Injurii si mistificari: George Arun despre campionii denigrarii

Apostolii denigrării

 de George Arun

 

Deutsche Welle, 2 septembrie 2009

În ultimul timp s-au înteţit atacurile virulente în presă la adresa aşa-numiţilor „intelectuali ai lui Băsescu”. Acesta e un semn sigur că ne apropiem de o campanie electorală pentru alegerea preşedintelui în care injuriile şi mistificările nu vor avea limite.

Agenţii discreditării şi ai împroşcării cu noroi îşi fac conştiincios temele. Modelul Vadim, care ne-a arătat de-a lungul anilor că din atîtea şi atîtea mistificări grosolane ceva tot rămîne în memoria publică, este urmat şi de alţi provocatori. Figuri anonime sau altele scoase de la naftalină încearcă să devină cît mai vizibile exclusiv prin agresivitatea limbajului şi varietatea insultelor. Cum poţi să răspunzi unor astfel de oameni, cum poţi să porţi un dialog cu aceşti apostoli ai invectivelor?

Exemplul cel mai apropiat în care un intelectual public este pus la zid de către agenţii discreditării este cel al politologului Vladimir Tismăneanu.  Ţinta atacului este evidentă, şi anume calitatea lui Vladimir Tismăneanu de preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raportul întocmit de comisie şi prezentat de preşedintele Traian Băsescu în parlament în decembrie 2006 a stîrnit valuri de furie printre foştii activişti şi servitori ai regimului comunist, citaţi în raport.

De la publicarea Raportului şi asumarea sa de către preşedinte, Vladimir Tismăneanu a început să fie tot mai mult luat în seamă, altfel spus, agenţii discreditării au fost tot mai activi în a-l pune la zid. Nu activitatea sa profesională a contat, nu cărţile sale au însemnat ceva pentru detractorii săi, ci faptul că a fost preşedintele comisiei prezidenţiale despre care am vorbit. În felul acesta Vladimir Tismăneanu a intrat şi el în rîndul „intelectualilor lui Băsescu”. De altfel, după părerea mea, „Raportul Tismăneanu” nici nu va mai fi o armă eficientă pe care preşedintele Băsescu să o folosească în campania electorală.

Desigur că raportul privind dictatura comunistă este perfectibil, însă e de neînţeles că în aproape trei ani de cînd a fost prezentat în parlament el nu a provocat o dezbatere serioasă în rîndul intelectualilor şi al oamenilor politici.  Cultura noastră nu are în general exerciţiul nuanţelor, al dezbaterii de idei. Nu critica, ci criticismul ne caracterizează, iar acest lucru ascunde în el şi faptul că nu avem nici cea mai mică deschidere pentru investigarea trecutului. Altfel spus, pentru aflarea şi asumarea adevărului, începînd cu adevărul despre noi înşine.

Revenind la „intelectualii lui Băsescu”, cred că cel mai periculos mesaj pe care îl transmit opiniei publice apostolii denigrării este următorul: cine intră în arena publică, cine ia atitudine faţă de tarele societăţii româneşti e clar că are un scop ascuns, că urmăreşte să obţină o funcţie în structurile puterii. Iar judecăţile acestea morale sînt făcute de pe poziţia celor cu misiuni bine stabilite şi bine plătite. În plus, resentimentele funciare pe care aceştia le au nu fac decît să îi sprijine în tot ceea ce fac.

Şi din această cauză noi nu avem o cultură închegată, i-aş spune un „cîmp cultural fertil”. Pentru că resentimentul şi ura omoară, ca o otravă înceată, tot ce e omenesc în aceia pe care îi numim îndeobşte oameni.

Originea urii: George Scarlat despre resentiment, lupta politica si relativism moral

Deviatiile urii anti-Basescu

de George Scarlat

Draga Vladimir,

Am citit cu interes toate textele de pe blog care trateaza resentimentul, ura, frustrarea. Este adevarat ca aceste sentimente constituie niste motivatii foarte puternice si sunt convins ca ii incearca pe multi dintre cei care ii defaimeaza in aceste zile pe intelectualii publici, pe Traian Basescu sau pe apropiatii acestuia. Dar ar fi o naivitate sa-ti imaginezi ca doar ranchiuna sau cine stie ce complexe ii anima pe acesti oameni. Ei stiu foarte clar ceea ce au de facut si actioneaza concertat. Dincolo de categorii estetice sau psihanaliza asistam la o lupta oarba pentru putere.  Aceasta este de fapt miza reala.

Poate ca multi poarta pica intelectualilor din cauza succesului, reputatiei, realizarilor acestora. Dar intelectualii au devenit “liichele, oportunisti, kominternisti, plagiatori, blasfematori, securisti, limbricii mintii” de cand au iesit public si au condamnat suspendarea presedintelui Romaniei de catre Parlament, in anul 2007. Daca m-as juca de-a cuvintele ar trebui sa-i consider drept niste intelectuali populisti notorii, nicidecum “elitisti”, cum se incearca a li se lipi eticheta. Asta pentru ca la urne 75% dintre alegatori au fost de aceeasi parere cu elitistii si au votat impotriva suspendarii presedintelui. Episodul a trecut, dar discursul urii continua cu si mai mare inversunare.

Stanga tot e ridiculizata la alegeri de niste ani buni incoace, iar la ultimele alegeri doar o treime dintre alegatori au optat pentru aceasta orientare. Deci, voturile stangii sunt insuficiente pentru a-l invinge pe Basescu. Este necesara deturnarea votului alegatorilor de dreapta pentru asigurarea succesului. Miza in aceasta strategie electorala o constituie totemurile dreptei. Samanul care va smulge de la gatul rivalului sau punga de leacuri spera sa-i ia astfel si sufletul si procentele.

