VT: Public aici, cu permisiunea sa, un eseu de H.-R. Patapievici in care se trateaza cu sagacitate, perspicacitate analitica si curaj intelectual teme ce se mentin in centrul discutiilor publice in intreg spatiul post-comunist si nu numai. Textul a aparut intial, in 1994, in revista Dilema, fiind apoi inclus in volumul “Politice“ publicat la Humanitas.
Despre resentiment în nostalgia originilor
de H.-R. Patapievici
Seducţiile Naturii
Cuvîntul natură, se pare, poate fi spus în 66 de sensuri. Aceste sensuri au fost inventariate de doi erudiţi redutabili, Arthur O. Lovejoy şi George Boas, într-o lucrare pe nedrept uitată, cu titlul Primitivism and Related Ideas in Antiquity (1935)[1]. Unul din rezultatele savuroasei lor investigaţii este că fiecare din aceste sensuri s-a bucurat deopotrivă de preţuire şi de respingere şi că, în fond, natura nu este o noţiune “naturală”: este un construct cultural. Această concluzie nu este populară. Ştiut fiind că emoţiile colective se prind cu precădere de raţiuni false şi de pietăţi frauduloase, tipul uman cu răspîndirea cea mai uniformă este acela care are convingerea că natura e un concept “natural” şi că, pe cale de consecinţă, natura este “naturală”. Strîns legată de această prejudecată cognitivă este ideea că undeva în lume a existat sau există încă oameni care trăiesc “natural”, adică în acord cu Natura.
Primitivismul
Oamenii care duc un trai atît de rudimentar încît ar părea că ei încă trăiesc în imediata proximitate a naturii “naturale” se numesc primitivi. Oamenii care exaltă traiul primitiv beneficiind de condiţii de viaţă nonprimitive au fost botezaţi de erudiţii care i-au ales ca obiect de studiu primitivişti. Primitivismul este un curent de idei extrem de tenace, care susţine că următoarele idei sunt irefutabile (adică naturale):
- Civilizaţia este contrară naturii. Argument: Omul este împovărat de civilizaţie (arte, ştiinţe, tehnologie etc.). Tot ce îl separă pe om de natură este rău. Viaţa animalelor este mult mai curată şi mai morală decît a societăţilor umane, care reprezintă sursa răului din om. Animalul şi animalitatea (“nevinovăţia devenirii”) reprezintă idealul uman natural.
- Adevărul este la începutul timpurilor. Argument: Vîrsta de aur, Rasa de aur, Unirea Cerurilor cu Pămîntul etc. au existat. Stadiile timpurii ale evoluţiei omului erau cele mai bune. Primitivul este superior oricăruia din tipurile umane istorice care i-au urmat. Prin urmare omul necivilizat este mai bun şi mai virtuos decît omul civilizat.
- Imperativul religios, moral şi cosmologic al regresiunii illo tempore. Argument: Vîrsta de Aur, Rasa de Aur, Unirea Cerurilor cu Pămîntul etc. pot fi create aici şi acum. Prin identificarea şi distrugerea bazelor egoiste şi nenaturale ale civilizaţiei, omul poate reintegra vîrsta de aur, poate recăpăta statutul adamic şi, chiar, ar putea vindeca cosmosul de răul pe care tot el l-a introdus. Cum? Soluţia ar fi reconcilierea cu natura (regressus ad uterum naturć) prin dezominizarea lumii. Trebuie să ne întoarcem la Mama Natură eliminînd ceea ce este specific uman.
Fireşte, există diferite variante de primitivişti. Unii pun accent pe faptul că săgeata timpului este descendentă (adevărul e numai la origini, deci primitivul este superior civilizatului); alţii, deoarece văd sursa răului în “adaosurile” civilizaţiei (arte, tehnică, confort, urbanizare etc.), resping civilizaţia ca atare (civilizaţia este răul, deci primitivul e mai bun); în fine, alţii, deoarece invidiază pretinsa fericire a locuitorilor din insulele Mărilor Sudului, în care văd un soi de paradiso terrestre, ar dori ca toată omenirea să se întoarcă, eventual cu forţa, la acele condiţii de trai (ignorînd dureroasa trecere pe care a trăit-o Gauguin, de la exaltarea antieuropeană din 1890, la “nebunia, tristeţea şi răul călătoriei mele spre Tahiti”, din 1897).
