Un laconic raspuns detractorului Nistorescu

“Detractorii de meserie îşi fac iluzia ca aureola oamenilor poate fi tăiată cu foarfecele ca părul” (Lucian Blaga, Aforisme, Ed. Humanitas, 2001, p. 81).

Faptul ca resentimentarul Nistorescu a ales sa ignore ca am transmis aproape saptamanal la Europa Libera incepand din februarie 1983, ca am fost colaborator permanent al Vocii Americii, ca generalul securist Aristotel Stamatoiu ma descria drept “un element deosebit de ostil al exilului anticomunist” (v. de pilda dosarul lui Radu Ioanid, plus nenumarate dovezi in propriul meu dosar), ca am fost redactor al revistei Agora,  ca sunt autorul unei carti care se cheama Stalinism pentru eternitate, etc, etc, spune exact in ce registru se situeaza el.  Este Nistorescu anti-intelectual? Neindoios. Nu pentru ca ma ataca pe mine ori pe prietenii mei de idei, ci pentru ca utilizeaza un lexic si niste metode pe care nu le pot numi decat abjecte.  In clipa de fata, sfatuit de amicul sau Romosan, Nistorescu este unul dintre principalii promotori ai retoricii urii despre care scrie cu lucida amaraciune H.-R. Patapievici in Evenimentul Zilei.

In rest, il asigur pe  cenzorul/detractorul Nistorescu, initiatorul si titularul rubricii “Cu foarfecele prin presa” din ex-Cotidianul, ca voi publica un volum intitulat Scrieri de tinerete (1974-1981). Voi include textul integral al lucrarii mele de diploma din 1974, publicata in 1976,  (Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt), teza de doctorat  sustinuta in 1980 (Revolutie si Ratiune Critica:  Teoria politica a Scolii de la Frankfurt si radicalismul de stanga contemporan), articolele din Viata Studenteasca, Amfiteatru, Revista de Filosofie si Contemporanul.  Sper ca si cadristul/cenzor Nistorescu va publica o asemenea lucrare cu propriile texte din Viata Studenteasca, Scanteia Tineretului si Flacara lui Paunescu.

Cartea saptamanii: “Camus: A Romance”

Atunci cand suntem agresati de atatea stiri deprimante, atunci cand ajungem la disperare vazand cum nimicnicia morala prospera, atunci cand nihilismul renaste sub ochii nostri (dar a murit el oare vreodata in toti acesti ani dominati de naluciri ideologice?), atunci cand hienele, lichelele, canaliile si delatorii, imbatati de ura, predica furibund de la pseudo-amvonul Cetatii, batjocorind si spurcand tot ceea ce a mai ramas de batjocorit si de spurcat,  ei bine atunci il recitim, trebuie sa-l recitim pe Albert Camus.

In cartea sa Camus: A Romance aparuta in 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes reconstituie de o maniera captivanta si cu miscatoare empatie un itinerariu spiritual si moral  intr-adevar exemplar. Pornind in cautarea adevarului despre Camus, stand de vorba cu apropiatii scriitorului, rude si prieteni, autoarea se cauta si se gaseste pe sine.  Atunci cand unii nu ezita sa vorbeasca, despre “le siecle de Sartre”, mai suntem unii care credem ca a fost (si, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Nimeni nu a spus lucrurilor pe nume mai onest decat Camus cand a scris: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul incearca sa le remedieze nu esta mai rau decat totalitarismul insusi“. Cum a demonstrat ganditorul politic american Jeffrey Isaac, profesor la Indiana University din Bloomington,  intr-o carte cat se poate de actuala, Albert Camus si Hannah Arendt au dat glas, intr-un veac al umilirii subiectivitatii, eticii revoltei. Or, in acelasi sens, sa ne amintim de cartea istoricului Tony Judt despre Camus, Raymond Aron si Leon Blum: The Burden of Responsibility (aparuta in romaneste la Polirom).  Imi amintesc perfect ce a insemnat pentru generatia mea publicarea romanelor Strainul si Ciuma ca si a Mitului lui Sisif.  La fel, L’homme revolte, carte care circula pe sub mana, despre care Elizabeth Hawes scrie un fascinant capitol.  In timp ce Sartre si Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunista in genere,  drept expresie a “vicleniei Ratiunii”, Camus a respins aceste rationalizari specioase drept imorale si iresponsabile.   Replica lui Sartre la Omul revoltat a fost textul de 300 de pagini din 1952, Les Communistes et la Paix, manifest al capitularii etice si politice in fata discipolilor/agentilor lui Stalin.  Chiar si mai tarziu, Sartre a continuat sa celebreze marxismul drept la philosophie indepassable de notre epoque.  Nu cred ca exagerez spunand ca in acele timpuri  de rusine si neputinta, Camus ne-a salvat.  Sartre era genial si cinic.  Camus era genial si curat. 