Din ’90 incoace unul dintre semnele de recunoastere a dreptei democratice si reformatoare este prezenta intelectualilor in randurile ei, chiar fara a se inregimenta institutional. De la partidele istorice din 1990, PNTcd si PNL, pana la CDR sau ADA, intelectualii au fost de partea acelor formatiuni ce au reusit sa se urce pe valul sperantei milioanelor de alegatori dornici de reforme si libertate.

In prezent, intelectualii sunt de partea lui Basescu, ceea ce este inacceptabil. Dictatorul corupt, fesenist, abuziv si securisto-comunist nu trebuie lasat sa agite pe campul de lupta acest totem al dreptei. In consecinta intelectualii trebuie convinsi sau intimidati cumva sa-l paraseasca. Daca nu merge nici asa, atunci intelectualii trebuie linsati in piata publica, credibilitatea urmand a fi distrusa.

E drept ca mai e o solutie, cam fantezista, anume sa aiba si adversarii lui Basescu totemul lor. De asta se ocupa head hunter-ul Emil Constantinescu, care incropeste o  lista de intelectuali anti-Basescu. Fostul presedinte stie cum e, ca a ramas si el fara totem la vremea sa. Intelectualii, care pe atunci erau grupati in Alianta Civica, l-au abandonat oficial inca de pe la jumatatea mandatului. Astfel vom avea si intelectualii lui Geoana sau Oprescu, concurenti cu cei ai lui Basescu. Asta pentru ca bietul Crin Antonescu, un adevarat cache-sex pentru pudoarea politica a lui Constantinescu, stie si el ca nu are nici o sansa sa acceada in turul doi al alegerilor prezidentiale.

Dar asocierea cu intelectualii este doar una dintre trasaturile fortelor de dreapta care s-au tot succedat de douazeci de ani incoace. “Dreptele” au avut teme, discursuri si preocupari specifice, care au ramas relativ constante de-a lungul anilor. Basescu si le-a insusit si el, fie din sinceritate fie din mimetism. Pentru a-l lasa fara incantatiile cu care ar putea vraji alegatorii de dreapta, adversarii sai au trecut la demolarea si trivializarea temelor dreptei, care pana la urma sunt marile teme ale Romaniei ultimilor doua decenii.

Eu ma simt revoltat de faptul ca indivizii care se dau liberali, independenti, de dreapta, luptatori impotriva derivei antidemocratice, europeni, isi permit sa scuipe niste crezuri care sunt si ale mele, cu scopul meschin de a mai devora cateva procente din zestrea lui Basescu. Macar Corneliu Vadim Tudor e sincer si nu pretinde ca ar avea vreuna dintre trasaturile de mai sus.

Condamnarea comunismului este insasi sensul istoriei recente a Romaniei, din decembrie 1989 pana acum. Basescu a implinit institutional acest proces. Pe Ion Iliescu, emanatia Revolutiei si pe anticomunistul si civicul Emil Constantinescu nu i-a impiedicat nimeni sa o faca. Pentru ca Basescu a avut acest merit, ura s-a indreptat nu atat asupra lui, ca asa ceva ar fi fost de inteles, ci impotriva actului in sine. Scenele oribile din Parlament de la prezentarea Raportului Final dar si discreditarea obsesiva de atunci incoace a Raportului sunt expresia acestei pervertiri, a deviatiei unor oameni, dintre care unii isi reneaga fostele convingeri doar din ranchiuna fata de ceea ce considera capital politic pentru Basescu.

Scoaterea la lumina a tenebroasei Securitati a fost o alta cauza a dreptei romanesti. Emil Constantinescu a fost invins de Securitate, dupa cum spunea. Nu a schitat nici un gest in fata masacrarii Legii Ticu in Parlament si nu a facut nici un demers pentru deconspirarea sinistrei institutii. Basescu a transferat doua milioane de dosare ale fostei Securitati la CNSAS si de atunci si aceasta tema este ridiculizata, minimalizata, desfiintata, numai pentru ca este o realizare a lui Basescu.

La fel si cu adevarul despre crimele din decembrie 1989 sau despre mineriade. Basescu nu a facut decat sa ii primeasca in audienta pe cei preocupati de subiect si apoi sa ceara socoteala procurorului general privind blocarea cercetarilor in aceste dosare.

Au sarit ca arsi oameni care au ragusit cerand aceleasi lucruri de ani de zile. Dar pentru ca se tem sa nu obtina Basescu capital politic neaga insasi necesitatea aflarii adevarului si a pedepsirii vinovatilor. Aceste tragedii care au divizat societatea romaneasca timp de doua decenii trebuie uitate, ingropate, compromise, dupa ei. E inutil si daunator sa mai incercam ceva. Iar Basescu e un demagog care vrea voturi si mai vrea sa ofere si niste sinecuri pe viata clientelei intelectuale care n-are alta treaba decat sa salasuiasca prin tot felul de comisii prezidentiale.

Mie unuia mi se pare inacceptabila relativizarea care se incearca a fi indusa pe scena publica. Mai cred ca Raul e Rau si Binele e Bine. Si nu sunt de acord ca teme grave, care au marcat Romania sa fie aruncate la gunoi doar pentru ca se intampla sa le sustina si Basescu. Cam atat despre resentiment si ura…

Eternul tovaras Cozmanca, nomenklaturist, cadrist si campaign manager

Octav Cozmanca este numele nomenklaturistului arhetipal. Ar trebui expus ca mostra vie a ceea ce inseamna cadrismul adipos, incruntat, ipocrit, venal si cinic. Si-a rescris biografia ca si cum s-ar fi nascut politic  in 1990 (v. mai jos).

