De ce conteaza Camus? Argumentele lui Sever Voinescu (si ale mele)

In Dilema Veche din 28 ianuarie 2010, un tulburator articol de Sever Voinescu. Conceput ca efort de a reconcilia pozitia lui Radu Cosasu cu abordarea pe care am propus-o in EvZ (reluata si largita in revista clujeana Apostrof, ianuarie 2010), textul lui Sever Voinescu ne reaminteste lucrurile esentiale despre filosofia morala a lui Albert Camus. Este vorba de articularea singurului umanism neipocrit intr-un veac al fatarniciilor si ticalosiilor absolute.  Dupa ce Hannah Arendt s-a intalnit cu Camus la Paris la inceputul anilor 50, avea toate motivele sa-i scrie prietenei sale, romanciera Mary McCarthy: “In fine, am gasit aici un om onest”.  Apropo de “anticomunismul radical” pe care, nu fara o urma de avunculara  ironie mi-l reproseaza dl Cosasu, ma intreb daca pe domnia sa l-ar stingheri cumva antifascismul radical? Ar prefera cumva un antifascism moderat?  A uitat cumva dl Cosasu ignobilele, scandaloasele, in fapt obscenele cuvinte ale lui Sartre: “L’anticommuniste est un chien”? Ori reactiile isterice ale stangii franceze la comparatia lui Camus, din Omul revoltat dintre Dachau si Magadan?

In Revista 22 a aparut saptamana trecuta eseul meu despre noua biografie a lui Arthur Koestler (1905-1983) scrisa de Michael Scammell (o forma initiala a textului o puteti gasi pe acest blog).  Se prezinta in acea carte exceptionala, un adevarat tezaur de informatii atent decantate si examinate, polemicile de-acum 60 de ani cand, in asediatul Berlin de Vest, la reuniunea de infiintare a Congresului pentru Libertatea Culturii, au fost unii (intre care istoricul Hugh Trevor-Roper, filosoful A.J. Ayer si chiar romancierul ex-comunist, confratele de apostazie Ignazio Silone) care ii reprosau autorului lui Darkness at Noon tocmai “anticomunismul radical”, atitudinea ofensiva in raport cu Estul, temeritatea de a recunoaste ca nu era nimic rusinos in alianta cu dreapta conservatoare anti-totalitara, inclusiv cu crestin-democratia ori gaullismul.  O acuzatie venind dinspre familia politica a stangii pe care Koestler si-a asumat-o cu mandrie. Prietenii lui Koestler in acele clipe de eroica verticalitate s-au numit Manes Sperber si Albert Camus (George Orwell trecuse in lumea celor drepti, dar optiunile lui fusesera, explicit si consecvent, aceleasi cu ale lui Koestler). 

Inradacinat in cultul Istoriei, al violentei si al terorii, totalitarismul (utilizez deliberat singularul, pentru ca fratii gemeni aveau in comun aversiunea viscerala pentru pluralism si pentru caracterul sfant al vietii) era de fapt expresia exacerbata, sustinuta prin forta aparaelor de stat, a nihilismului. Justificarea transcendentala a crimelor totalitarismului despre care a scris atat de limpede si riguros Vlad Muresan, isi afla reazimul in abrogarea distinctiilor traditionale dintre Bine si Rau, in negarea morbid-luciferica a umanitatii comune a tuturor fiintelor umane, indiferent de fictiunile ideologice numite “rasa” si “clasa”.  Asasinarea metafizica a divinitatii duce in chip inevitabil la proclamarea dictaturii iluminatilor revolutionari, a posedatilor dostoievskieni,  in care, pentru membrii “Statului Major” al fantasmei numita Revolutie, “totul este permis”.  Inceteaza sa mai existe constiinta morala, cainta, scrupulele, remuscarile, frica de pedeapsa suprema.

