu Avram, Doru Buscu si Emil Hurezeanu, Mircea Dinescu si Simona Tache, Pavel Lucescu, Liviu Antonesei si Teodor Baconsky, Costin Ilie si Alina Purcaru.   Acum pleaca si Cristian Teodorescu. Il asigur de prietenia mea, inceputa intr-o dupa-amiaza de toamna new-yorkeza, cred ca in 1991. Cand am vorbit despre comunism si anti-comunism, despre iluzii, revolutii, utopii si mituri. Si despre cate altele… Read the rest of this entry »


H.-R. Patapievici despre resentiment si utopia primitivista

29/08/2009

VT: Public aici, cu permisiunea sa, un eseu de H.-R. Patapievici in care se trateaza cu sagacitate, perspicacitate analitica si curaj intelectual teme ce se mentin in centrul discutiilor publice in intreg spatiul post-comunist si nu numai. Textul a aparut intial, in 1994, in revista Dilema, fiind apoi inclus in volumul “Politice” publicat  la Humanitas.


Despre resentiment în nostalgia originilor

de H.-R. Patapievici

Seducţiile Naturii

Cuvîntul natură, se pare, poate fi spus în 66 de sensuri. Aceste sensuri au fost inventariate de doi erudiţi redutabili, Arthur O. Lovejoy şi George Boas, într-o lucrare pe nedrept uitată, cu titlul Primitivism and Related Ideas in Antiquity (1935)[1]. Unul din rezultatele savuroasei lor investigaţii este că fiecare din aceste sensuri s-a bucurat deopotrivă de preţuire şi de respingere şi că, în fond, natura nu este o noţiune “naturală”: este un construct cultural. Această concluzie nu este populară. Ştiut fiind că emoţiile colective se prind cu precădere de raţiuni false şi de pietăţi frauduloase, tipul uman cu răspîndirea cea mai uniformă este acela care are convingerea că natura e un concept “natural” şi că, pe cale de consecinţă, natura este “naturală”. Strîns legată de această prejudecată cognitivă este ideea că undeva în lume a existat sau există încă oameni care trăiesc “natural”, adică în acord cu Natura.

Primitivismul

Oamenii care duc un trai atît de rudimentar încît ar părea că ei încă trăiesc în imediata proximitate a naturii “naturale” se numesc primitivi. Oamenii care exaltă traiul primitiv beneficiind de condiţii de viaţă nonprimitive au fost botezaţi de erudiţii care i-au ales ca obiect de studiu primitivişti. Primitivismul este un curent de idei extrem de tenace, care susţine că următoarele idei sunt irefutabile (adică naturale):

  1. Civilizaţia este contrară naturii. Argument: Omul este împovărat de civilizaţie (arte, ştiinţe, tehnologie etc.). Tot ce îl separă pe om de natură este rău. Viaţa animalelor este mult mai curată şi mai morală decît a societăţilor umane, care reprezintă sursa răului din om. Animalul şi animalitatea (“nevinovăţia devenirii”) reprezintă idealul uman natural.
  2. Adevărul este la începutul timpurilor. Argument: Vîrsta de aur, Rasa de aur, Unirea Cerurilor cu Pămîntul etc. au existat. Stadiile timpurii ale evoluţiei omului erau cele mai bune. Primitivul este superior oricăruia din tipurile umane istorice care i-au urmat. Prin urmare omul necivilizat este mai bun şi mai virtuos decît omul civilizat.
  3. Imperativul religios, moral şi cosmologic al regresiunii illo tempore. Argument: Vîrsta de Aur, Rasa de Aur, Unirea Cerurilor cu Pămîntul etc. pot fi create aici şi acum. Prin identificarea şi distrugerea bazelor egoiste şi nenaturale ale civilizaţiei, omul poate reintegra vîrsta de aur, poate recăpăta statutul adamic şi, chiar, ar putea vindeca cosmosul de răul pe care tot el l-a introdus. Cum? Soluţia ar fi reconcilierea cu natura (regressus ad uterum naturć) prin dezominizarea lumii. Trebuie să ne întoarcem la Mama Natură eliminînd ceea ce este specific uman.

