Inapoi la argument: Despre revolutiile civic-democratice ale sec XX

Cititorii interesati pot gasi online inregistrarea TVR dupa emisiunea la care m-a invitat H.-R. Patapievici in decembrie 2009. Discutia poate fi vizionata in dublu format: aici si aici.

Sa-l recitim pe Camus: Cultul Istoriei si revolutiile nihiliste

Omul revoltat a fost o carte interzisa in anii comunismului. Et pour cause. Reflectiile lui Camus, ganditorul, romancierul, eseistul trecut tragic de devreme in lumea celor drepti acum cinci decenii, despre revolutiile ideologice ale secolului lui Lenin, Stalin si Hitler, erau dinamitarde. Opozitia dintre etica revoltei si amoralitatea revolutiilor totalitare era menita sa trezeasca si sa catalizeze spiritul critic intr-un univers in care acesta era aprioric privit drept subversiv. Iata concluzia capitolului despre revolta istorica din acest manifest al libertatii, al onoarei si al decentei:

“Comunismul rus, prin critica sa violenta a oricarei virtuti formale, desavarseste opera revolutionara a secolului al XIX-lea,  negand orice principiu superior. Regicizilor secolului al XIX-lea le urmeaza deicizii secolului XX, care trag ultimele concluzii din logica revoltei si vor sa transforme pamantul intr-o imparatie unde omul este Dumnezeu. Incepe domnia istoriei si, identificandu-se exclusiv cu istoria sa, omul, tradandu-si propria revolta reala, se va consacra de-acum incolo revolutiei nihiliste a secolului douazeci, care neaga toate formele de moralitate si incearca in chip disperat sa dobandeasca unitatea rasei umane printr-o serie ruinatoare de crime si razboaie.  Revolutia iacobina, care a incercat sa instituie religia virtutii pentru a stabili unitatea pe baza acesteia, va fi urmata de revolutiile cinice care pot fi  de dreapta ori de stanga,  si care se vor stradui sa implineasca uunitatea lumii astfel incat  sa poata intemeia, in fine, religia omului.  Tot ceea ce fusese vointa lui Dumnezeu va fi de-acum inainte oferit Cezarului”.

Despre credinciosul necredincios care a fost Albert Camus si filmul, bazat pe biografia datorata lui Olivier Todd, care va fi transmis mercuri seara, la ora 20:35, ora Parisului, pe France 2, cititi in Le Monde:

http://www.lemonde.fr/aujourd-hui/article/2010/01/04/camus-le-fidele-infidele_1286835_3238.html#ens_id=1287075

 

Din nou despre radicalism si demonism: Nae Ionescu, M. Sebastian si extremismul revolutionar

 

In Times Literary Supplement, 5 ianuarie 2010, cronica mea la cartea Martei Petreu despre Nae Ionescu si M. Sebastian. Sper ca discutia sa iasa, in fine, din procustianul pat al unui provincialism desuet si sa se exploreze, cu obiectivitate si esprit de finesse, asa cum au facut-o de pilda Ion Vianu si Gelu Ionescu, fenomenele de radicalism politic ca forme de “indracire” a unor intelectuali de seama din veacul XX. Adeziunea timpurie, dar de relativ lunga durata, la fascismul (pre-nazist)  a unui Mihail Sebastian, demonstreaza Marta Petreu, o identificare abjurata ori ocultata ulterior, tinea de fapt de relatia pe care Hegel a vazut-o ca esentiala in istoria spiritului, recunoasterea, deci de dialectica stapan-sclav (despre care a scris atat de profund Constantin Noica in cartea  Povestiri despre om, a carei  noua editie, cu prefata lui Sorin Lavric, a aparut in colectia Zeitgeist, la Humanitas, in 2009).  Iata mai jos linkul la sumarul acestui numar din TLS. Voi publica in curand traducerea in romaneste a recenziei mele. 