Anatomia ideii
Ideile primitiviste nu sunt o invenţie modernă: ele par a reprezenta un invariant, un locus communis al gîndirii omului cultivat din orice civilizaţie. Recurenţa acestui tip de gîndire pune următoarea problemă. (a) Dacă punem recurenţa lui pe seama constituţiei subiectului, atunci suntem constrînşi să acceptăm consecinţa că suntem noi înşine primitivişti: într-adevăr, a admite că tipul de gîndire primitivist este un invariant universal, revine la a susţine că poziţia primitivistă este naturală, şi anume exact în sensul primitivist al termenului. (b) Dacă, dimpotrivă, respingem ideea că poziţia primitivistă ar fi constitutivă subiectului, atunci avem imediat două consecinţe importante: (b1) întîi de toate, adevărul poziţiei primitiviste nu mai poate fi susţinut, deoarece teoria primitivistă este intern inconsistentă: într-adevăr, primitivismul nu poate fi adevărat decît dacă lumea este primitivist alcătuită (adică dacă săgeata timpului este naturaliter descendentă, dacă primitivii sunt realiter mai fericiţi şi mai aproape de zei decît noi etc.); (b2) în al doilea rînd, faptul că totuşi ideile primitiviste apar endemic, în ciuda inconsistenţei lor interne, sugerează că există totuşi un temei recurent al apariţiei lor, în interiorul tipului uman cultural pe care îl nasc toate civilizaţiile. Deoarece obiecţia de inconsistenţă internă a teoriei primitiviste îmi pare inevitabilă (altfel spus, eu nu sunt un primitivist), mă voi apleca în continuare, foarte pe scurt, asupra poziţiei (b2), singura care, în concepţia mea, este interesantă.
Un refugiu pentru resentiment
Ce este, deci, acel “lucru” care face ca civilizaţia să fie resimţită ca un rău? Am să pornesc de la observaţia lui Schelling, potrivit căreia, în momentele de criză, se reiau întotdeauna originile. Faptul că soluţia primitivistă se impune adeseori ca “naturală” îmi pare a fi consecinţa modului în care îi apar, omului civilizaţiei, originile: ca avîndu-şi “locul” în natură, adică în absenţa prezenţei umane. În originea “naturală”, omul civilizaţiei celebrează absenţa omului şi prezenţa in-umanului, în care, nu se ştie de ce, se încrede. Acest abandon în seama negaţiei a ceea se îţi conferă subzistenţă poartă în psihologie un nume bine precizat: resentiment. Nietzsche i-a fixat anatomia conceptuală prin “scrierea polemică” Genealogia moralei (scrisă în 1887), iar Max Scheler i-a dat o dimensiune universal istorică în 1915, prin cartea Despre resentiment în edificarea moralei. Conjectura mea explicativă este că modul în care omul civilizaţiei asumă condiţionarea spirituală de progresul material al lumii pe care o construieşte ia forma psihologică a resentimentului. Drept urmare, cred că starea de spirit care face posibil primitivismul este resentimentul împotriva civilizaţiei al omului civilizat. Nu pot dezvolta aici mai mult motivul pentru care conştiinţa de sine a omului în civilizaţie implică resentimentul. E suficient să spun că mentalitatea anticapitalistă, antimodernă, anticonsumistă, colectivistă, teocratică, etnocratică a omului modern — adică a omului care trăieşte din capitalism, prin intermediul consumului, într-o societate care a devenit după sforţări dificile non-colectivistă, laică şi non-rasială —, este numai în expresie primitivistă, şi anume prin tipul de alternativă la civilizaţia modernă pe care îl propune. Căci nu primitivismul este cauza respingerii civilizaţiei, ci abia resentimentul face posibilă soluţia primitivistă.
Pe de altă parte, trebuie imediat spus că originea însăşi a gîndului primitivist stă în posibilitatea existenţei unei origini presupus originante. Fără ideea unei origini de tip “sursă regeneratoare”, primitivismul cade: de altfel, precum toate celelalte soluţii bazate pe identificarea regresiunii temporale cu reintegrarea originilor. Prin urmare, potrivit analizei schiţate mai sus, miezul ferm al primitivismului pare a fi alianţa dintre resentiment, ca fenomen intrinsec civilizaţiei, şi valorizarea “tare” a originii, care vine din tradiţia platoniciană (şi pe care Nietzsche a “slăbit”-o, afirmînd că acela care şi-ar atinge originile ar avea surpriza să le găsească schimbate).
În sumă, primitivismul îmi apare a fi o combinaţie între credinţa că originea este adăpostul unei ontologii “regeneratoare” şi setea resentimentului de a distruge cît mai radical lumea care îl face cu putinţă. Legătura dintre atitudinea primitivistă şi anumite opţiuni politice îmi pare evidentă.
Instrumentarea naţionalistă a ideii că în trecutul pre-modern se află modelul ideal al societăţii viitorului este perfect solidară cu proiectul primitivist de reintegrare politică a originilor. Spre pildă, credinţa că în 1921 soluţia la problemele societăţii româneşti ar putea fi o constituţie realizată potrivit conştiinţei noastre de la 1300 este limpede solidară cu proiectul primitivist de lichidare a modernităţii. În acelaşi sens, ideea unor curente feministe radicale de a opune civilizaţiei moderne valorile unui matriarhat imaginat de etnologi şi pus de fervoarea anumitor antropologi sub semnul Marii Zeiţe îmi pare a fi solidară cu speranţa că tot binele va veni atunci cînd prezentul va fi modificat în aşa fel încît să devină una cu trecutul. Nu idealizarea sentimentală a trecutului este aici esenţială, ci decizia de a oferi prezentului o alternativă anume prin instrumentarea politică a primitivismului, care caută să deghizeze în straie onorabile setea de revanşă pe care resentimentul o alimentează din fundal.
[1] Constinuatã în 1948 de cãtre G. Boas singur cu volumul: Essays on Primitivism and Related Ideas in the Middle Ages.