Fireşte, există diferite variante de primitivişti. Unii pun accent pe faptul că săgeata timpului este descendentă (adevărul e numai la origini, deci primitivul este superior civilizatului); alţii, deoarece văd sursa răului în “adaosurile” civilizaţiei (arte, tehnică, confort, urbanizare etc.), resping civilizaţia ca atare (civilizaţia este răul, deci primitivul e mai bun); în fine, alţii, deoarece invidiază pretinsa fericire a locuitorilor din insulele Mărilor Sudului, în care văd un soi de paradiso terrestre, ar dori ca toată omenirea să se întoarcă, eventual cu forţa, la acele condiţii de trai (ignorînd dureroasa trecere pe care a trăit-o Gauguin, de la exaltarea antieuropeană din 1890, la “nebunia, tristeţea şi răul călătoriei mele spre Tahiti”, din 1897). Read the rest of this entry »


Porcul, mocirla si metempsihoza (un text de B. Fundoianu, 1921)

29/08/2009

Nota VT:  Citesc cu  admirativa uimire textele lui Fundoianu publicate acum pe blogul Fondane.  Multumiri Luizei Palanciuc si lui Mihai Sora pentru aceasta  arheologie a unui univers intelectual scufundat intr-o stranie uitare.   Cum am mai spus, textele romanesti ale tanarului  Fundoianu (viitorul eseist, filosof si poet Benjamin Fondane) sunt mai actuale decat atatea efemeride pe cat de banale, pe atat de stridente ce ocupa paginile ziarelor fara a lumina in vreun fel lumea in care traim.  Ba chiar dimpotriva.  Retineti ca acest articol a fost scris cu peste doua decenii inainte de “Ferma animalelor” de Orwell. Mocirla, cartoful, excrementul si fericirea: reteta perfecta pentru perpetuarea porcilor…

PORCUL

de B. Fundoianu (1921)

Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esenţiale: ideea-mocirlă, ideea-varz­ă, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubeşte realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracţii. El cunoaşte planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.

Viaţa, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaştele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ţine să aibă virtuţi, cum un pom ţine să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuţi – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemişcare. Porcul meu e mai inteligent. El ştie că simţurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conştiinţa lucrului. Se opreşte la prima băltoagă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul ştie că plăcerea nu e în lucru, ci în funcţiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.

Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulţi puieţi de câţi îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinereţe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la eredita[t]ea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinţii se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poţi avea, cu dinţii stricaţi, amintiri! Atunci scroafa îşi aminteşte de viaţa din păduri.

*

Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găseşte colţii. Ar vrea să se repeadă la câne, dar n-are cu ce să-l spargă. Ar vrea să umble în cuirasă şi să fie mândră, dar e domestică. Asia din largi platouri o ispiteşte: florile de lotus se mănâncă? Ar iubi singurătatea. Ar iubi viaţa, cum iubeşti o agonie. Dar scroafa mea e prea scroafă ca să iubească viaţa pentru ceea ce nu-i poate da. Simţul istoric e o aberaţie de-o clipă. Bunul-simţ îl leapădă la locul lui: dincolo de memorie. Şi revin iar în plan mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea.


Strazi şi alei cu nume celebre…

29/08/2009
In timp ce pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu s-a gasit o strada, pentru altii , nu tocmai legati de cultura memoriei, nu a fost o problema… Si tot in zona Parcului Herastrau, unde H-R. Patapievici si cu mine propusesem schimbarea unor denumiri de strazi din cartierul Primaverii. Propunerea noastra, reluata in EvZ si in fostul Cotidianul, din era ante-Nistorescu, era ca Bulevardul Primaverii sa se numeasca Monica Lovinescu, iar strada Herastrau sa poarte numele lui Virgil Ierunca. Va inchipuiti ce-ar fi simtit Ion Iliescu si amicii sai politici trecand zilnic cu masina ori plimbandu-se pe aceste strazi…

Cine si de ce contesta revolutiile portocalii?

29/08/2009

INAMICII LIBERTATII IMPOTRIVA REVOLUTIILOR PORTOCALII

de George Scarlat

“Complotul iudeo-masonic al democratiei”

