Text actualizat, 12 februarie 2010
Se intampla ca l-am cunoscut bine pe Adrian Marino. Am scris elogios despre volumele sale de critica politic-culturala. Facand aluzie la romanul Muntele vrajit de Thomas Mann, l-am numit in eseul scris in Orizont, cand s-a stins din viata, un Settembrini al culturii romane. Am pretuit europenismul sau vibrant, generozitatea cu care i-a sustinut pe multi tineri. A scris frumos despre cartile mele. Am fost miscat cand a afirmat ca am avut un rol major in geneza noii politologii romanesti (v. Politica si cultura. Pentru o noua cultura romana, Polirom, 1996, pp. 172-186). In dedicatia data pe acea carte, la Cluj, pe 22 iulie 1996, ma numea metaforic, “maestrul tinerei politologii romanesti”. Ne-am intalnit prima oara la Washington, in toamna anului 1990, am luat cina impreuna la Hotelul Jefferson. Ne pusese in legatura regretatul Matei Calinescu.
Am citit si eu, ca multi dintre prietenii mei, articolele de dupa 1990 aparute in Dreptatea. A. Marino fusese arestat de comunisti ca taranist, a ramas fidel PNTCD-ului dupa 1990, chiar daca filosofia sa politica era mai degraba liberala, “neo-pasoptista” (v. volumul de convorbiri cu Sorin Antohi, carte in care A. Marino si-a formulat explicit crezul ideologic). In 1997, jurul prezidat de A. Marino mi-a acordat Marele Premiu ASPRO. Nu pot fi nicicum banuit ca as fi fost un adversar al acestui critic cultural si teoretician literar, un om trecut prin teribile incercari, inclusiv lungi ani de temnita si domiciliu fortat in perioada comunista. Sa retinem insa un fapt incontestabil: biografia lui Adrian Marino abia urmeaza a fi scrisa. Sa speram ca se va gasi un cercetator, asemeni lui George Ardeleanu, autorul exemplarei biografii a lui N. Steinhardt aparuta la Humanitas, care sa se consacre unei analize lucide si obiective a unei vieti extrem de complicate. Vor fi fost acolo, alaturi de calvarul inchisorilor si de marginalizarea de dupa 1964, si compromisuri, vor fi fost si puncte nevralgice, lucruri indelung refulate, poverile indicibile ale oamenilor sub vremi. Stim ca Academia Romana l-a tratat cu raceala sau indiferenta. Nici Universitatea din Cluj nu i-a oferit toate onorurile cuvenite. Un erudit de talia lui Marino se astepta, evident, la mai multa recunoastere si recunostinta. Nu pot surprinde, asadar, reactiile sale caustice fata de alte figuri de succes. Contextualizarea insa e, acum, esentiala. Nu-mi amintesc, de pilda, ce scrie, daca scrie, Paul Goma despre A. Marino in Jurnalul sau. Ori ce scrie Monica Lovinescu sau concitadinul Mircea Zaciu. Abia acest imaginar biograf va putea decanta lucrurile cu migala. Este adevarat ca Adrian Marino a scris dur despre Constantin Noica, fara sa aiba avantajul lecturii retrospective a operei marelui filosof (un avantaj metodologic de care putem beneficia abia astazi din plin). Presupun ca se astepta ca propria sa biografie sa fie scrutata fara retineri.
Sunt asadar siderat de manipularile care au loc acum. Toti cei care si-au facut o profesie din macularea cartilor scrise de cei numiti aberant “boierii mintii” exulta la colt de strada. Parca ar fi vorba de un amok colectiv. Se inceraca, asa cum corect observa Ioan T. Morar pe blogul sau si intr-un excelent articol din Ziua de Cluj, transformarea a ceea se poate numi cazul Marino intr-un scandal cultural menit sa delegitimeze pe cei numiti persiflator de un eseist in eterna goana dupa vizibilitate, “neo-interbelici”. Dar si pe altii, precum E. Simion, M. Dinescu etc Se configureaza, sub umbrela d’outre tombe a lui Adrian Marino, cele mai bizare aliante ale urii. E trist si pagubitor.
http://morar.catavencu.ro/2010/02/12/cazul-marino-sau-scandalul-marino-aceasta-i-intrebarea/
http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=38028
Sminteala improscarii cu noroi face ravagii. Au iesit la atac, prevalandu-se de cateva fraze malitioase, exteriorizari poate ale unei vanitati ranite, justitiarii de serviciu, moralistii de gang, voyeuristii pseudo-culturali. Se utilizeaza asadar niste afirmatii umorale, extrem de subiective, dintr-o carte postuma pentru a nega meritele intelectuale ale unor autori de prim rang. Se platesc polite contemporane prin invocarea unui om marcat si el, in reactiile sale, de pasiuni, temeri, complexe de tot felul. Oameni care n-au pus mana pe o carte de A. Marino se trezesc dand lectii in numele lui. Ignarii insolenti au devenit specialisti in Adorno si il admonesteaza pe Andrei Plesu. Ba mai vine cate un jurnalist insetat de rating sa-l compare, inept, pe A. Marino cu un istoric contemporan, fost si actual demnitar, pornit pe calea unei alarmante auto-compatimiri. Ambii, pasamite, victime ale “intelectualilor cu spectrul puterii in mana” (paltiniseni, basescieni, iceristi, ghedesisti, stiti Dvs). Spectacol rizibil, grotesc, ba chiar obscen… El ignora ceea ce as putea numi orgoliul solitar al lui Adrian Marino, pozitia sa de outsider in lumea culturala, un subiect care ar tebui explorat separat. Iata o declaratie tipica a sa din cartea de dialoguri cu Sorin Antohi:
Lăsînd la o parte critica de idei literare, în acelaşi timp am dobîndit şi am putut afirma cu oarecare energie şi ostentaţie că nu sînt deloc scriitor. Că nu aparţin „vieţii literare”, unde am făcut totdeauna figură de corp străin, de marginal, de intrus, cu toate neplăcerile, calităţile şi defectele acestui statut dificil. Fiindcă oamenii de litere simţeau că nu sînt din specia lor.
Or, tocmai scriitorii de duzina, valetii cu tupeu si fara opera, de care A. Marino se distanta olimpian gasesc acum cu cale sa-l instrumentalizeze cinic in lupta lor impotriva valorilor reale ale acestei tari. Nu stiu ce a dorit A. Marino cand a decis ca acest volum sa apara la cinci ani de la moartea sa. Voi reveni asupra acestui subiect. Dar mi-e greu sa-mi imaginez ca omul care respecta marele canon, rigoarea si eruditia, ar fi subscris la ignobila sa anexare de catre diversii marginali care se agata de umbra sa pentru a-si satisface meschinele instincte demolatoare.