For the record: A fost mana dreapta a lui Nicu Ceausescu, sef al sectiei cadre a CC al UTC, apoi a devenit aghiotantul Elenei Ceausescu in Comisia de Cadre a CC al PCR, indeplinind cu sinistru zel politica de anulare a oricarei sclipiri de inteligenta chiar si in aparatul decrepit al cadrelor comuniste.  De Cozmanca depindeau numirile in aparatul de partid si de stat, in diplomatie, ba chiar si la nivelul directorilor de intreprinderi. A colaborat cordial si nociv cu amicul sau Aurelian Bondrea. Comunismul dinastic romanesc a fost de fapt hegemonia cozmancilor si a bondrilor.

 

Priviti-i chipul si nu va veti mai intreba ce interese apara.  Nu va sunt clare nostalgiile si aspiratiile acestui personaj?  Sunt de-a dreptul terifiat ca oameni ce se pretind moderni, deschisi la minte, adepti ai pluralismului, pot conlucra cu acest dinozaur bolsevic.  Unchiul sau, candva profesor la Drept, Fodor, a fost judecat pentru luare de mita la admitere. Cozmanca si-a facut ucenicia langa snapanul Fodor. L-a pescuit Iliescu dupa momentul decembrie 1989 (revolutie pentru unii, lovitura de stat si restauratie pentru altii).

Iata-l acum autosuspendat (ba chiar si exclus) din PSD, gata sa preia franele unei disperate campanii prezidentiale pentru “independentul” Oprescu. Asa campaign manager, asa candidat. Ori viceversa…

“Subsemnatul Octav Cozmâncă, membru fondator al PSD din 1990 (FSN 1990 – 1992; FDSN 1992 – 1995; PDSR 1995 – 2001 și PSD 2001 – până în prezent), Secretar Executiv, Președinte Executiv al PSD în perioada 2003 – 2005, Șeful Departamentului Administrației Publice Locale în Guvernul Văcăroiu, 1992 -1996, ministrul Administrației Publice în Guvernul Năstase, 2001 – 2003, senator timp de trei legislaturi, 1996 – 2008, doresc să adresez următoarea scrisoare deschisă către membrii și electoratul PSD, anunțând și autosuspendarea mea din PSD potrivit art. 10, alin (11) din Statutul partidului: …”

Scriind despre Cozmanca si pregatind o prelegere maine la University of Maryland despre cauzele Revolutiei Maghiare din 1956, mi-a revenit in minte celebrul articol al scriitorului Gyula Hay, unul dintre apostatii ex-comunisti care au inspirat insurectia de la Budapesta, despre un personaj imaginar, tovarasul Kucsera.

Aparut in Irodalmi Ujsag (revista Uniunii Scriitorilor) pe 6 octombrie 1956, semnat cu initialele G. H., articolul marelui dramaturg a declansat o furtuna in viata politica si intelectuala maghiara.  Se poate spune ca Revolutia a inceput de fapt cu acele cuvinte demistifcatoare si purificatoare.

Titlul era “De ce nu-mi place tovarasul Kucsera?”. Ceea ce propunea de fapt Hay era lustrarea indivizilor care taiasera si spanzurasera (la propriu, nu doar la figurat!)  in timpul noptii totalitare a rakosismului. Era exact ceea ce avea sa scrie peste ani Gabriel Liiceanu in al sau Apel catre lichele. Nu doar ca aceste personagii n-au facut pasul inapoi pe care l-ar fi dictat un minim bun simt, dar au continuat sa polueze, vindicativ si impertinent, spatiul public.

Unor Cozmanca si celor care l-au (re)inventat, trebuie sa le spunem limpede ca timpul lor este irevocabil trecut. Tot asa cum trecuse vremea kucserismului in Ungaria pe cale de a se emancipa definitiv de spectrul ideologiei si practicilor criminale ale comunismului. Iata un fragment din  magnificul manifest al lui Gyula Hay:

“Kucsera este marea eroare a istoriei noastre.  …  El este ceva gelatinos pe care l-am varat in fundatura istoriei noastre nationale.  … Nu este loc in istorie pentru Kucsera si pentru noi.  Avem de ales: ori Kucsera, ori umanitatea. In ochii lui Kucsera o minciuna nu este minciuna, omorul nu este omor, legea nu este lege, iar omul nu este om.  … O Kucsera, inceteaza sa existi! Nu-ti cerem viata, dar scuteste-ne de prezenta ta kucserista”. (v. Born 1900. The Autobiography of Julius Hay, Foreword by Arthur Koestler, Library Press, LaSalle, Ill. 1975, pp. 306-307).

 

Avem treaba!: Noul blog al lui Cristian Patrasconiu

Cristian Patrasconiu are un nou blog. S-a terminat cu cel legat, fie si prin nume, de un ziar, pana la seismul Nistorescu, onorabil, devenit astazi tribuna noului saptamanism, vicios, agresiv, calomniator, imbibat de resentiment anti-intelectual. 

Am modificat linkul de pe blogroll. Cristian Patrasconiu este unul dintre cei mai onesti si talentati tineri jurnalisti din Romania.  Ii doresc deplin succes in tot ce intreprinde in continuare!

http://patrasconiu.ro/?p=46

Iata cuvintele inaugurale ale blogului sau:

“E destul de simplu! Asta, desi unii dintre dumneavoastra s-au dus cu gindul mult prea departe (uneori, patologic de departe!) atunci cind am ingrosat si repetat doua cuvinte. E foarte simplu! E suficient numai sa priviti in jur si sa fiti sinceri cu dumneavoastra! Nu vedeti ca sint inca multi oameni care incearca sa ne fure si sa ne vinda viitorul? Nu observati cite fantome ne bintuie realitatea? Nu bagati de seama citi insi-toxina ocupa prime-time-ul vietilor noastre? E clar, nu? AVEM TREABA! Multa treaba…”

