Ii povesteam azi dimineata unui foarte bun prieten o scena intrata in legenda. M-a indemnat sa o redau aici, pe acest blog. Nu pot garanta fiecare detaliu, am auzit si eu povestea de la oameni care au supravietuit acelor timpuri infioratoare. In fine, pentru iubitorii prozei lui Danilo Kis, nu e un secret ca frontiera dintre fictiune si non-fictiune este ea insasi fictiva. Iar scopul acestei postari este, orice ar crede unii, total gratuit, o simpla incercare de imaginatie istorica. Daca trimite spre situatii contemporane, insa, cu atat mai bine.
E vorba, sa zicem, de Leningradul anului 1954. Arkadi Raikin, celebrul comic al anilor aceia despre care a scris o carte formidabila istoricul Orlando Figes (The Whisperers), are primul spectacol dupa o disparitie de pe afise (si nu numai de-acolo) ce durase peste cinci ani. Fusese arestat si deportat in timpul prigoanei “anti-cosmopolite” (de fapt antisemita) declansata in 1947-48. Raikin era unul dintre cei mai populari enterntainers (ca sa folosesc acest termen). A fost norocos, a scapat cu viata, spre deosebire poetul Peretz Markish, impuscat in 1952, ori de actorul Solomon Mikhoels, ucis pe strada, la Minsk, de agentii MGB in 1948.
Suntem, cum spuneam, in 1954, in perioada numita, dupa titlul unei nuvele de Ilya Ehrenburg, dezghetul. Ne aflam intr-o sala imensa, plina pana la refuz, artistul impasibil sta pe scena, singur, asezat pe un scaun, nu scoate o vorba. Trec cateva minute, lumea rade. Mai trec alte minute, lumea devine tot mai nervoasa. Dupa, sa zicem, un ceas, publicul este exasperat, impacientat, protesteaza. In fine, Raikin vorbeste: “Nu va inteleg. Am tacut cinci ani de zile si nu ati fost indignati. Acum tac o ora si sunteti toti furiosi, bateti din picioare, vociferati revoltati”. Apocrifa sau nu, povestea spectacolului lui Raikin a intrat in istoria politica si culturala a destalinizarii.
