Iata un fragment din interviul cu Vlad Stoicescu din Evenimentul Zilei, luni, 9 noiembrie 2009:
EVZ (Vlad Stoicescu): De ce scrie Vladimir Tismăneanu despre 1989? Mai ales, pentru cine? Rănile istoriei se închid dacă ne amintim?
VT: Pe 9 noiembrie începe aici, la Washington, o conferinţă internaţională despre 1989, despre cauzele, semnificaţiile, efectele acelui annus mirabilis, ca să folosesc un termen pe care îl datorăm celui care a jucat un rol crucial în prăbuşirea ideocraţiilor comuniste, Papa Ioan Paul al II-lea. Vor fi prezente numeroase personalităţi, prima zi ne vom reuni la Universitatea Maryland, a doua zi, pe 10 noiembrie, la Woodrow Wilson Center. Am organizat această conferinţă cu sprijinul ICR, al Universităţilor Maryland şi Georgetown, al Centrului Wilson şi al ambasadei României la Washington. Vom discuta exact aceste subiecte: a fost 1989 un moment de resurecţie a istoriei? Care este relaţia dintre prezentul acestor ţări şi trecutul traumatic? Scriu pe acest subiect – avansul, dinamica şi năruirea comunismului – pentru că sunt convins că în absenţa conştiinţei istorice trăim o existenţă vegetativă, lipsită de busolă valorică. Este ceea ce încearcă să obţină cei care obliterează, ocultează, neagă dreptul la neuitare despre care a scris pagini de o dogoritoare actualitate Monica Lovinescu. Rănile rămân deschise dacă sunt ignorate. Amnezia duce la abulie, la paralizie etică. Iar pe un câmp al nesimţirii etice cresc buruienile urii, ale resentimentului, ale patimilor şi furiilor exclusiviste.
EVZ: O ultimă întrebare, poate cea mai dificilă. Câte “ziduri” credeţi că mai trebuie să cadă pentru ca dilema ‘de ce construiesc oamenii ziduri?’ să nu se mai pună vreodată?
VT: Nu cred că vom ajunge vreodată la finalul irevocabil al utopiilor politice. Există un instinct uman al insatisfacţie în raport cu status quo-ul, ceea ce Hegel a numit conştiinţa nefericită. Immanuel Kant spunea că problema centrală a filosofiei este ce poate spera omul. În acest sens, aş spune că putem spera că învăţăm din experienţele unui trecut însângerat, că ştim astăzi unde duc ideologiile cu pretenţii mântuitoare, că liberalismul nu poate fi o doctrină complezentă, molcomă, lipsită de fiorul unei inevitabile şi perfect motivate anxietăţi. Liberalismul conservator se află în competiţie cu doctrine care mizează pe mituri, pe profeţii, pe afirmaţii apodictice, pe ritualuri oraculare. Mă îndoiesc aşadar că am intrat în „post-istorie”. Mirajele ideologice nu sunt stinse definitiv. Dar sunt convins că spiritul anului 1989, chemarea libertăţii, a civilităţii şi demnităţii, reprezintă un baraj împotriva acelor forţe care ar dori să clădească noi ziduri.