Revendicarile lui Doru Maries si gen. Voinea: Raspuns lui Viorel Padina

Pe blogul Emil Thor, Viorel Padina ma intreaba:

“Dear Volo, daca n-ar exista un amanunt, un mic amanunt – n-asa? – care pe mine m-a cam siderat, fii sigur ca nu doar ca m-as fi solidarizat in cuvinte cu Maries, ci as fi mers alaturi de el spre a face greva foamei, fiind cu totul de acord cu cererile sale. E vba de “amanuntul” ca Maries si revolutionarii sai au cerut reactivarea gen. Voinea, aloo, asadeci a insusi procurorului care l-a acuzat pe Ceasuescu (si stim, de-acum, cum l-a acuzat…) in faimosu proces si care, bashca, n-asa? n-a reusit nici in 20 de anisori de la revo sa trimeata in judecvata un singur terorist sau miner cu spor de subteran si de fier, darmite sa-l condamne pe Ivan Ilici cel jmeker…

Cum iti explici chestiutza asta, my friend…?

 

Ii raspund aici:

Sunt de acord ca actiunile (ori inactiunile) gen. Voinea au fost adeseori derutante si frustrante. Sunt si eu intre cei care privesc procesul Ceausescu drept ultimul proces stalinist din Europa (show trial). Nu ca Ceausescu n-ar fi meritat judecat, dar nu sub acuzatii suprarealiste, menite sa submineze demersul insusi. Tiranicidul este justificat in masura in care cei care il efectueaza sunt adversarii, nu complicii tiranului…

Ceci dit, draga Viorel, astia ne sunt oamenii, cu ei defilam. Deci, daca gen. Voinea primeste din nou mandatul de a clarifica evenimentele din dec. 1989 si mineriada din iunie 90, asa sa fie. Important este ca actiunea sa nu fie inchisa, nici juridic, nici istoric. Asociatia “21 Decembrie”, Maries, Iliesiu cer sa fie continuat demersul decomunizarii, negat, sabotat, tergiversat etc de fostul si actualul Parlament.  Nu Voinea, ci Bogdan Olteanu a fost cel care a amanat sine die dezbaterea Legii Lustratiei. Nu Voinea sau Maries, ci PSD se devedeste principala piedica in calea cunoasterii, asumarii, confruntarii oneste a trecutului totalitar.

Ceea ce astept eu este solidaritate cu revendicarile urgente ale unui grevist al foamei, nu simpatie ptr gen. Voinea. Acesta trebuie pus sa-si faca datoria si sa fie tras la raspundere daca esueaza. Impreuna cu toti cei care fac din amnezie un mod de existenta pe cat de convenabil, pa atat de sordid. Daca reuseste, vom vedea ce urmeaza…

Secvente ale barbariei: noua mineriada in actiune

Iata un moment din timpul noii explozii de barbarie careia i-a cazut victima un om aflat in greva foamei. Doru Maries si colegii sai cer adevarul despre mortii de la revolutie, despre ceea ce s-a petrecut in 13-15 iunie 1990. Au tot dreptul sa o faca. Sunt profund tulburat de starea in care a ajuns Maries. L-am intalnit in decembrie 2006, omul arata acum ca propria sa umbra. A disparut in Romania simtul solidaritatii cu victimele? Suntem toti anesteziati moral? Cu notabila si meritoria exceptie a Rodicai Culcer, tacerea din jurul acestui caz este asurzitoare.  De ce tac ziarele? De ce tac agentiile de stiri? Nu este greva foamei a lui Doru Maries newsworthy?  Ce complicitati inavuabile functioneaza acum?  Sunt intrebari legitime, iar raspunsul ma cam infioara. Ce conteaza promisiunile electorale ale lui Sorin Oprescu, Mircea Geoana si Crin Antonescu, intens mediatizate,  in raport cu un om care este gata sa moara de foame pentru a obtine adevarul? Asumandu-mi riscul de a fi din nou stigmatizat drept “intelectual cu suflet de sluga”, o spun deschis: Traian Basescu a actionat si actioneaza. Ceilalti “prezidentiabili” au decis sa ignore subiectul.  Si nu spre cinstea lor.

Toti intelectualii, toti oamenii onesti din Romania trebuie sa protesteze impotriva incercarilor de a eluda, de a escamota, de a bagateliza, de a oculta aceste fapte care au marcat tragic istoria romaneasca din ultimele doua decenii. Democratia din Romania va ramane una apocrifa, esential falsa, cata vreme se va perpetua tacerea din jurul acelor violente organizate sistematic de catre detinatorii puterii post-ceausiste. 

Nu este filmat momentul violentei dezlantuite, dar puteti vedea aplombul insolent al celor care isi inchipuie ca vor putea sterge urmele faradelegilor trecutului.  Societatea civila trebuie sa-si faca auzit glasul. Exista intotdeauna in istorie o clipa a scadentei. Nu ma indoiesc ca ea este iminenta si in Romania.

http://www.asociatia21decembrie.ro/?p=4088

Memoria Raului: Scut impotriva Raului

Pe YouTube video, un document de o fierbinte actualitate: o rugaciune evreiasca rostita pe pamantul german in 1944.

Remembering on Rosh Hashanah: First Jewish Broadcast on Nazi Soil — Aachen, Germany, 29 Oct. 1944

Cuvintele finale ale lui Elie Wiesel suna ca un tragic avertisment si ca un indemn la neuitare:  May “the memory of evil serve as a shield against evil.”

“The Jewish Service Heard Round the World: Live from Germany” at

Cotidianul New York Times din 18 septembrie 2009 scrie despre descoperirea acestui fragment extraordinar din istoria luptei pentru demnitate.