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriti ai Monicai Lovinescu si ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru ca la el etica se imbina intr-o tragica sinteza cu estetica.  Pentru el, filosofia absurdului era una a rezistentei.  A denuntat lagarele staliniste si a platit pentru acest gest fiind expulzat din “fraternitatea” sectara a existentialismului sartrian.  S-a opus torturii, oriunde aceasta metoda barbara era aplicata.  S-a impotrivit pedepsei capitale pe vremea cand nu multi aveau taria sa o faca (cititi volumul scris impreuna cu bunul sau prieten, Arthur Koestler, aparut in colectia “Zeitgeist” la Humanitas).  A fost deopotriva un mare scriitor si un mare moralist. Pentru iubitorii operei lui Camus, dar nu doar pentru acestia, cartea scrisa de Elizabeth Hawes este o delectare.

Conservatorismul american in doliu: Au incetat din viata Robert D. Novak si Rose Friedman

Nota VT: Putini au fost ziaristii care sa influenteze dezbaterile publice americane cu atata pasiune precum Robert D. Novak. Conservator ca orientare, fara  insa a fi un spirit doctrinar(ist), Novak a fost in egala masura un iconoclast, a sfidat numeroase tabu-uri, castigandu-si la un moment dar porecla de prince of darkness.

Despre Rose Friedman, sa spun doar ca a fost o ganditoare originala, partenera loiala a sotului ei cu care nu a avut vreodata dezacorduri majore (cu exceptia razboiului din Irak: ea l-a sustinut, el a fost contra). Cum scrie si Bruce Weber, autorul necrologului din New York Times, Rose a fost co-autoarea, impreuna cu Milton Friedman, a unor importante lucrari de economie libertariana. Despre relatia dintre ea si faimosul ei sot, Rose Friedman spunea: “I was smart enough to know that he was smarter“.  Dar tot ea spunea: “I’ve always felt that I’m responsible for at least half of what he’s gotten“.  Iata un articol de George Scarlat in memoria acestor doua figuri remarcabile ale conservatorismului american.

Conservatorismul in doliu: Au murit Rose Friedman si Robert Novak

de George Scarlat

La inceputul acestei saptamani dreapta americana a fost indoliata de doua ori. A murit, la 78 de ani, Robert Novak, comentator de televiziune de orientare conservatoare, autor a numeroase articole si carti pe teme politice. A murit, la 98 de ani, si Rose Friedman, sotia lui Milton Friedman marele ganditor al conservatorismului american si laureat al premiului Nobel pentru economie.

Cine si de ce ataca intelectualii publici?

Nota VT:  Am primit un mesaj din partea ziaristului George Scarlat, unul dintre cei mai atenti observatori ai peisajului politico-intelectual din Romania zilelor noastre. Il public mai jos intrucat mi se pare patrunzator ca interpretare si deschizator de dialog onest.  Intr-adevar, a sosit momentul ca o serie de intelectuali sa aiba curajul sa se pozitioneze si sa spuna unde se situeaza in raport cu o stanga nereformata, ipocrita, dar influenta, cu o extrema dreapta misticoida, colectivista si anti-occcidentala, dar mai ales cu aspiratia de a construi/consolida un pol de centru-dreapta robust, credibil si viabil.

Draga Vladimir, am urmarit interventiile de pe blogul tau dar si editorialul pe care l-ai scris in “Evenimentul Zilei” referitoare la linsajul intelectualilor in general si mai ales la atacurile imunde la adresa ta. Mi-a atras atentia comentariul de pe blogul lui Cristian Preda preluat si pe blogul tau cu o prezentare pe care ai intitulat-o “Georg Lukacs, Scoala de la Frankfurt si problema convertirii”.

Foarte interesanta abordare, mi-am spus. Da, Tismaneanu a fost de stanga in tinerete, dupa cum il denunta detractorii sai, pentru a-i sublinia presupusul oportunism, dar ulterior s-a convertit la convingeri liberale. Si pentru ca multi oameni au luat-o la vremea lor pe drumul Damascului si s-au convertit, au fost amintiti in dezbaterea despre care vorbim Leszek Kolakowski, Adam Michnik si multi altii, care s-au lepadat de Satana, adica de marxism si au devenit anti-marxisti.