Atitudinile marinimoase in raport cu ciuma (iar totalitarismele, leninist ori fascist, mi se par naive si, in ultima analiza, suicidare. Aceste religii atee, cum adecvat le numeste Radu Preda intr-o carte de mare profunzime aparuta in 2009 la ed. Eikon–Comunismul. O modernitate esuata–, au incarnat ciuma veacului XX.  Atat cat pricep eu pozitia lui Camus, atat cat au priceput-o Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, nu cred ca exista vreo indoiala ca nu a fost vorba de vreo reticenta in a numi plaga si de a o combate, oriunde si sub orice masca s-a manifesta ea. Orwell, Istrati, Koestler, Camus, Aron, Souvarine, Whittaker Chambers au stiut sa recunoasca sangele acolo unde altii, vorba lui George Konrad, credeau ca era vorba de ketchup.  Daca acest lucru inseamna absolutism etic, sunt gata sa mi-l asum fara rezerve. Pentru ca, in raport cu totalitarismul, nimic nu este mai primejdios decat prestidigitatia ideologica exuberant-jucausa, relativismul moral. (VT)

Solitar si solidar

de Sever Voinescu

La sfîrşitul anului trecut, anticipînd comemorarea a 50 de ani de la decesul lui Albert Camus, Nicolas Sarkozy a propus aducerea osemintelor acestuia la Pantheon. Jean Camus, fiul autorului, s-a opus vehement, denunţînd o operaţiune de recuperare politică. Catherine Camus, fiica autorului, altfel foarte dedicată perpetuării memoriei ilustrului ei tată, a tăcut misterios. Pe 4 ianuarie, ziua în care cele cinci decenii s-au împlinit exact, Franţa dezbătea aprins chestiunea, mai toată lumea dîndu-şi cu părerea, sfătuindu-i, aplaudîndu-i sau înjurîndu-i pe protagonişti. La noi, mai nimic. Orbiţi de proaspătul guvern Boc, am uitat cu totul de Albert Camus. Absurd, nu-i aşa?

Singur, într-un text de rară frumuseţe, Vladimir Tismăneanu l-a evocat pe Albert Camus în contextul unui dor de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca („Etica revoltei şi a rezistenţei: Albert Camus, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca“, în Evenimentul zilei din 6 ianuarie 2010). Săptămîna trecută, maestrul Radu Cosaşu a publicat, la rîndul său, o evocare proprie a lui Camus („Albert Camus“, în Dilema veche, nr. 310, din 21 ianuarie). Amîndoi îl preţuiesc suprem pe autorul Ciumei. Pentru aceleaşi motive. Diferă, doar, nuanţa plasamentului lui Camus ulterior rupturii de Sartre (1952). Vladimir Tismăneanu îl admiră pe Camus pentru curajul intelectual de a denunţa Gulagul şi procesele staliniste în vremea în care aceste orori se petreceau – moment în care puţini aveau curajul să o facă. Acest anticomunism camusian îi place lui Tismăneanu. După ce luptase direct împotriva nazismului, riscîndu-şi viaţa, Camus se ridica cu aceeaşi consecvenţă împotriva comunismului. Camus e un antitotalitar de cea mai bună extracţie. Pentru Radu Cosaşu, anticomunismul nu-l rupe deloc pe Camus de stînga politică. Dimpotrivă, Camus este unul dintre cele mai pure exemple ale stîngii anticomuniste. Admit, printre intelectualii noştri, primul plasament este larg acceptat. Al doilea este mai rar întîlnit şi, poate, mai greu de înţeles la noi pentru că România nu a avut vreodată o stîngă anticomunistă, ci, doar, cel mult, o stîngă indiferentă la comunism care pare a se naşte acum. Iar dacă mintea noastră mai suportă povara de plumb a nuanţei infinitezimale, mai precizez că Vladimir Tismăneanu nu neagă stîngismul lui Albert Camus, iar Radu Cosaşu nu spune nici o clipă că Albert Camus nu a fost un anticomunist.

Avusese, desigur, excesele lui. Cine îi citeşte publicistica din Combat, mai ales cea din primii ani de după 1945, vede un comunist autentic. Adoraţia sa pentru ceea ce singur numea „democraţia populară şi proletară“ se petrecea în timpul oribilului viol istoric pe care ţările de la Estul Cortinei de fier tocmai îl trăiau. Dar, în 1952, la apariţia romanului Străinul, se ceartă cu Sartre şi, pentru mulţi, acesta este episodul biografic şi intelectual cel mai semnificativ. Sartre l-a acuzat că e „incompetent din punct de vedere filozofic“, iar Francis Jeanson – redactor la Temps Modernes, un sartrian feroce pe atunci – l-a numit „un moralist de la Crucea Roşie“, etichetă cu rezonanţe largi, după cum confirmă Radu Cosaşu. Şi totuşi, Străinul este o carte zguduitoare. Camus însuşi o sintetiza astfel: „o carte despre o lume în care cineva care nu plînge la înmormîntarea mamei sale este condamnat la moarte“.