Vigoarea moderatiei: Ioan Stanomir despre orizontul american al libertatii

Dragă Vladimir,

Privind în urmă, la zilele petrecute împreună cu tine şi cu Angelo  în această toamnă blândă de la Washington, aş spune că ele sunt plasate sub triplul semn al bucuriei intelectuale, revelaţiei umane şi al moderaţiei. Căci orice călătorie americană nu poate debuta decât sub  impactul căldurii cu care această nouă lume îl întâmpină pe cel sosit acolo: dincolo de orice dimensiune tehnologică, temperamentul american este de regăsit în vitalitatea empatică cu care se relaţionează uman aici. Nimic fals în bucuria strângerii de mână, nimic jucat în mâna întânsă. Statele Unite rămân, pentru mine, înainte de toate, marcate de această  reconfortantă întâlnire cu omenescul.

Scriind aceaste rânduri, îmi aduc aminte de unele dintre paginile pe care Grigore T. Popa le  plasa în paginile  “Reviste româno-americane”, apărute după 23 august 1944: profetice, gândurile sale trimiteau la viitorul unei  Românii  din care ar fi făcut parte acea doză de moderaţie viguroasă pe care  o descoperise în propriul său sejur american, în calitate de bursier Rockefeller.  Erau acestea pagini dominate de un instinct al libertăţii pe care Grigore T. Popa îl privea ca  fiind central în economia proiectului postbelic al României. Referinţa la vocaţia americană devenea, în acel număr inaugural al  revistei, ocazia de a celebra umanitatea ca teritoriu al diversităţii neîngrădite, ca spaţiu în care individualismul coexistă cu o aptitudine de a ţese punţi de comunicare: tot atâtea valori care sunt asociabile cu ethosul american. Întoarsă către ziua de astăzi, notaţia lui Grigore T. Popa închide în ea propria mea revelaţie americană:

“- Nu – i aşa că omul poate fi mândru de puterea lui? Şi la emoţia tânărului pornit spre o lume nouă, acelaşi Kimball al viitorului va putea afirma:

- Asta am făcut noi în America: am construit libertăţile umane. “

Căci fiecare moment pe care drumul nostru l-a  presupus, de la emoţia tăcută în faţa acelor Vermeer pâna la  dialogul din sala ta de curs, acolo  unde seminarul devine ocazia de a testa ipoteze şi de a explora lumi,  este legat de această valoare a libertăţii pe care Grigore T. Popa o  înscrie în textul său, valoarea în care, noi, la rându-ne, credem cu acel entuziasm pe care numai memoria tiraniei îl poate alimenta. Celor care  rămân captivii “obsesiei antiamericane”, impresiile mele fugare nu le pot părea decât semnul unei “capitulări ideologice” în faţa colosului capitalist. Celor ce populează subterana forumurilor din România,  subterana în care  se poartă această  imundă campanie împotriva ta şi a ceea ce reflecţia şi conduita ta au propus României post-comuniste, aceste notaţii le vor furniza prilejul de a imagina noi injurii, încă şi mai abjecte.

Dincolo de toate acestea  se află un orizont al libertăţii, vitalităţii şi moderaţiei la care pulsiunea resentimentului nu are acces. Cele trei zile petrecute alături de tine la Washington, ( în sala de curs, în biroul  tău sau în lungile noastre plimbări înspre amurg) au fost o trecere iniţiatică pe care am încercat să o transcriu aici, aproximând  şi simplificând.

Patriotismul moderaţiei pe care îl propui şi ilustrezi este destinat duratei lungi. Insulta şi diabolizarea nu pot anula energia libertăţii. Iar atunci când abjecţia pare triumfătoare, pentru a-l relua pe Chateaubriand citat de Boris Souvarine şi Monica Lovinescu, Tacit s-a născut deja în imperiu. Să ne gândim împreună la aceste rânduri, având în minte speranţa unei Românii desprinse definitiv de vulgaritate, complicităţi şi derivă intelectuală.

(Ioan Stanomir)

Consternant si revoltator: Agresarea lui Doru Maries, aflat in greva foamei

 

Scrisoare deschisa catre Sorin Iliesiu

Draga Sorin:

Sunt siderat de ceea ce s-a petrecut. Aceste lucruri nu ar putea avea loc daca nu ar exista un climat al resentimentului, al dispretului pentru lege si al urii incurajat de acele canale si retele media care s-au specializat in denunturi, linsaje, calomnieri si ponegriri.  Matraca jandarmului turbat este expresia contondenta a insultelor impotriva celor care refuza sa pactizeze cu vulgaritatea obscena a resentimentului.  O stim din fosta Iugoslavie: editorialele urii se traduc in persecutii, batai, agresiuni, crime.  Cuvintele au consecinte.

Te rog sa-l incredintezi pe Doru Maries de solidaritatea mea.

De asemenea, te asigur ca sunt intru totul alaturi de tine si colegii tai in ceea ce incercati pe calea luminarii unui trecut insangerat si tulbure.

Faptul ca ex-Cotidianul condus de tandemul Nistorescu-Simonca si-a descoperit o trista vocatie in a azvarli decomunizarea in derizoriu este proba ca actiunile voastre ii deranjeaza puternic pe cei care prefera sa se scalde la nesfarsit in baltoaca statuta si malodoranta a unei amnezii vinovate.

Al tau,

Vladimir

http://www.asociatia21decembrie.ro/?p=4111

COMUNICAT DE PRESA
al Asociatiei “21 Decembrie 1989″

Duminica, 20 sept 2009 orele 12: conferinta de presa avand ca subiect principal
agresiunea incredibila de sambata 20 sept 2009 impotriva lui Teodor Maries
facuta de un jandarm de la Parchet bantuit probabil timp de 20 de ani
de un fel de “sindrom Vietnam”, altfel spus “sindromul Decembrie ’89″.
Conferinta va avea loc, la sediul Asociatiei “21 Decembrie 1989″ din str.Batistei nr.24A.