Infamul Pact Hitler-Stalin: Reflectii despre monstrii totalitari

Pe 23 august se implinesc sapte decenii de la un eveniment care a deschis calea pentru atacul Germaniei naziste impotriva Poloniei, deci a inaugurat seria de agresiuni criminale care s-au soldat cu supremul carnagiu cunoscut pana atunci de omenirea civilizata.  Pregatit cu minutie in tratative secrete derulate la Berlin, unde partea sovietica era reprezentata de ambasadorul Vladimir Dekanozov (unul dintre aghiotantii si confidentii lui Lavrenti Pavlovici Beria), Pactul a fost semnat la Moscova, in prezenta unui Stalin-Djugasvili zambitor si evident satisfacut,  de catre ministrul de externe al celui de-al Treilea Reich, Joachim von Ribbentrop si de catre omologul sau sovietic, Viaceslav Mihailovici Molotov. Dupa ani de zile, in ale sale conversatii cu scriitorul Felix Ciuev, nonagenarul Molotov a continuat sa justifice nejustificabilul prin invocarea  asa-numitei raison d’etat. In fapt, Stalin a pariat pe colaborarea cu Hitler, fiind convins ca ostilitatea fata de democratiile occidentale era un liant suficeint de puternic pentru a face caduce divergentele de ideologie. Eroarea lui Stalin a fost ca a subestimat fixatiile doctrinare ale lui Hitler, faptul ca pentru acesta nimicirea “iudeo-bolsevismului” era inseparabila de politica spatiului vital la Rasarit, deci de expansiunea “colonizatoare” si transformarea slavilor in sclavi.  Vizita lui Molotov la Berlin in august 1940 si discutiile cu Hitler l-au convins pe acesta ca nu exista cale pentru co-existenta celor doua imperii ideocratice.   In timpul acesta, Anglia lupta singura, iar Vestul Europei capotase militar si politic.

Comunism, nazism, totalitarism: Lavinia Stan despre Rezolutia OSCE

OSCE a decis: comunism=nazism

de Lavinia Stan

Revista 22  (11 august 2009)

Nu este surprinzător că, dintre guvernele postcomuniste, cel rus nu a făcut mai nimic pentru asumarea crimelor comunismului.

La 2 iulie, Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a adoptat la Vilnius rezoluţia intitulată Reunificarea Europei divizate: promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în regiunea OSCE în secolul XXI. Propusă de delegatul Sloveniei Roberto Battelli şi susţinută de Vilija Aleknaite-Abramikiene, reprezentantul Lituaniei, rezoluţia marchează 20 de ani de la prăbuşirea regimurilor comuniste europene. Ea a fost adoptată cu o largă majoritate a delegaţilor – 202 dintre cei 214 prezenţi –, în ciuda opoziţiei acerbe a Rusiei. Ministerul Afacerilor Externe rus a calificat hotărarea drept o „inacceptabilă încercare de distorsionare a istoriei în scopuri politice“, un pas care „nu contribuie la crearea unei atmosfere de încredere şi cooperare între ţările membre ale OSCE“.

Republica “basesciana”?

Nota VT:  Analizele de pe unele bloguri sunt incitante, informate si merita discutate. Nu vreau sa generalizez: exista bloguri de idei, dupa cum exista bloguri de demolare (ori de lichidare in efigie).

Iata aici un text care mi se pare relevant si bine scris de pe blogul “La coltul strazii“. Este semnat de Ovidiu.  Cititi si comentariile, sunt realmente remarcabile.  In cateva randuri am insistat asupra nevoii de a gandi pasii catre o noua Constitutie, adaptata unei a Treia Republici.  Daca prima (cea “populara”/”socialista” a fost o fictiune, iar cea de-a doua a fost/este o alcatuire proprie unei tranzitii de o frustranta ambiguitate, ce-a de-a treia, a unei Romanii membra in NATO si UE, ar avea sansa sa fie de fapt prima Republica reala.

Una in care institutiile statului de drept sa functioneze normal, in spiritul legilor, nu al bunului plac.  Una a contractualismului democratic, nu a arbitrariului oligarhic.  Una a patriotismului civic, tolerant si deschis, nu a oftaturilor autarhice si a furiilor tribaliste.  Una in care tragerea la raspundere a functionarilor publici sa fie un exercitiu procedural, nu o executie meschina cu evidente mize electorale.  Una in care presa, radiourile si mai ales televiziunile sa urmareasca transmiterea informatiilor pertinente, nu cultivarea urii.  Una in care condamnarea dictaturii comuniste sa fie insotita de legile si masurile recomandate in Raportul Final.

“Vorbind despre Republica băsesciană nu mă voi referi la România zilelor noastre, ci la cea de peste câţiva ani, probabil chiar după ce un eventual al doilea mandat Băsescu se va fi încheiat. În timp ce noi, toţi ceilalţi, suntem preocupaţi de lucruri mai frivole, Preşedintele Băsescu îşi continuă cu perseverenţă ceea ce am putea numi “proiectul” său politic, reforma cadrului instituţional românesc. Băsescu a reuşit pe finalul mandatului să adauge la reforma electorală adoptarea codurilor juridice şi pregăteşte legi importante în educaţie, descentralizare şi administraţie publică. La Cotroceni lucrează Comisii pe sănătate, demografie şi grupuri vulnerabile (solidaritate socială, să zicem). În fundal rămâne reforma constituţională.