A sosit din plin timpul sa analizam fara prejudecati participarea romaneasca la ceea ce R.M. Alberes a numit candva aventura intelectuala a secolului XX. O aventura din care n-au lipsit abdicarile vertiginoase, visurile aberante, iluziile colectiviste, patimile extremiste, erorile abisale, fantasmele mesianic-redemptive, “caderile la Partid” (sau la “Miscare”). Un secol al dualitatilor agonizante, al polarizarilor sangerande,  in care s-au confruntat viziuni rivale, adeseori ireconciliabile,  despe ethnos si demos, despre Est si Vest, despre sea power si land power, despre fascism si antifascism, despre comunism si anticomunism, despre bolsevism si nazism etc (v. in acest sens instructiva carte de Dan  Diner, Cataclysms: A History of the Twentieth Century from Europe’s Edge, University of Wisconsin Press, 2008).  Diavolul si ucenicul, ori, daca preferati, profetul si discipolul, stapanul si sclavul prinsi intr-un joc pe muchie de cutit, cu tradari, iubiri si expectatii febrile, auto-mistuitoare si reciproc devorante.

http://extras.timesonline.co.uk/tsl-pdfs/contents.pdf

Am citit pe nerasuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei, poetei si eseistei Marta Petreu (Polirom, 2009) pe tema tineretii intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relatiei dintre tinarul intelectual evreu roman de la Dunare, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generatiei ‘27,  si principalul doctrinar al extremismului revolutionar din Romania anilor 20 si 30, Nae Ionescu, seducator (la propriu si la figurat) profesor de logica si metafizica, dialectician-prestidigitator fara pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrajit. Cartea trebuie examinata in spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentu faptele istorice, , iar nu pe baza de procese de intentii, pe cat de malitioase, pe atat de dubioase.  “Atacurile la baioneta”, exploziile nevrotice, nu-si au locul acolo unde se discuta idei.  Sebastian nu a fost un scriitor oarecare, rolul sau la Cavantul nu poate fi comaparat cu cel al unui Ion Calugaru, for instance. Tema explorata de Marta Petreu poarta asupra unuia din cele mai controversate si inca sangerande momente din istoria politica si intelectuala a Romaniei interbelice.  Mai presus de orice, Nae Ionescu  a urmarit sa intemeieze religia politica a ortodoxismului romanesc, o filosofie colectivista ostila liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta si democratic) si oricarei forme de rationalism considerat emasculant si lipsit de viata.  Naeionescianismul a fost o viziune totalitara despre fenomenele politice, etice, si religioase, iar tanarul Sebastian a sprijinit aceasta perspectiva anti-pluralista.  Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelenta decadenta, corupta si corupatoare.  Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate.  Libertatile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necrutatoare, luate de un Conducator blagoslovit cu providentiala charisma. In conflictul dintre spirit si suflet, klagesianul Nae lua partea sufletului.  La un ceas cand Europa parea sa fi intrat in ceea ce Elie Halevy a numit L’ere des tyrannies, aceste idei explozive pareau sa aibe un viitor si nu este de mirare ca Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadentat.  Ceea ce este surprinzator tine de intensitatea adeziunii sale la o formula spirituala menita sa justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la violenta, teroare, crima.  In acei ani de “indracire”, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odata extazul demonismului.

Intitulata Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, cartea publicata la editura Polirom, poate fi citita in mai multe registre: mai intai acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniana) impotriva institutiilor burgheze din Romania. Este vorba in acest caz de atractia lui Sebastian catre ideile fascismului italian si chiar francez, in nici un caz catre rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul pan-germanist din care s-a nascut nazismul. Mai mult, cel putin in prima faza a Cuvantului, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian nutrea o admiratie netarmurita, invecinata cu orbirea, nu era un ideolog atras de elucubratiile rasiste. Etnicismul sau meta-politic (spre a relua conceptul lui Pieter Viereck) era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric, fundamentalist, reactionar in sensul cel mai exact al termenului. Asemeni lui Peguy, Nae venera la patrie et les morts.  Gandirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre si se inrudea poate cu filosofia lui Charles Maurras.  Cand Sebastian scrie impotriva partidelor politice (in primul rand impotriva celui liberal) el participa, alaturi de profesorul sau, la un atac general-european impotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Sa nu uitam ca primul presedinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost asasinat de un extremist nationalist.  Moda crimei politice era contagioasa si afecta toate tarile din regiune.  Pozitia etnocentrica a lui Nae Ionescu nu era esential diferita de aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democratiei Nationale (endecja) din Polonia.  In plus, ortodoxismul febril lui Nae Ionescu, fundamentul modelului sau etnocratic, s-a ciocnit cu criticile venite din partea unui Mircea Vulcanescu, alarmat de manipularile politice ale credintei.

Al doilea registru ar fi acela al abordarii demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimba paradigma interpretarii lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generatiei, a ajuns la concluzia ca Sebastian a fost in fapt principalul megafon al atitudinilor de extrema dreapta care au constituit viziunea naista despre stat, colectivitate, traditie.  As indrazni totusi sa citesc diferit articolul lui Sebastian “Omul cu revolverul” publicat cu putin timp inainte de interzicerea Cuvantului si arestarea lui Nae Ionescu, ca partea represaliilor ce au urmat uciderii lui I. G. Duca.    Nu cred ca era vorba de o desantata, iresponsabila, cinica apologie a gangsterismului, ci mai degraba de un text-diagnostic, o premonitorie  incercare de simptomatologie a ceea ce mai tarziu, in Cum am devenit huligan, Sebastian definea drept “o epoca si o mentalitate”.  Apropos de aceasta lucrare, cred ca ar fi fost utila o discutie in detaliu, mai cu seama in ceea ce priveste definirea spiritului anti-totalitar. “Spiritul critic este un civil”, scria exemplar  Sebastian. “Marsurile, odele si simbolurile vagi sunt materia prima a oricarei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider pamfletul lui Sebastian una dintre cele mai lucide analize a relatiei de consubstantialitate ideologica, pe baza de anti-individualism, de dispret pentru subiectivitatea autonoma, dintre fascism si comunism.  De acord cu Marta Petreu, nu trebuie sa-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un “model”, dar nu trebuie sa dam o semnificatie de-a dreptul cosmica, inexorabila celor “sapte ani din ‘casa Cuvantului’, cei sapte ani de ‘noroc nemeritat’ si de ucenicie pe langa ’stapanul’ sau, Nae Ionescu”. (p.256)  In plus, sunt mai putin dispus decat Marta Petreu sa dau credit ironiilor de doi bani ale unui I. Ludo ori atacurilor venite din partea celor care, in acei ani, ridicau in slavi URRS ca patria sperantelor antifasciste.  Nae Ionescu i-a aplicat discipolului sau o “pedagogie negativa” prin acea dezolanta prefata. Textul insa era (si ramane) penibil pentru Nae, nu pentru Sebastian, orice ar fi scris Racoveanu, Braniste si Ludo, spre a nu mai vorbi de Belu Zilber.

Un “trecut deocheat” a fost intr-adevar aceasta perioada a furorii naiste a lui M. Sebastian, ca si in cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu cativa ani inaintea “indracirii” acestora.  Pozitiile revolutionare de dreapta ale lui Sebastian (extremismul “moderat”) au fost probabil cunoscute de exegetii sai, dar, sugereaza Marta Petreu, acestia au preferat a le trece sub tacere.  Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil si heterogen. Sebastian a aderat la extrema dreapta cu patima primei mari iubiri.  Nu la conservatorism, ma grabesc sa o spun, ci la acea formula politica pentru care pasoptismul, Luminile, Revolutia Franceza (inclusiv girondiniii) erau numele unor catastrofale erori.  Tema revolutiei plutea in aer in acea perioada, institutiile statului de drept se clatinau nu doar in Romania.  Pe de alta parte, poate ca ar merita spus ca unii evrei au aderat la fascism in Italia acelor timpuri, inclusiv Margarita Sarfati, atat de apropiata de Duce.  Cartea lui Alexander Stille, Benevolence and Betrayal, trateaza tocmai acest delicat, spinos si totusi real subiect.  Sa mai spun ca in anii 30, cand legislatia antisemita ducea la discriminari la adresa studentilor evrei (mai intai numerus clausus, apoi numerus nullus), au fost destui tineri evrei din Romania care au plecat la studii in Italia lui Mussolini.  Repet, a fi simpatizat cu Mussolini in anii 20 insemna cu totul altceva decat a-l admira dupa 1938, cand Italia fascista a adoptat legislatia rasista inspirata de nazisti.  Fascismul italian, cu ale sale abominabile represiuni, prigoane si asasinate, nu a fost exterminist, nu a urmarit anihilarea mecanic-tehnologica a unor intregi categorii umane definite in chip biologic.  Cel putin in faza descisa in carte (1929-1933), Mussolini se bucura inca de sprijinul unor intelectuali influenti, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti a ramas fascist pina si in timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la Salo (1943-1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care il numea “prietenul poetilor”), nu mai este cazul sa insist.