 

Iata mai jos un exceptional articol semnat de Rodica Culcer in Evenimentul Zilei din 18 septembrie 2009.

Tara mineriadelor

de Rodica Culcer

Blazaţi genetic, cetăţenii României nu dau probabil nicio atenţiei ştirii că liderul Asociaţiei „21 decembrie” Teodor Mărieş face greva foamei de peste 40 de zile pentru a obţine punerea în aplicare a deciziei CEDO privind desecretizarea dosarelor Revoluţiei din 1989 şi ale Mineriadei din 1990.

Este adevărat că ştirile despre protestul lui Teodor Mărieş au fost sporadice şi nimeni nu a mai urmărit evoluţia situaţiei după momentul iniţial. E criză, domnilor, şi dosarele Revoluţiei nu aduc audienţă! – vor răspunde prompt editorii. Totuşi, o grevă a foamei poate deveni dramatică, deci de interes pentru public. Problema pentru trusturile noastre de presă nu este însă audienţa cazului Mărieş, ci faptul că tratarea subiectului impune şi investigarea fondului chestiunii, adică a unor subiecte periculoase din punct de vedere politic. În tot cazul, dacă Teodor Mărieş ar fi un „impostor”, cum îl numeşte Ion Iliescu, atunci presa arondată PSD lar fi demascat imediat, cu sete. Pentru că nu a făcut-o, suspectăm că nu are argumente, iar tăcerea pe care trusturile mogulilor au aşternut-o forţat peste acest caz sugerează mai degrabă de o complicitate între proprietarii trusturilor de presă şi autorii faptelor incriminate.

Cum subiectul refuză totuşi să moară, el a trebuit aruncat în derizoriu, mai ales după ce Teodor Mărieş a fost primit de preşedintele Băsescu, iar apoi şeful statului a cerut public justiţiei să dea o soluţie în dosarele reclamate. Din nou presa a evitat fondul problemei şi a pus toate tunurile pe preşedinte, care, desigur, nu ar avea „dreptul moral” să se sesizeze în acest caz – cum, după comentatorii angajaţi „la mogul”, nu avea dreptul moral nici să condamne comunismul. Subiectul dosarelor, cu greva foamei cu tot, a devenit astfel subiect de zeflemea, cum devine orice subiect serios în spaţiul nostru public dominat de bine cunoscutele trusturi de presă private. Să admitem, de dragul argumentaţiei, că Traian Băsescu nu are „dreptul moral” să ceară soluţionarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei. De ce nu o fac atunci ceilalţi politicieni de talie naţională, ca Mircea Geoană sau Crin Antonescu? De ce se mulţumesc ei să-l lase doar pe Ion Iliescu să se pronunţe pe această temă, răstindu-se când la Mărieş, când la Traian Băsescu?

Pe de altă parte, meditând asupra mineriadelor, ne amintim de atmosfera tensionată, plină de patimă şi de ură, care le-a precedat în prima parte a anului 1990, când însăşi pronunţarea numelui lui Corneliu Coposu sau al Doinei Cornea stârnea pasiuni periculoase şi chiar violenţe. Atmosfera din această toamnă preelectorală îi seamănă îngrijorător: magistraţii de rang superior fac o demonstraţie de forţă fără precedent, ameninţând să compromită procesul electoral, iar liderii sindicali îşi schimbă atitudinea peste noapte şi cheamă lumea în stradă. Nu putem să nu suspectăm că şi unii, şi ceilalţi, acţionează la ordinul PSD, pentru a pune presiune pe guvern şi pe preşedinte printr-o demonstraţie de forţă ale cărei obiective sunt deocamdată neclare: se urmăreşte oare doar intimidarea PDL, care vrea să rupă coaliţia cu PSD, sau însăşi blocarea prezidenţialelor, pentru ca, după ce mandatul lui Traian Băsescu încetează de drept, funcţia supremă în stat să fie deţinută de Mircea Geoană, cine ştie câtă vreme? Dacă am trăi într-o democraţie veritabilă, care este şi un stat de drept, m-aţi putea acuza că fabulez. Dar noi trăim în ţara mineriadelor, unde problemele fundamentale se rezolvă prin lovituri de forţă. Dacă nu ne cunoaştem bine istoria de dinainte de comunism, iar despre comunism îşi aminteşte fiecare ce-i convine, măcar istoria postcomunistă s-ar cuveni s-o înţelegem.

 

A incetat din viata Irving Kristol, fondatorul neoconservatorismului

 

A incetat din viata Irving Kristol (1920-2009), ganditor social original, fondator al curentului cultural si politic neoconservator, fost editor al revistelor Encounter si Public Interest, figura de varf a ceea ce s-a numit cercul intelectualilor din New York. A sustinut importanta revistelor relativ mici, stiiind ca dezbaterile dintre intelectuali pot duce la schimbari de paradigme politice: “Cu o circulatie de cateva sute de exemplare, poti schimba lumea”.  A actionat ca un intelectual public, s-a implicat in marile controverse, uneori le-a declansat. Era un idealist sceptic, un ganditor fara iluzii, dar cu idealuri. In necroolgul din New York Times din 19 septembrie 209 este citat cunoscutul comentator conservator George F. Will: “Kristol a descoperit si a educat autori mai tineri sensibili la convingerea sa ca scopul stiintelor sociale nu este sa ne spuna ce trebuie sa faca guvernul, ci mai degraba sa ne spuna ce face guvernul si nu reuseste, ceea ce este intodeauna un lucru important”.  Nu a fost autorul unor tratate de istoria ideilor, a preferat stilul comentariului politico-sociologic bine informat si al editorialelor remarcabile prin franchete. 

Neoconservatorismul a fost si ramane, din perspectiva intemeietorului sau, o noua sinteza, un efort de regandire a structurilor institutionale in consonanta cu o traditie pe care, spre deosebire de multi dintre amicii sai formati la City College din New York in anii 30 si 40, el a ainvatat sa o admire si sa o cultive. In pofida a ceea ce au scris detractorii din diversele tabere ulcerate de ascensiunea neoconservatorismului, mai ales in perioada Reagan, Kristol a fost un partizan al moderatiei.  In 1964, referindudu-se la o afirmatie a candidatului prezidential republican Barry Goldawater, Irving Kristol scria:

“Extremismul in apararea libertatii este intotdeauna un viciu deoarece extremismul este un alt nume pentru fanatism”.

Kristol a fost primul din acel faimos cerc (“the Family”) care s-a despartit de iluziile stangii liberale, mai ales cele legate de ingineria sociala implicata in strategiile actinii afirmative si ale intregii filosofii numita Great Society. A criticat efectele perverse ale politicilor de welfare si affirmative action, demonstrand ca,   in loc de a remedia injustitiile economice, ele duc de fapt la perpetuarea si chiar augmentarea acestora.  Textul sau, Reflections of a Neoconservative, aparut in Partisan Review, a devenit o referinta clasica. Ii repugna exhibitionismul de orice fel: estetic, ideologic ori politic. Rostea adevarul calm si lucid. Acolo unde Norman Mailer ori Gore Vidal se distrau de-a revolutia, Kristol vedea pericolul degenerarii anarhiste.  Riposta sa a fost implacabila.  A creat reviste, institute, grupuri de reflectie.  A stiut ca lupta se da in campusurile universitare si a incurajat revistele conservatoare studentesti mai ales prin intermediul lui Institute for Educational Affairs pe care l-a condus impreuna cu William Simon.  A fost un constructor si un inaintemergator.

L-au urmat Norman Podhoretz, Midge Decter si gruparea din jurul revistei Commentary.  A fost prieten cu Nathan Glazer, Daniel Bell si Daniel Patrick Moynihan, dar a indraznit sa devina republican in pofida atasamentelor de tinerete.  A fost cel dintai celebru intelectual din New York care a decis sa paraseasca metropola avangardei, mutandu-se la Washington.  Nu a nutrit vreo iluzie privind credibilitatea declaratiilor pasnice ale sovieticilor. A scris continuu impotriva amagirilor nascute din cinsimul de tip Realpolitik.  Ideile sale erau convergente, uneori identice, cu cele sustinute de profesorul Richard Pipes, marele istoric al Rusiei de la Universitatea Harvard, autorul, intre altele al unei carti intitulata Survival Is Not Enough.   Cu monstrii totalitari, a spus-o clar, nu poate ajunge la compromis.  Dimpotriva, a sustinut cu consecventa ceea ce s-a numit liberalismul anticomunist intr-o perioda in care aceasta pozitie era departe de a fi populara (este ea oare acum?). Ideile lui Jeane Kirkpatrick din celebrul articol Dictatorship and Double Standards (publicat in Commentary si citit cu entuziasm de Reagan inainte de a fi ales presedinte) , fundamentul doctrinei Reagan in politica internationala, au fost prefigurate in scrierile lui Kristol.

In contrast cu multi dintre amicii sai de-odinioara, Kristol a imbratisat deschis valorile democratiei de piata, a sfidat contracultura neo-nihilista si a spus ca este mandru ca este american. A respins ceea ce s-a numit the adversary culture si si-a argumentat stralucit optiunea. A detestat stilul oracular, verbozitatea pompoasa, poncifele gaunoase. A cultivat ironia fina, sarcasmul bine dozat si argumentatia coerenta.  A indraznit sa spuna lucruri socante pentru liberalii mereu auto-culpabilizanti chiar atunci cand acest lucru putea conduce la izolare, la denigrare si la anatemizare.

A demascat ipocrizia stangistilor chic si a diversilor fellow travellers.  A fost un Cold Warrior, a luptat in cadrul Congresului pentru Libertatea Culturii. Revista Encounter, pe care a initiat-o, la Londra, impreuna cu poetul Stephen Spender, a fost una dintre cele mai puternice tribune ale liberalismului anticomunist.  In 1952, cand multi liberali americani si stangisti europeni preferau sa ignore amenintarea rosie, Kristol a mers impotriva curentului si a scris un text despre libertatile civile, aparut in Commentary, in care, dupa ce se delimita de ceea ce el identifica drept “demagogia vulgara” a senatorului McCarthy, scria:

 “Exista un lucru pe care americanii il stiu despre senatorul McCarthy.  Asemeni lor, el este anticomunist fara ambiguitati. Despre purtatorii de cuvant ai liberalismului american, ei nu stiu acest lucru.  Si nu fara oarecare justificare”.