Ingrijorare si revolta: “Tara cu multe flegme pe trotuare”

Multe mesaje (de toate felurile) postate in EvZ ca reactii la articolul meu “Noi, intelectualii“.  Evident, este vorba de o replica data suvoiului calomniator care s-a revarsat, mai ales in ultimele saptamani, impotriva unui grup de intelectuali acuzati (stigmatizati) de a fi renuntat la spiritul critic si de a se fi transformat intr-un fel de pluton ancilar comandat din umbra de Traian Basescu.

Lucrurile au inceput mai demult. Din pacate, cu exceptia unui protest colectiv aparut in 22 si a unei dezbateri organizate de CADI si de Institutul de Studii Populare, reactiile au fost anemice (ori, mai degraba, au lipsit cu desavarsire).   Regretabilele, dar in fond normalele, diviziuni din lumea intelectuala s-au tradus adeseori in acel Schadenfreude (bucurie la raul suferit de altul), o patologie emotionala care nu face decat sa adanceasca rupturile si sa inteteasca tensiunile.  Cand Horia Patapievici a vorbit public despre critica de exterminare practicata de un artizan al insultei de granit, un alt cunoscut intelectual mi-a spus ca nu se poate, personajul este un spirit fin, respecta ideile etc  Si tot asa, ne trezim abia cand suntem noi victimele noilor Calibani.

Reverberatiile Raportului Final (In memoria lui Virgil Ierunca)

In ultimele zile am participat la discutiile de pe blogurile lui Ioan T. Morar, Bleen si Cristian Preda. Reiau aici un raspuns trimis postatorului “Virgil” de pe blogul lui Ioan T. Morar care ma intreba in ce masura socot ca numirea altcuiva in fruntea Comisiei Prezidentiale ar fi atenuat atacurile, denigrarile, resentimentele.  Deci a cuiva caruia sa nu i se poate spune “fiul lui T-34″ ori despre care sa se scrie obscen, precum Nistorescu, in termeni de “rusinea de a fi fiul unui criminal scelerat” (formulare dezgustatoare care, dupa stiinta mea,  nu si-a primit replica din partea unor fosti disidenti de care am fost candva extrem de apropiat si impreuna cu care am trait cu convingerea ca duceam o lupta comuna).  Iata asadar textul  meu (cu unele adaugiri) in care incerc sa raspund la aceasta intrebare. Sa mai adaug ca nu m-am numit singur in fruntea Comisiei, presedintele tarii a luat in consideratie opera mea stiintifica recunoscuta in comunitatea intelectuala internationala si activitatea in cadrul exilului democratic anticomunist. Se uita ca intre membrii Comisiei s-au numarat Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Mihnea Berindei, Mircea Mihaies si Horia Patapievici pot oricand depune marturie ca a fost ultima ei carte de capatai in locuinta de pe Rue Francois Pinton.  Dedic acest articol memoriei lui Virgil Ierunca. Cititi textul si veti intelege de ce.

Scria Rodica Palade intr-un editorial din “22″, imediat dupa momentul 18 dec. 2006 ca oricine ar fi fost numit in fruntea acestei Comisii ar fi avut parte de o soarta similara. Poate n-ar fi existat dimensiunea xenofoba, ar fi fost gasite alte “capete de acuzare”. Raportul a explodat paradigma istoriografica a national-stalinismului, mitul celor doua partide si al celor doua Securitati. A de-normalizat cele patru decenii de comunism. Iar discursul lui Traian Basescu a intrerupt acel continuum al tacerii amnezice pe care s-a bazat pozitia statala post-decembrista in raport cu experienta RPR/RSR. Prin vocea sefului de stat, s-a cerut iertare victimelor. Istoric vorbind, este mai mult decat simbolism. Este un act re-fondator.

Înainte să fie prea tîrziu – libertatea presei după seismul Cotidianul (Mădălina ŞCHIOPU)

Miercuri, 5 august, la ora 10,49, a avut loc un cutremur undeva în adîncurile Mării Negre, resimţit şi la Bucureşti, în jur de 5 grade pe scara Richter. Televiziunile aşa-zise „de ştiri“ – şi anume Realitatea TV şi Antena 3 – s-au repezit flămînde spre nesperata şansă oferită de mişcările tectonice în plină criză estivală a evenimentelor importante, bucuroase pesemne că mai iau o pauză de la obişnuita transmisiune în direct cu turiştii de pe ţărmul mării.