Albert Camus a fost un mediteranean melancolic. Îl iubea pe Nietzsche. În coordonatele apolinic-dionisiac, Albert Camus spunea despre sine că se situează „la mijloc, între soare şi mister“. Îl iubea pe Dostoievski.

O trecere rapidă şi superficială prin gîndirea lui Camus ne spune că existenţa (nu viaţa!) este absurdă şi că avem o singură soluţie: revolta. Aici, vibrează sufletul comuniştilor, căci ei confundă revolta camusiană cu revoluţia marxistă. Camus însă pune lucrurile la punct, într-un celebru pasaj din Omul revoltat: „Scopul scuză mijloacele? E posibil. Dar ce anume scuză scopul? La această întrebare, pe care gîndirea istorică a lăsat-o fără răspuns, revolta răspunde: mijloacele!“. Absurdul era/este diagnosticul pe care foarte mulţi autori îl pun acestei lumi. Unii dau şi soluţii: la Kierkegaard, credinţa religioasă, creştinismul; la Cioran, ideea sinuciderii plus o anume ieşire meditativă şi sceptică din lume; la Ionesco, rîsul – căci absurdul este, de fapt, o farsă enormă pe care ne-o joacă Creatorul. La Camus, revolta. Camus sondează cu ochi proaspăt absurdul şi găseşte speranţa chiar acolo. „Omul absurd“, cel care refuză să capituleze, să se sinucidă eventual, găseşte în acest refuz – el însuşi sursa revoltei – o extraordinară energie, o exaltare vivantă, o splendidă vivacitate. În Mitul lui Sisif, Camus spune că îl interesează Sisif în momentul în care porneşte la vale să-şi ia din nou în spate stînca, după prăvălire.

Atunci, cînd coboară panta cu pas săltat, momentan eliberat de chin, Sisif îşi poate contempla chinul. Acela este momentul magic, momentul în care omul devine cu adevărat relevant. „Cînd omul îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii“ – spune Camus, cu sclipiri nietzscheene. Ridicarea omului la dimensiunea maximei importanţe prin suferinţa sa – iată de ce Camus a fost un umanist. Camus a creat singurul umanism posibil după ce umanitatea însăşi a trecut prin catastrofele Auschwitz şi Gulag. Alt umanism nu era posibil în secolul al XX-lea.

PS (31 ianuarie 2010): Cristian Patrasconiu a reluat pe blogul sau intrebarea pe care i-o adresez d-lui Radu Cosasu. Am adaugat urmatorul comentariu, raportandu-ma si la o salutara interventie a unui cititor:

http://patrasconiu.ro/

“Daca ne gandim la modul in care au fost stigmatizati ori pur si simplu ignorati intelectualii care au numit elementele comune dintre fascism si comunism, la atacurile, directe ori indirecte, impotriva Monicai Lovinescu numai pentru faptul ca ne amintea ca Romania a iesit din comunism, iar nu din fascism, intelegem miza acestei batalii culturale (dar si politice). Nu neg ca au existat elemente fascistoide in comunismul lui Ceausescu, dar “Conducatorul” a murit cantand “Internationala”. A fost un regim national-stalinist, o versiune idiosincratica (spre a-l cita pe Zbigniew Brzezinski) de bolsevism. As aminti aici si contributiile unor Alexandru George (cu studiile sale despre “bolsevismul alb”), Bujor Nedelcovici, H.-R. Patapievici cu al sau exceptional eseu din “Politice” despre cele doua masuri si mormanul de cadavre. In volumul “Iluzia anticomunismului” sunt si (putine) texte onorabile (ma gandesc la cel datorat lui Gabriel Andreescu), insa ca directie generala este vorba de un efort, cum spune Radu mai sus, de inocentare, de exonerare a religiei seculare comuniste. Nu mai vorbesc de unele explozii umorale prin presa, de etichetele pripite aplicate celor care se ocupa de caracterul criminal al totalitarismului comunist de catre editorialisti ce se vor “cool” dar care eludeaza cu superbie literatura problemei pe care o discuta. De aici si importanta “Declaratiei de la Praga” accentuata cat se poate de justificat de Radu Preda in excelenta sa carte aparuta in 2009 la ed. Eikon.” (VT)