Formula intelectuala a lui Irving Kristol a fost una a cautarii continue in numele unui ideal al individualismului civic.  De aici si “convertirile” sale, faptul ca nu s-a cramponat de retete teoretice anacronice ori de-a dreptul compromise.  Cele doua influente fundamentale asupra conceptiei sale politico-etice au fost criticul literar Lionel Trilling, autorul unei carti de mare impact, The Liberal Imagination, “un  liberal scptic” si filosoful politic Leo Strauss, “un conservator sceptic”. Sotia sa, Gertrude Himmelfarb, a scris carti de istorie a perioadei victoriene menite sa revigoreze directia liberalismului clasic.  Fiul lor, William Kristol, a fost chief of staff  al vicepresedintelui Dan Quayle, este editorul revistei Weekly Standard, importanta publicatie neoconservatoare.  Intr-un moment in care se poarta atacurile virulente impotriva acestei viziuni politice, economice si morale, cand neoconservatorismul este demonizat de activistii variilor scoli radical-dogmatice, este bine, este drept  sa nu uitam ca in anii 60, 70 si 80, neoconservatorismul a simbolizat un proiect de reconstructie si de rezistenta moral, culturala si politica. Revolutia legata de numele lui Ronald Reagan a fost nemijlocit legata deopotriva de conservatorismul traditional si de neoconservatorism.  Ambele curente accentueaza importanta distinctiilor traditionale dintre Bine si Rau, rolul valorilor religioase in universul spiritual modern.  L-am intalnit pe Irving Kristol la Philadelphia in 1987, cand a tinut o prezentare la Foreign Policy Research Institute unde lucram pe vremea aceea.  Director era Daniel Pipes, cunoscutul expert in istoria Orientului Mijlociu, prieten de familie si de idei cu oaspetele.  Scrisesem de-acum pe larg despre directia de idei neoconservatoare, indeosebi in comentariile mele transmise la Radio Europa Libera.  Am fost impresionat de eleganta, acuratetea si umorul prezentarii lui Irving Kristol. Nu avea iluzii despre Gorbaciov, dar stia sa vada ceea ce putem numi marja de oportunitate nascuta odata cu perestroika.  Era convins ca sansa Occidentului sta in fermitatea atasamentului pentru valorile care au intemeiat Statele Unite.  Imi amintesc recenzia lui Kristol din New York Times Book Review la cartea lui George Konrad Antipolitics.  Recunoscand meritele intelectualului disident maghiar, Kristol avertiza, cred ca era in 1986, impotriva ispitelor neutraliste, a unui neo-gaullism naiv si potential anti-american. Pentru el, eliberarea Europei de Est si Centrale insemna demolarea sovietismului, nu o vaga si incerta “finlandizare”.   Neoconservatorismul promovat de Irving Kristol si imbratisat de Ronald Reagan a fost unul al increderii in oamenii simpli, in ceea ce se cheama common sense, o viziune care se opune oricarui utopism elitist si pretuieste decenta ca valoare fondatoare a unei comunitati libere.

 

Cristian Preda despre Irving Kristol

Sunt trist aflând că a încetat din viață Irving Kristol (1920-2009), eminent gânditor politic american.
Fondator al curentului neo-conservator, Kristol a fost una dintre referințele mele intelectuale la începutul anilor ‘90.
Textul său intitulat “De ce sunt neo-conservator” a apărut într-unul dintre primele numere ale revistei Sfera politicii, atunci când, sub inspirația lui Vladimir Tismăneanu, această gazetă participa direct la democratizarea spiritului public din România.

Roger Kimball despre Irving Kristol

I just heard the sad news that Irving Kristol, “the godfather of Neoconservatism,” died today. I will have more to say about this remarkable man elsewhere, but I wanted to take a moment now to register my sorrow at the passing of a friend whom I greatly admired and a man whose intellectual labors did so much to preserve and nurture the vital traditions of American conservatism. Irving was a man of remarkable literary and political judgment. He was also a draught of good cheer. I never saw him without a smile on his face and a twinkle in his eye. He positively radiated benignity.

Editor, essayist, instigator of numberless intellectual initiatives (including The New Criterion, which Irving helped to start), he possessed in a very high degree two complementary gifts. He had uncanny knack for ferreting out talent in others. He was a superb editor, by which I do not just mean that he was a dab hand at strengthening your prose, but also–a much rarer gift — that he was a dab hand at strengthening your ideas. He instantly saw what was at stake in a controversy or battle of ideas, and he quietly, cheerfully help his writers seize that golden core.

That instinct for the pertinent was something his own writing exhibited with unfailing clarity. Most of Irving’s essays were quite short — an exception was a superlative, and lengthy, reflection on Tacitus and nihilism first published in Encounter, the English monthly that Irving edited in the 1950s with Stephen Spender. His favored form, though, was the literary surgical strike. Irving could pack an extraordinary amount in 1200 – 1500 words. Whether the topic was the welfare state, foreign policy, the totalitarian temptation, or the terrible legacy of the 1960s, Irving always articulated exactly what was at stake in the subject under discussion. He was a practical man, consummately attuned to what, for lack of a more elegant term, I will call the “policy implications” of ideas. But he saw with unusual perspicacity that ideas mattered. In a 1973 essay called “On Capitalism and the Democratic Idea,” he put it thus:

For two centuries, the very important people who managed the affairs of this society could not believe in the importance of ideas — until one day they were shocked to discover that their children, having been captured and shaped by certain ideas, were either rebelling against their authority or seceding from their society. The truth is that ideas are all-important. The massive and seemingly solid institutions of any society — the economic institutions, the political institutions, the religious institutions — are always at the mercy of the ideas in the heads of the people who populate these institutions. The leverage of ideas is so immense that a slight change in the intellectual climate can and will — perhaps slowly but nevertheless inexorably — twist a familiar institution into an unrecognizable shape.

Well put, is it not? And how often we need to remind ourselves of that weighty moral.

Probably Irving’s most frequently quoted mot concerned neoconservatism, the intellectual-political movement with which he is indelibly identified. “A neo-conservative,” he said, “is a liberal who has been mugged by reality.” That was the great gift Irving gave to his, to our, generation: an unforgettable reminder that ideas mattered because of the realities they nurtured or discouraged. He saw with a kindly but unflinching clarity what mischief the seductive lullabies of utopian fantasy had prepared for its acolytes. His passing is a sad loss not only to conservatives to but also to the nation: those eloquent reminders seem fewer and farther between these days, yet are ever more needful. RIP.