Fenomenul revolutiilor colorate nu este altceva decat valul de democratizare din anii 2000, care urmeaza altor valuri, de la sfarsitul secolului trecut. A fost valul care a adus democratia in America Latina sau Filipine, urmat apoi de caderea Zidului Berlinului si eliberarea Europei de Est. Al treilea val a inceput in anul 2000 odata cu rasturnarea regimului Milosevici (revolutia buldozerelor) si continua sub ochii nostrii la Chisinau revolutia Twitter), unde regimul Voronin agonizeaza. Revolutiile colorate sunt considerate insa o conspiratie pentru instaurarea democratiei la fel ca in secolul XIX si la inceputul veacului XX, cand autocratia de la Kremlin, stramoasa celei oligarho-KGB-iste de astazi, era convinsa de adevarul “Protocoalelor inteleptilor Sionului”: democratia este o conspiratie pusa la cale de evrei, pentru a conduce lumea! Aceasta ar fi fost o profetie care urma sa se autoindeplineasca, avand in vedere ca aceeasi autocratie speriata de complotul “Protocoalelor” era in acelasi timp si autoarea acestui fals istoric dovedit, pe care l-a raspandit apoi in Europa prin intermediul Ohranei, politia secreta a tarului. Si Hitler era convins de acelasi lucru. De la tari sau Hitler si pana la Putin, toti cei care au inapetenta vadita pentru democratie pur si simplu nu inteleg preferinta pentru acest sistem de organizare a societatii si atunci pun totul pe seama unei conspiratii. “Englezul e jidan”, perora tarul Alexandru impletind mai multe prejudecati populare rusesti. El nu intelegea Marea Britanie, cea mai democratica tara de pe atunci. De SUA inca nu prea se auzise mare lucru pe vremea aceea. Tot cam pe atunci, unii dintre nostalgicii lui Ancien Régime din Franta confundau genocidul si sangeroasa teroare iacobina cu democratia castigata de poporul francez pentru totdeauna. Si pentru acestia democratia era o conspiratie urzita in lojile masonice, cum considerau ei cluburile iacobine. Antisemitismul francez -Antidreyfusarzii si, mai tarziu, regimul de la Vichy al lui Pétain – de aici isi trage radacinile. La fel si Le Pen, succesorul lor in linie dreapta.

Revolutiile popoarelor

In Serbia, Kyrgyzstan, Georgia, Ucraina, revolutiile au izbucnit atunci cand regimuri post-comuniste, despotice si corupte au falsificat alegerile. Singura exceptie a constituit-o Revolutia Cedrilor din Liban, declansata de asasinarea lui Rafiq Harriri de catre regimul terorist de la Damasc. Cetatenii, exasperati, si-au pierdut nadejdea in schimbari pe calea alegerilor si a iesit in strada. Dar popoarele au dreptul sa se revolte atunci li se uzurpa suveranitatea. In Ucraina Curtea Constitutionala a declarat repetarea alegerilor, pierdute apoi de regimul Kucima, acelasi care l-a otravit pe Viktor Iuscenko si l-a decapitat pe ziaristul Gongadze. Spre necazul dusmanilor democratiei, revolutiile din Serbia si Georgia au adus la putere guverne care au transformat aceste tari in adevarati tigrii economici, dovedind legatura indisolubila dintre libertatile politice si libertatile economice. Prin “Revolutia Cedrilor”, sutele de mii de tineri libanezi, crestini si musulmani deopotriva, au reusit sa izgoneasca din tara ocupatia siriana, realizand ceea ce s-au straduit in van sa faca timp de 35 de ani SUA, Franta, ONU, etc.

Ahmadinejad face scoala in Europa

ONG-urile, fie nationale ca Otpor din Serbia, fie internationale, sunt considerate de-a dreptul agenturi straine, dusmanoase si subversive, nicidecum expresii ale societatii civile. Teoria conspiratiei spune ca revolutiile colorate au fost finantate din exterior si duse la indeplinire de cozi de topor indigene, cu scopul inlaturarii de la putere a unor regimuri “patriotice” cu scopul inrobirii acestor tari de catre imperialismul american. Sau chiar de catre “Scoala de la Chicago” potrivit lui Naomi Klein, noua guru a stangii americane. Cordonul de scutieri care pazea palatul lui Milosevici din Belgrad a fost spart de manifestantii in fruntea carora se afla Velimir Ilic, primarul din Cacak. Dar Ilic este un nationalist notoriu si nimeni din Serbia nu ar crede in mod serios ca Ilic a fost unealta unei conspiratii straine anti-sarbesti. In acest an, 2009, inaintea revolutiei Twitter din Basarabia, lumea a asistat la “revolutia verde” din Iran, o ampla miscare populara de protest impotriva falsificarii alegerilor. Mahmoud Ahmadinejad a trecut la represiune si a declarat ca “revolutia verde” este un complot americano-sionist. Nu l-a crezut nimeni, mai ales ca printre cei care au contestat rezultatele alegerilor si au condamnat represiunea se afla ayatollahi de cel mai inalt nivel si chiar politiceni ai regimului. Se vede ca cei care acuza conspiratia din spatele “revolutiilor colorate”, adica a democratizarii Estului, sunt de aceeasi factura cu Ahmadinejad.

