Nimeni nu va putea contesta vreodata rolul crucial jucat de Mihail Gorbaciov in grabirea colapsului comunismului. Nu a fost, cum se spune, conditia suficienta, insa, in chip cert, a fost cea necesara. Ori, mai exact spus, una dintre acestea. Cum scria candva Zbigniew Brzezinski, prezenta un tar revizionist-marxist la Kremlin a schimbat regulile jocului, a creat un nou prag de asteptari, de sperante, de posibilitati. Un banc al epocii, de prin 1988, suna cam asa: “Care este diferenta dintre Dubcek si Gorbaciov?” “Nici una, dar Gorbaciov nu a aflat-o inca”.
Graham Greene a scris romanul The Human Factor. Politologul Archie Brown a scris biografia secretarului general al PCUS cu titlul The Gorbachev Factor.
A fost meritul lui Gorbaciov ca a refuzat sa utilize asasinatul in masa pentru a ramane la putere. A dus reformele hruscioviste dincolo de orice visase vreodata intempestivul, vulcanicul, imprevizbilul Nikita Sergheievici. A abandonat doctrina Brejnev a “suveranitatii limitate”. In noiembrie 1987, intr-un discurs istoric, a condamnat crimele stalinismului drept “neiertabile si neuitabile”. A permis publicarea cartilor unor Soljenitin, Ahmatova (Requiem-ul), Gumiliov, Zamiatin, Pasternak, Mandelstam, Brodski, Koestler, Orwell, Grossman. A incurajat inteligentsia liberala si a respins ofensivele national-bolsevice.
A redus drastic puterea aparatului de partid si a KGB-ului (a platit pentru aceasta prin faptul ca aceste doua centre de putere l-au tradat in august 1990). Stategia sa a fost tinta atacurilor abjecte concentrate intr-un text intrat in istoria infamiei neo-staliniste (articolul Ninei Andreieva din Sovietskaia Rossia, “Nu pot renunta la principii”, aparut in 1988). Pentru a intelege rolul istoric al lui Gorbaciov trebuie sa tinem seama de anturajul sau format din intelectualii de partid, multi fosti redactori ai revistei Problemele pacii si socialismului care aparea la Praga, simpatizanti (in secret, pana in 1985) ai experimentului “socialismului cu chip uman” (Anatoli Cerniaev, Gheorghi Sahnazarov). Dar mai ales trebuie sa insistam pe influenta exercitata de Aleksandr Iakovlev, arhitectul politicii de glasnost. Dupa naruirea URSS, Iakovlev a mers mai departe decat Gorbaciov in ruptura cu traditia marxista. A scris prefata editiei ruse a Cartii negre a comunismului. Cartea sa intitulata A Century of Violence in Soviet Russia a aparut la Yale University Press cu prefata lui Paul Hollander.
Comparat cu Boris Eltin, un revolutionar veritabil (la inceputul anilor 90), Gorbaciov a fost omul jumatatilor de masura. Care au contat insa imens in dezintegrarea monolitului bolsevic. Gorbaciov si Eltin au fost creatiile sistemului sovietic. S-au maturizat politic in perioada marcata de finalul cultului lui Stalin si de “Raportul Secret” al lui Hrusciov. Au fost copiii Congresului al XX-lea. Cum observa profesorul George Breslauer de la Universitatea California din Berkeley in cartea sa aparuta la Cambridge University Press in 2002 cu titlul “Gorbachev and Yeltsin as Leaders”, cei doi au avut in comun capacitatea de a-si construi autoritatea, insa mai putin pe aceea de a si-o mentine. In ultimii ani cand s-a aflat in fruntea URSS, aflam de la Archie Brown, Gorbaciov l-a citit pe Eduard Bernstein, cunoscutul teoretician al evolutionismului social-democrat, devenind tot mai convins ca voluntarismul ideocratic leninist reprezentase un dezastru politic si moral. Am scris pe larg despre Gorbaciov in cartea mea “Mizeria utopiei” (Routledge, 1988) unde identificam oscilatiile sale intre socialismul reformator si neo-leninism.
Iata-l acum pe ultimul presedinte al URSS, la doua decenii dupa tumultuosul an 1990, venind la Bucuresti pentru a participa la un eveniment mediatic cu nebuloase implicatii. Sigur, a castigat ceva bani pentru fundatia sa. Intelege el oare in ce joc a fost atras? Cum incearca diversi fosti si actuali magnati sa castige capital simbolic de pe urma sa? Cum il foloseste de fapt Ion Iliescu, perestroikistul intepenit in vechile metehne manicheist-dogmatice, pentru a-si repara cumva imaginea atat de compromisa? Ma intreb daca nu ar fi fost normal ca Gorbaciov sa vorbeasca public despre semnificatia evenimentelor de acum douazeci de ani, despre cauzele prabusirii regimurilor comuniste, despre rolul ideologiei pe care a venerat-o candva in experimentele genocidare soldate cu moartea a peste o suta de milioane de oameni. S-au servit in schimb fraze gaunoase, clisee stanjenitoare. Din Mihail Gorbaciov, omul politic de anvergura internationala, groparul unui sistem criminal, pare sa nu fi ramas decat numele si o palida copie fotografica. Vorbeste ca un automat, a devenit brand, produs de consum, se lasa utilizat ca o fosta vedeta ahtiata de lumina reflectoarelor. Un intristator “bulevard al amurgului”.
Comparati-l pe Mihail Gorbaciov cu Serghei Kovaliov, fostul detinut politic si disident, militantul pentru drepturile omului, presedintele Asociatiei Memorial, prietenul lui Andrei Saharov, care a implinit 80 de ani in martie anul acesta. O diferenta de la cer la pamant.