La fel de interesanta mi se pare analiza relatiei Sebastian-E. Lovinescu: departe de a se identifica moral si estetic cu viziunea sincronista a celui care a fost un fel de Settembrini roman, deci arhetipul anti-naismului, Sebastian a ramas in fond, pana la capat, un nostalgic al naeionescianismului, deci al unei filosofii “rumanesti” care ii interzicea identificarea ca roman.  Relatia dintre demonicul Nae si invatacelul sau Iosif Hechter a fost intr-adevar una de o ambivalenta ce tine de resortul psihanalizei. Nefasta prefata scrisa de Nae Ionescu pentru romanul De doua mii de ani nu a dus la finalul relatiilor de mare cordialitate dintre cei doi. Dimpotriva, Sebastian se va feri sa-l acuze direct pe Nae de antisemitism, ii va gasi cele mai contorsionate scuze si va accepta sa-i viziteze superba vila de la Balcic si se costumeze in “mariner” cand accepta invitatia profesorului de a participa la o excursie pe yachtul acestui hedonist specializat in predicarea ascetismului mistic.  Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tanar indragostit de absolut si un alchimist al gandirii pentru care viata nu este altceva decat experiment, aventura, risc.  O iubire care a implicat ambele parti: o stim de la Hegel, dialectica stapanului si sclavului nu este una univoca.  In Sebastian, dincolo de anumite interese indoielnice (ma despart de speculatiile legate de dorinta de a o flata cumva pe Elena Lupescu prin promovarea unui “june evreu”), Nae a gasit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladiva.  Poate ca tocmai aceasta vulnerabilitate excesiva explica slabiciunea lui Nae pentru cel pe care il remarcase inca de la acel fatidic bacalureat din Braila.  O slabiciune care nu s-a stins vreodata, dincolo de inregimentarea profesorului intr-o miscare totalitara a carei natura tinea de ceea ce Hannah Arendt a numit “logodna intre gloata si elite”.  Si fiindca am pomenit-o pe Hannah Arendt, ma intreb daca nu este ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al infra-rationalului care explica relatia acesteia cu Martin Heidegger la atatia ani dupa episodul de tinerete, tot asa cum Sebastian nu s-a putut rupe complet vreodata de vraja Logosului naeionescian.

In anumite privinte, cartea este si istoria prieteniilor unei generatii pierdute, ratacite, supliciate, a pasiunilor pentru miscari politice nascute din resentiment abisal si sperante apocaliptice. La stanga si la dreapta, s-au tesut in acei ani prietenii intemeiate pe spirit anti-filistin, pe expectatii mesianice, pe vise nesabuite ( as vedea cartea lui Marci Shore, Caviar and Ashes, despre generatia lui Aleksander Wat, Jaroslaw Iwaskiewicz si Julian Tuwim). Unele afirmatii nu mi s-au parut suficient de argumentate, exista o tentatie didactica (usor de inteles) si o inclinatie cam apodictica in anumite momente, bibliografia ar trebui actualizata, mai ales daca lucrarea se va extinde, cum sper, asupra intregii Generatii, cu lucrari despre fascismul european ca fenomen intelectual (G. Mosse, R. Griffin, E. Weber, J. Herf, R. de Felice, R. Paxton, M. Mann, Z. Sternhell, precum si excelentul volum Comparative Fascist Studies: New Perspectives, editat de Constantin Iordachi, aparut in 2009 la Routledge in colectia “Rewriting Histories”).  In ansamblu, avem de-a face cu o lucrare de o luminoasa onestitate si de un admirabil curaj spiritual, un exercitiu remarcabil de restituire dezinhibata a unor adevaruri nu intotdeauna comode,  insa mereu necesare.

