Iritari crepusculare, un mârâit venit din rarunchi: Angelo Mitchievici despre resentiment (I)

Omul care mârâie

de Angelo Mitchievici 

 

 

Că resentimentul implică întotdeauna un complex de inferioritate rău lichidat nu este greu de dedus, ceea ce mi se pare interesant însă este apariţia unui om al resentimentului odată cu apariţia omului-masă căruia Ortega y Gasset în Revolta maselor îi face un profil psihologic elocvent.  Deasemenea, în Omul resentimentului, Max Scheler încearcă un portret fenomenologic punând accentul pe tensiunea dintre dorinţă şi neputinţa de manifestare care creează sentimentul de inferioritate ce nu-şi găseşte resortul compensatoriu în act. Tocmai această imposibilitate de a acţiona în direcţia dorinţei şi refularea acestei neputinţe conduc la  resentiment care falsifică cauzele neputinţei. Ca invidie existenţială, resentimentul se îndreaptă nu spre un obiect anume, ci spre calităţi şi valori care nu pot fi pur şi simplu apropriate precum inteligenţa, frumuseţea, anumite însuşiri de caracter.

Distrugerea valorilor nu numai sub raport fizic, ci şi simbolic constituie soteriologia particulară a resentimentarului.  Când au dobândit pe deplin puterea în România, comuniştii, mulţi dintre ei cu o educaţie sumară şi cu o viaţă de subterană fie în puşcării, fie în mizeria ilegalităţii fără nicio recunoaştere din partea unei societăţi care-i înregistra ca pe nişte corpuri străine şi pe care o urau în ansamblul ei, au ales să distrugă tot ceea ce ţinea de aceste valori neîmpărtăşite. Înainte de 23 august 1944, Partidul Comunist din România avea în jur de 1000 de membri, o bună parte dintre ei fiind agenţii unor servicii de spionaj străine. Resentimentul unui grup minuscul raportat la numărul de locuitori ai României, cu o audienţă insignifiantă, dar îmbrăcat în haina revoluţiei internaţionale a fost ca niciodată aşezat la scara istoriei printr-un program radical de transformare a societăţii. Nefiind vorba de o revoluţie sângeroasă, puterea a fost preluată pas cu pas în contextul ocupaţiei sovietice a ţării, acţiunea de distrugere nu s-a justificat prin lupte de stradă şi pierderi grele pe un front deschis, cu atât mai mult cu cât noua elită politică a fost integrată de voie de nevoie în cercul elitei tradiţionale prin înfiinţarea ARLUS-ului şi a unor organisme similare.

Acţiunile elitei comuniste însă au demonstrat capacitatea nebănuită a omului resentimentului de a distruge tocmai acele valori pe care nu şi le putea apropria prin simplă spoliere. Distrugerea lor trebuia legiferată, iar din punct de vedere cultural, realism-socialismul a jucat rolul unui cult laic al resentimentului, care i-a făcut să tacă pe majoritatea scriitorilor autentici în deceniul care a urmat, numit de Marin Preda, „obsedantul deceniu”. A fost taxat drept formalism, decadentism, estetism burghez, tot ceea ce în literatură revendica o preocupare pentru stil, sau pentru o lume din care comuniştii se simţeau excluşi. În majoritatea zonelor rurale, conacele boiereşti nu au fost pur şi simplu confiscate, ci au fost vandalizate, bibliotecile devalizate şi cărţile arse în mijlocul curţii în văzul tribului, iar multe dintre aceste conace au fost transformate nu în azile de bătrâni, creşe sau şcoli, ci suportând afurisenia proletară, în coteţe pentru păsări sau grajduri, servind ca loc de depozitare al găinaţului şi balegii. Comunismul a scos din subterana sa acest om al resentimentului, încărcat de o ură grea pentru societatea care-i condamna mediocritatea la un trai decent, ignorându-i pretenţiile sale de a schimba lumea din temelii. Omul resentimentului este omul vendetei, însă spaţiul său de manevră este, în genere, limitat şi acţiunile sale nu au un ecou mai mare decât al rubricii de fapt divers sau al cafenelei unde Lache şi Mache discută aprins politică. Însă istoria a făcut posibil un fapt unic şi nemaivăzut până atunci. L-a instalat la putere şi i-a pus la îndemână duşmanul natural, societatea burgheză cu valorile ei.

Se poate observa cum tot ceea ce ieri legitima un om civilizat, cultura, erudiţia, toleranţa, politeţea, respectul pentru adevăr şi justiţie, etc. devine non-valoare în grila ideologic-morală a resentimentarului, infracţiune sau păcat de neiertat. În locul respectului faţă de aproape este pusă ura de clasă; în locul detentei culturale, agregarea sulfuroasă la masele incoerente şi lipsite de cultură; în locul devenirii în planul formării prin dobândirea unor competenţe decretarea originii sănătoase drept unic criteriu de legitimare, – aşa cum teroristul îşi justifică resentimentul ridicându-l la rangul de misiune sfântă, decret al lui Allah -; în locul adevărului, mistificarea grosolană şi propaganda mincinoasă; în locul justiţiei, procesele cu uşile închise, cu un complet de judecată transformat în pluton de execuţie şi cu avocaţi ai apărării transformaţi ei înşişi în acuzatori profesionişti; în locul politeţii, grosolănia şi mitocănia, în locul discursurilor magistrale ale unor figuri politice eminente, limba de lemn sau bâlbăiala în sloganuri ale unor sfertodocţi etc.

Scena politică pe care s-a cocoţat cu abilitate acaparând-o a făcut din acest om al resentimentului, un roi Ubu, monstrul cu chip uman, tătucul sângeros. Neputându-se împlini ca artist, Hitler devine dictator şi condamnă „arta degenerată” a artiştilor în al căror cerc n-a fost acceptat. Fiind extrem de rudimentar, abia găsindu-şi cuvintele precum furculiţa şi cuţitul la masă, Gh. Gheorghiu-Dej nu-i va ierta sub niciun chip volubilitatea, calitatea intelectuală a tovarăşului său de luptă, Lucreţiu-Pătrăşcanu, înscenându-i un proces penibil şi sfârşind prin a-l executa, aşa cum nu va ierta societăţii româneşti faptul că nu-i seamănă, trimiţând sute de mii de oameni la închisoare pentru faptul de a şti să citească şi să vorbească româneşte corect. Fiind bâlbâit, împiedicat în gândire şi tratat drept prost al echipei, succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu, devine unul dintre infatigabilii retori silind milioane de oameni să-i asiste discursurile inepte într-o dezolantă limbă de lemn şi etalându-şi suprema competenţă în orice domeniu. Etc etc. Ideologia îmbracă în haina ei cenuşie ranchiune adânci, contorsionări ale unor suflete roase de oftică, iritări crepusculare care nu-şi găsesc cuvintele, un mârâit venit din rărunchi.