Ipostazele resentimentului: H.-R. Patapievici despre intoxicarea cu ură

Ţintă Traian Băsescu – să-l urâm! (EvZ)

„Afirmam săptămâna trecută că am ajuns o societate saturată de ură.”

Nu una plină de cazuri individuale de ură, ci una înecată, sufocată, infectată de o ură care a devenit consens, monedă de schimb şi complicitate „întru adevăr”. În funcţie de acordul asupra celui urât, complicitatea se declanşează. Şi sentimentul reconfortant al apartenenţei la cauza cea bună. A fi drept înseamnă azi, pentru cei care domină televiziunile şi aproape toată presa scrisă, a-l urî pe Traian Băsescu. Precum membrii societăţilor secrete pe vremuri, parola de recunoaştere este consensul în jurul celui urât. Cum ura este ceva rău, iar cel care urăşte ştie că urând face un lucru rău, ea tinde să se ascundă, să se dea drept altceva. Cea mai bună camuflare a urii este generalizarea ei şi, în privinţa lucrului urât, obţinerea consensului. Prin generalizarea urii, cei care urăsc nu mai trebuie să se justifice şi nici nu se mai simt obligaţi să recunoască faţă de conştiinţa lor că urăsc. Consensul este alibiul lor; şi tot consensul este paşaportul lor spre normalitate. Când e generală, ura devine invizibilă. Dar, deşi invizibilă, ea nu devine şi imperceptibilă. Există semne obiective care îi indică prezenţa şi care, prin darea lor în vileag, denunţă răul cel mai mare (când nu există victime) pe care ura îl aduce: distorsionarea normalităţii, falsificarea conduitei normale, redefinirea extremei drept centru.

Cum ştim că o populaţie este saturată de ură? Un răspuns ne poate oferi istoria persecuţiilor. Din examinarea mecanismelor de întreţinere ale acestei patologii sociale, se pot identifica trei semne sigure: (1) indiferenţa morală selectivă; (2) conspirativita morală; (3) punerea motivelor urii pe seama celui urât.

(1) Indiferenţa morală selectivă desemnează cecitatea la care, prin intoxicare cu ură, au fost aduşi acei oameni normali, care au devenit incapabili să mai reacţioneze moral la relele tratamente la care este supusă minoritatea detestată (în condiţiile în care, aplicate altor oameni, acele tratamente sunt fără greş considerate ca fiind rele şi inacceptabile). (2) Conspirativita morală se referă la jubilaţia morală deviantă, prin care oameni altminteri normali ajung să considere că suferinţa oamenilor pe care îi detestă este justificată, oricum şi din partea oricui ar veni această suferinţă. Indiferenţa morală stabileşte că răul este o excepţie perfect justificată, iar conspirativita morală îi constată, suferinţei, temeinicia. Prin indiferenţă morală, omul intoxicat cu ură se salvează în ochii săi ca fiinţă morală: el continuă să observe şi să aplice legea morală, cu excepţia situaţiilor în care se confruntă cu obiectul urii sale, căruia decide că morala, în mod justificat, nu i se aplică. Juriştii nazişti au dat o formă constituţională acestui sentiment moral deviant, atunci când au stabilit că statul naţional-socialist nu garantează drepturile cetăţeneşti ale acelora dintre cetăţenii săi pe care partidul îi defineşte ca duşmani ai naţional-socialismului.

Ca regulă generală, putem să ne aplicăm şi nouă înşine testul „indiferenţei morale”. Când persecuţia împotriva cuiva nu ne stârneşte indignare pentru că pe acel cineva se întâmplă să îl detestăm, atunci e sigur că suntem intoxicaţi cu ură. La fel, când cuiva i se întâmplă un rău de care în mod obiectiv nu poate fi făcut vinovat, iar pe buze ne înfloreşte spontan exclamaţia încântată „Şi-a făcut-o cu mâna lui!” ori „N-am ce să-i fac: o merita din plin!” ori „S-a amestecat cu porcii, îşi merită soarta!”, ei bine, atunci e clar că urâm şi că în sinea noastră punem ura de care suntem plini pe seama unui soi de providenţă, care a conspirat în mod fericit în favoarea noastră, pentru a-l pedepsi pe ticălos. Când ura ne-a intoxicat, nu ne mai dăm seama nici de moralitatea noastră selectivă (i.e., indiferenţa noastră morală), nici de jubilaţia imorală care ne cuprinde când cineva suferă pe nedrept (i.e., sindromul conspirativitei morale). Aceasta este distorsiunea morală gravă: pentru ca noi să putem fi în continuare, în ochii noştri, morali, trebuie ca nedreptatea să poată fi privită ca dreptate. De cât mai mulţi. Căci, atunci când pasiunea noastră negativă întruneşte consensul multora, ne simţim şi mai îndreptăţiţi nu doar să urâm şi să ne lăsăm în voia şi dulceaţa urii, ci şi să socotim că ura care ne animă e perfect normală.

Ei bine, pe acest sentiment reconfortant de normalitate se articulează a treia trăsătură decisivă a intoxicării cu ură: (3) transformarea celui pe care îl urâm în singur responsabil de ura pe care i-o purtăm. Cazul cel mai bine documentat este cel al antisemitismului. Antisemitul are certitudinea că motivul pentru care îl detestă pe evreu stă în evreu, nu în el. Pentru ca antisemitul să se simtă normal cu antisemitismul său, el trebuie să îl transforme pe evreu, cu normalitatea sa, în ceva anormal – şi anume anormal în ochii tuturor. Numai aşa îşi poate salva faţa de josnicia urii sale. Aceasta este un mecanism general, valabil dincolo de antisemitism şi activ în orice fel de ură care şi-a atins, ca ură, perfecţiunea. Ura devine perfectă numai când reformulează normalitatea. Or, asta se poate întâmpla numai atunci când indiferenţa morală ajunge să treacă drept normală; când oamenii ajung sincer să creadă că cel care suferă, merită să sufere; în fine, atunci când oamenii se conving că vina pentru ură îi aparţine celui urât.

Fireşte, există şi uri justificate: de pildă (am mai dat acest exemplu), ura faţă de cel care ţi-a ucis copilul. Această ură, însă, se deosebeşte de intoxicarea cu ură prin faptul că (a) poate invoca în favoarea ei un motiv bine determinat (crima), (b) motivul invocat poate fi înţeles de toată lumea (durerea incomparabilă a părintelui) şi (c) nu poate fi generalizată (nu poţi construi un partid pe ura unui părinte). Cum se vede imediat, ura care îi animă pe cei intoxicaţi cu ură nu poate invoca în sprijinul ei nişte motive bine determinate, pe care oricine să le poată înţelege (chiar dacă le poate dezaproba). Dimpotrivă, intoxicarea cu ură e contagioasă, e imediat inteligibilă numai adepţilor, iar motivele ei sunt difuze şi schimbătoare – singurul punct fix, în intoxicarea cu ură, e numai ura: intensă, mistuitoare, conspiraţionistă, fixă, triumfătoare. Intoxicarea cu ură identifică fără greş în toate relele cauza infailibilă: obiectul urii sale. În cazul nostru, Traian Băsescu – cauza tuturor relelor din România zilelor noastre.