Catastrofa presei romanesti in anul 2009

 

Cantitatea de ura revarsata in presa romaneasca in 2009 este de proportii colosale.  A fost un veritabil diluviu al infamiei avand ca obiectiv principal restauratia sistemului Iliescu– clientelar, corupt, oligarhic, mnemofob.  Aceste dejectii nu dispar fara urma–ele continua sa otraveasca sfera publica (cititi editorialul lui Mircea Mihaies din EvZ,  4 ianuarie 2010, un veritabil semnal de alarma privind perpetuarea nesimtita a climatului minciunii sulfuroase) .  Calomnieri, stigmatizari, infierari, insinuari, nascociri absolute, toate tehnicile manipulative ale propagandei totalitare au renascut intr-o zona dominanta a presei (mai ales la televiziunile stiute, dar si in unele ziare). Intelectuali care au continuat spus lucurilor pe nume au fost decretati ca fiind mai ticalosi decat sicofantii lui Ceausescu. Daca ai rostit o evidenta, anume ca ca Traian Basescu nu este un dictator, ai devenit automat un propagandist de ultima speta. “Piatra de incercare” a devenit, chiar si in unele publicatii culturale, participarea la operatiunea de lapidare simbolica a presedintelui si a programului reprezentat de acesta.

Sobrietatea, rigoarea, obiectivitatea au fost cu deprimanta usuratate abandonate in favoarea unor rechizitorii inveninate.  Au aparut chiar si “liste negre” alcatuite dupa vechile naravuri staliniste.  Au fost batjocorite nume, au fost vatamate biografii ale celor vii, dar si ale celor morti.  Pe blogul Politeia, un articol care ar trebui  discutat cu mare atentie. Theophyle propune o radiografie cat se poate de realista a degringoladei etice a presei romanesti (cu foarte putine exceptii) in anul unei batalii decisive pentru viitorul Romaniei. Teza articolului converge, cred, cu ideile sustinute de H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, Sorin Ionita, Mircea Cartarescu (si de subsemnatul) in cadrul Senatului EvZ, precum si de Andrei Cornea, Rodica Culcer, Andreea Pora, Ioan Stanomir, Florin Gabrea, Rodica Palade, Mihail Neamtu, Dragos Paul Aligica, Dan Tapalaga, Tom Gallagher in Revista 22, in Romania Libera ori pe Hotnews, precum si de Cristian Preda, Catalin Avramescu, Cristian Teodorescu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Ioan T. Morar , Cristian Patrasconiu, Viorel Padina, Dan Badea pe blogurile lor (imi cer scuze ca nu pot numi atatea alte bloguri extrem de percutante): discursul resentimentului, scris si vorbit, reiterat ad nuaseam, a fost intretinut si inflamat arfificial, iar patronii marilor trusturi s-au dedat cu voluptate acestor exercitii iresponsabile menite sa submineze prin decredibilizare spatiul democratic. 

Desenele lui Devis Grebu, unele postate chiar pe acest blog, au ilustrat cu necrutatoare ironie marasmul despre care vorbim.  S-a incercat sistematic sa se induca ideea ca totul este o apa si-un pamant. Adica, vorba Monicai Lovinescu, noroi.  Strategia reconstructiei statului de drept, a unei Noi Republici, continuarea decomunizarii, politicile sociale moderne sugerate in Raportul Comisiei condusa de decanul Facultatii de Sociologie a Universitatii din Bucuresti, profesorul Marian Preda, recomandarile Comisiei pentru educatie condusa de Mircea Miclea si Daniel Funeriu, au fost ignorate ori aruncate in derizoriu. 