Portocaliul Basescu

O bizara alianta s-a format intre stanga progresista si cea national-comunsta atunci cand e vorba sa combata impreuna ceea ce numesc “revolutiile portocalii”. De fapt in jargonul politico-mediatic international se numesc revolutii colorate, dar in Romania suna mai bine “portocalii” pentru ca astfel poate fi agatat si Basescu cumva. In Rusia, establishmentul putinian vorbeste cu ura, furie si dispret despre aceste “revolutii”. Presa rusa nu lasa sa treaca macar o zi fara o referire la evenimentele respective, care par sa fi socat destul de serios ursul de la Rasarit. Acestea ar fi rodul unei conspiratii americane, care si-a impus vointa impotriva intereselor popoarelor. Fiind un produs artificial, au esuat sau vor esua. In Romania, basescofobii declarati au preluat acelasi discurs. In plus, printr-o comparatie fortata, il mai claseaza si pe Traian Basescu in categoria produselor portocalii care, nu-i asa, vor expira toate, caci iata ce se intampla si in Ucraina! In anii ’90 unii dintre mostenitorii vechiului regim se comportau cat se poate de normal pana cand erau confruntati cu hartia de turnesol, cuvinte cum ar fi “monarhie”, “restituirea proprietatilor”, “SUA”, “Israel”, care ii faceau sa-si piarda cumpatul si sa reactioneze violent. Unele dintre aceste fobii ale national-comunistilor si altor adversari ai libertatii au disparut odata cu schimbarea conjuncturii. S-a adaugat insa “revolutia portocalie”. Pentru ca adeptii teoriei conspiratiei vad peste tot simboluri, de genul piramidei de pe bancnotele de un dolar, au decretat ca si portocaliul este culoarea diavolului, uniforma complotistilor estici instigati de oculta de peste ocean. Convingerea este intarita si de simultaneitatea alegerii lui Basescu si Iuscenko. In realitate, nu a fost nici o coordonare, pur si simplu ciclurile alegerilor prezidentiale s-a suprapus in Romania si Ucraina. In Romania, singura revolutie a fost ca Traian Basescu l-a invins in alegeri pe Adrian Nastase, acesta din urma fiind si el un politician cu angajament euro-atlantic, la fel ca Basescu. In Ucraina, Iuscenko l-a invins pe Kucima, e drept dupa ce alegerile fraudulose au fost anterior anulate la presiunea strazii si ca urmare a deciziei Curtii Constitutionale de la Kiev. Portocaliul Aliantei DA si mai apoi al PDL nu a fost adoptat la indicatia vreunei oculte internationaliste. Felix Tataru, strategul de campanie, povesteste ca la un Campionat European de Fotbal a vazut suporterii olandezi imbracati in tricourile “portocalei mecanice” si i-a placut. I s-a parut ca da impresie de forta iar grupul de suporteri parea mai mare decat in realitate. I-a aratat fotografiile lui Basescu, acesta a fost de acord si portocaliu a ramas.

Idiotii utili

Revolutiile colorate nu sunt contestate doar de regimurile autoritare sau de-a dreptul tiranice, de la Moscova, Chisinau sau Teheran. Teoria a incoltit si in mintea “stangii progresiste”, care se crede singura depozitara a democratiei. Asocierea intre finantarea unor ONG-uri, practica veche de decenii a democratiei americane si protestele populare care au dus la “revolutii colorate” este facuta de presa de stanga, “The Guardian”, “New York Times”. Mai ceva ca Putin care a izgonit British Council din Rusia, respectabilele publicatii enumera USAID, National Endowment for Democracy, International Republican Institute etc. printre finantatorii “oculti”. Identitatea dintre parerile “stangii progresiste” si ale lui Putin are o explicatie clara: “liberalii” americani se joaca cu focul din ura fata de George Bush. Stanga marxizanta, reprezentata de Naomi Klein, autoarea volumului “Doctrina Socului. Nasterea Capitalismului Dezastrelor” denunta de-a dreptul “complotul lui Bush”. Si in cazul ei explicatie e simpla: stie ca dupa libertatile politice vor urma cele economice, iar genele ei marxiste nu pot accepta libera competitie sau proprietatea privata. Volumul este tradus in Romania de Ciprian Siulea, un epigon al stangii imbatranite in rele, de dinainte de 1989, detractor al lui Vladimir Tismaneanu si al “Raportului privind analiza dictaturii comuniste”. Si la noi stanga batrana si cea “progresista” canta la unison, inganate de dreapta xenofoba si national-comunisti.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers