Aflu ca Dinu Sararu, nepotul lui Mihail Rosianu, eternul presedinte al ARLUS, varul lui Ionel Rosianu, cel care a fost ani de zile adjunctul lui Leonte Rautu la Sectia de Propaganda, apoi seful Departamentului Cultelor, deci Dinu Sararu, romancier de curte al clanului Ceausescu, se ocupa de mine intr-un interviu din EvZ. Nu am nici timp, nici chef sa polemizez cu aceasta epava a comunismului dinastic in faza sa cea mai penibila. Dar trebuie reamintit faptul ca Dinu Sararu a fost nu doar un trambitas de partid, un apologet al degradarii morale prezentata drept “etica si echitate socialista”, unul dintre cei mai activi membri ai nefastului grup al celor “douazeci si ceva” cum ii numea Monica Lovinescu, cei care mergeau cu jalba la Ceausescu, turnandu-si cu zel colegii din Uniunea Scriitorilor ca fac jocul Europei Libere. Sararu, Ungheanu, Paunescu, Barbu, Marcea, Purcaru, Paul Anghel, Vadim, Dan Zamfirescu, Nicolae Dragos, Nicolae Dan Fruntelata, spre a-i numi pe cei mai inversunati si agresivi, sustinuti de Mihai Dulea si Eugen Florescu.
Cu inalte protectii in Olimpul nomenklaturist, Sararu si-a dezvoltat o intreaga retea de conexiuni in lumea culturala, politica si economica, a renascut dupa 1989 ca magnat, bancher, businessman, asemeni rudelor sale mai vechi sau mai noi, travestite in juni liberali. Este unul dintre apropiatii lui Ion Iliescu. Public, deocamdata, acest fragment din articolul lui Mircea Mihaies in memoria lui Virgil Ierunca, ilustrul jurnalist si eseist, tinta infamiilor lui Sararu. Nu avea, nu are cum sa ierte crapulosul personaj faptul ca Monica Lovinescu il numara, pe drept cuvant, printre cei mai nocivi ”trepadusi de curte noua”. Textul a aparut in Romania Literara, nr. 40 din 2006. Voi reveni.
“Nici unul din articolele mizerabile scrise, de-a lungul vremii, de Artur Silvestri, Constantin Sorescu, de Corneliu Vadim Tudor, de Eugen Barbu, de ideologii protocronismului de la revista “Luceafărul” nu-mi sună atât de sinistru precum un text al lui Dinu Săraru. Profitând de faptul că era un familiar al lumii din care provenea exilatul de la Paris (Virgil Ierunca se născuse la Lădeşti, în Vâlcea), fostul politruc comite una din cele mai respingătoare delaţiuni pe care mi-a fost dat s-o citesc într-o epocă în care turnătoria era la putere. Textul cu pricina, în care ura şi resentimentul se îngemănau într-o pastă rău mirositoare, încerca să-i transforme pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca într-un soi de paria ce trăiau în mizerie fizică şi morală, într-un Paris în care, în viziunea lui Săraru, se acumulaseră toate ororile universului.”