Merita citite comentarile care lumineaza diversele ramificatii ale sindromului diagnosticat cu precizie de catre autor, unic dupa stiinta mea in Europa post-comunista.  Iata concluzia textului si linkul:

Ideea ca Traian Basescu a invins presa nu este adevarata. Nici un politician nu va reusi niciodata sa invinga o presa care actioneaza intr-un mod corect. Basescu a invins o presa incorecta si mincinoasa. Nici un politician nu poate invinge o presa chiar daca aceasta este mediocra, niciodata! Nivelul politicienilor va fi moral inferior acestei prese chiar mediocre, dar asta numai daca stirile publicate sunt adevarate si comentariile tin cont de opiniile tuturor jucatorilor  politici.

 Nu am nimic cu prestatorii de servicii de genul domnilor Ciutacu, Badea sau Gadea; ei nu au fost si nu vor fi niciodata jurnalisti; ei au fost intotdeauna amfitrionii (entertainers) unor idei induse de patronii lor; in majoritatea cazurilor au ajuns sa si creada in aceste idei. Nici de cealalta parte nu a existat impartialitate absoluta, dar jurnalistii care s-au pozitionat de partea lui Basescu vor putea sustine si vor fi credibili, caci de fapt sustinerea s-a datorat protestului fata de injustetea pozitiilor celeilalte parti. Personal ii voi crede pe Andreea Pora, Andrei Cornea, Cristian Patrasconiu sau I.T Morar; mai putin il voi crede pe Moraru de la B1Tv.

Marii perdanti ai presei au fost “monstrii sacrii” – alde Hurezeanu, care si-a “papat” capitalul de imagine in slujba unuia din cei mai josnici afaceristi ai tranzitiei, sau Cristian Tutor Popescu, care din profetul Ieremia s-a transformat intr-o muratura acra in amestecul propriu de saramura si otet. Ion Cristoiu, pe drum spre pensie si biblioteca Academiei, a facut ultimul slalom si a ajuns la “finish” intr-o conditie mult mai buna decat cea a colegilor de generatie.

Mass-media a produs in ultimii ani  si o noua categorie de figuri mediatice – clovnii. Clovnii media sunt distribuitorii ideilor prostesti si preotii logicei “martiene”. Nimic nu poate fi mai reprezentativ acestei categorii decat figurile jalnice ale lui Stan “lap-top”, Ciuvica sau fostii lideri regionali, intruchipati de Milica Constantinescu sau Victor Ciorbea. 

Ce a ramas din presa  s-a pulverizat spre internet, acolo unde costurile pot fi inca suportabile de patronii saraciti. Problema lor este ca aici ei vor intalni pe noii producatori de continut mediatic, bloggerii. Independenti sau cu pozitii asumate si cunoscute cititorilor lor, bloggeri vor putea sa-i concureze pe fostii ziaristi ai “gazetelor de perete”. Majoritatea bloggerilor nu depind de nimeni si nu traiesc din blogurile lor. Daca vor sti sa nu-si sacrifice adevarurile asumate sau independenta ideologica, pentru a asigura o audienta mai mare  si daca isi vor asigura surse de informatie independente de cea a “presei organizate”, vor fi intotdeauna mai buni si mai credibili decat fostii jurnalisti ai “gazetelor de perete”.

Raspunsul intrebarii: Suicid sau masacru? Este clar pentru mine. Presa a fost masacrata de patroni si “sculele” lor si o mare parte a jurnalistilor s-a sinucis. Bazandu-se pe scurta memorie a consumatorilor de presa, ei cred ca vor reveni.  Nu domnilor si doamnelor, mortii  vor invia numai la sfarsitul timpului, pana atunci voi veti fi morti in aceasta profesie. Noi vom fi aici ca sa va amintim decesul moral si profesional.

http://theophylepoliteia.wordpress.com/