Impotriva abjectiei: Solidaritate, omenie, moderatie (un eseu de Ioan Stanomir)

Despre solidaritate, omenie şi cetate

de Ioan Stanomir

Fără a exagera, sentimentul dominant în spaţiul public  românesc este unul în care abjecţia se întâlneşte cu isteria. Mai  mult decât oricare instanţe, televiziunile de ştiri sunt responsabile  pentru impunerea unui cod de conduită în economia căruia  iresponsabilitatea intelectuală este întrecută doar de apetenţa gregară  pentru beţia de cuvinte. Dincolo de reperele istorice pe care le-aş  putea invoca, ceea ce se întâmpă, în România anului de graţie  2009, nu are corespondent în istoria noastră modernă: de  această dată, suveranitatea mediatică este omnipotentă,  ambiţia ei ultimă fiind aceea de a uzurpa rolul naţiunii înseşi.

S-a scris, memorabil, despre abjecta campanie iniţiată de Realitatea  TV. În joc nu este numai confiscarea/ mutilarea unor valori, ci şi articularea unei viziuni politice graţie căreia presa este asimilată naţiunii, aceasta din urmă fiind eliminată, entuziast, redusă fiind la postura de telespectator lobotomizat. Imaginea ştirilor şi dezbaterilor TV este una profetică: în condiţiile unei demobilizări politice evidente, televiziunea de ştiri devine, în cheie grotescă, un “amic al poporului”, o voce ce pare să vorbească în numele său.

Dar această voce nu este în fapt decât un ultim avatar  dintr-o  serie  istorică, definită prin încercarea de a domestici/ castra democraţia autohtonă. Între bâtele din iunie 1990 şi virulenţa  moderatorilor TV, diferenţa este de instrument, iar nu de substanţă intelectuală. Violenţa verbală ţine locul celei fizice, doar în măsura în care anestezierea naţiunii este mai lesnicioasă şi eficientă decât anihilarea opoziţiei. Obsesia antiprezidenţială evocă, cum s-a spus, campaniile începutului de an 1990:duşmanii naţiunii sunt indicaţi, iar liniştea se cere protejată, cu orice preţ.

În acest context isteroid şi laş, generator de demisii morale, solidaritatea umană şi intelectuală  este parte din gramatica moderaţiei. Simplul act de a refuza invitaţia la trivialitate şi sperjur devine o manifestare a curajului etic.  Nobleţea este pusă la încercare în aceste vremuri,căci fiecare atac îndreptat împotriva unui prieten este şi o tentativă de a activa un vechi instinct al replierii şi retragerii. Ca şi cum spaţiul public ar  fi contaminat în totalitate de acest morb al vulgarităţii agresive.

Iată de ce lectura blogului tău, dragă Vladimir, îmi aminteşte de  misiunea pe care istoria, inclementă, a încredinţat-o exilului democratic şi figurilor sale. Atunci când România captivă devenea un obiect inform, modelat de teroare, Mihail Fărcăşanu, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca  redescopereau virtutea trării în adevăr. Cedării, ei îi opunea un sens , stenic, al încrederii în fibra etică a naţiunii noastre, trădărilor le răspundea viziunea unei Românii severe, a spiritului şi fermităţii morale. Peste decenii, această flacără a libertăţii arde din nou în paginile blogului tău, acolo unde  întâlnirea dintre moderaţie, memorie şi ethosul democratic anunţă naşterea unui nou patriotism viitor. Insultele, insinuările, calomniile nu sunt decât note de subsol : ceea ce contează, acum, este preţuirea solidarităţii fără de care omenescul se pierde, strivit în strânsoarea ucigaşă a rătăcirii morale.

Paginile de aici sunt o prelungire a pedagogiei libertare cu care te-ai confundat, în anii de după 1990. Vocea  colectivă care se articulează, acum, în jurul tău, este cea pe care o vom asocia României viitoare. Singurătatea, izolarea, demonizarea sunt parte din preţul pe care este nevoie să îl plătim istoriei. Indiferent de victorie sau de înfrângere, solidaritatea moderaţilor şi prietenilor libertăţii este cărămida pe care se ridică un patriotism sincer şi vizionar. Căci, în cele din urmă,  blogul tău este un laborator de idei şi un baraj ridicat în faţa uitării.