Anna Walentynowicz: In Memoriam

Intre cei care au pierit catastrofa aeriana de langa Smolensk se afla si Anna Walentynowicz, veterana a sindicatului liber si autoguvernat Solidaritatea. Concedierea abuziva acestei muncitoare de la santierele navale din Gdansk a dus la marea greva in urma careia s-a ajuns la negocierile cu guvernul si la recunoasterea oficiala, in august 1980, a miscarii sociale care avea sa distruga sistemul comunist din Polonia. A fost scanteia care a aprins focul, catalizatorul care a provocat actiunea decisiva. 

 

Se poate spune ca revolutiile din 1989 au inceput de fapt atunci, la Gdansk.  Tot asa cum greva de la Poznan din iunie 1956, urmata de de o brutala represiune, a semnalat inceputul seismului care a fracturat “lagarul socialist” (lagar la propriu, nu doar la figurat!) in acel an crucial pentru destinul comunismului (aveau sa urmeze Octombriele polonez si Revolutia Maghiara).  Aparitia spontana a consiliilor muncitoresti in Polonia si Ungaria, asociatii autonome care sfidau monopolul comunist al puterii, a sugerat posibilitatea democratiei directe (lucru notat de Hannah Arendt).   Asemeni unor Constantin Dobre, liderul revoltei minerilor din Valea Jiului  si lui Vasile Paraschiv, critic deschis al dictaturii si luptator pentru drepturile omului, asemeni celor care au fondat SLOMR in martie 1977  (Ionel Cana, Gheorghe Brasoveanu, sustinuti de Carl Gibson la Timisoara), asemeni lui Mircea Sevaciuc si altor conducatori  ai miscarii de la Brasov din noiembrie 1987, Anna Walentynowicz a inteles ca regimul totalitar comunist, care se pretindea expontentul clasei muncitoare, era de fapt unul al samavolniciei, al coruptiei, al minciunii si al  imposturii.  Departe de a fi fost, cum pretindea propaganda oficiala, “clasa conducatoare”, clasa muncitoare suferea consecintelor politicilor aberante ale unei birocratii arogante si uzurpatoare.  Regimul ce-si zicea socialist nu era dictatura proletariatului, ci dictatura profitocratiei asupra clasei muncitoare, asupra intregii natiuni.  Ar merita ca TVR sa programeze in aceste zile filmele lui Andrzej Wajda “Omul de fier”, “Omul de marmura” si “Katyn”.  Despre Anna Walentynowicz s-a spus, pe buna dreptate ca a fost “Femeia de fier” (aluzie la titlul filmului in care si-a jucat propriul rol). A fost numita “the godmother of Solidarity”.  O viata exemplara prin curaj, cinste si demnitate.

 http://gugeo.blogspot.com/2010/04/anna-walentynowicz-woman-of-iron-rip.html

http://www.guardian.co.uk/world/2010/apr/11/solidarity-anna-alentynowicz-air-crash-kaczynski

http://www.hotnews.ro/stiri-film-7116685-video-televiziunea-publica-din-rusia-difuza-duminica-filmul-katyn-lui-andrzej-wajda.htm

Mesajul oficial de condoleanţe al IICCMER

 

 

MESAJ DE CONDOLEANŢE

COMUNICAT

 

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc îşi exprimă adânca solidaritate cu familiile victimelor din tragicul accident aviatic produs astăzi, 10 aprilie, în apropierea oraşului Smolensk.

Cu profundă durere, conducerea şi colectivul IICCMER au aflat despre stingerea din viaţă a peste 80 de demnitari polonezi, deplasaţi în mod solemn la o zi de comemorare a şaptezeci de ani după atrocităţilor comise de autorităţile sovietice în pădurea Katyn (martie 1940). În chip tragic, onorăm acum atât victimele barbariei totalitare, cât şi moartea unor înalţi reprezentanţi ai statului polonez democratic, între care preşedintele Lech Kaczyński şi soţia sa Maria Kaczyńska.

Lista celor dispăruţi include numelor unor foşti lideri ai mişcării „Solidaritatea”, precum şi militanţi anticomunişti care, înainte de 1989, şi-au riscat viaţa pentru cauza libertăţii şi a demnităţii. Pentru întreaga lume, aceasta reprezintă o imensă pierdere.

Un motiv în plus de îndoliere pentru comunitatea academică internaţională îl reprezintă moartea lui Janusz Kurtyka – eminent istoric şi preşedinte al Institutului Naţional pentru Memorie din Polonia.

Profesorul Kurtyka a fost un neobosit luptător pentru adevăr, a indicat caracterul antiuman al totalitarismelor secolului XX şi a pledat pentru o etică a neuitării în spaţiul est-european. Nu în ultimul rând, Janusz Kurtyka a facilitat colaborarea instituţională dintre IICCMER şi INM – fapt care acum ne obligă la un plus de recunoştinţă.

Pe lângă sentimentul de solidaritate fraternă adresat tuturor prietenilor polonezi, IICCMER transmite sincere condoleanţe familiilor celor decedaţi. Requiescant in pace.

Vladimir TISMĂNEANU, Preşedintele Consiliului Ştiinţific

Ioan STANOMIR, Preşedinte executiv

Mihail NEAMŢU, Director Ştiinţific

Cumplita catastrofa: Doliul memoriei, doliul democratiei

Scriu aceste randuri inmarmurit, socat, incercand sa gasesc cuvinte pentru ceea ce simt, ce simtim. Doliul Poloniei democratice este si al Romaniei democratice. Este imposibil sa nu te duca gandul spre un simbolism tragic.  S-a mai adaugat o pagina insangerata la acea istorie a Poloniei pe care istoricul Norman Davies a numit-o, din atatea ratiuni, God’s Playground.  Tragedia pare sa nu aiba sfarsit.  Mi-l amintesc pe Michnik, doar aparent ironic, vorbind despre mon pays heroique et martyre.  Un cliseu poate. Dar unul care surprinde adevarul.  Istoria Poloniei chiar este una a martiriului eroic.  Cum scria regretatul ziarist Michael Kaufman: Mad dreams, saving graces.  Conspiratii, insurectii, sacrificii, rezistenta, revolta, demnitate, onoare. O istorie a refuzului de a trai in genunchi. Imi revine in mine, obsedant, cantecul auzit prima data in filmul lui Andrzej Wajda “Cenusa si diamant”: Macii cei rosii de la Monte Cassino…

 

 

Dupa momentul de catharsis de acum cateva zile, cand Vladimir Putin si Donald Tusk au participat la ceremonia de comemorare a victimelor terorii comuniste de la Katyn, s-a produs aceasta inimaginabila catastrofa.

Intre cei care au pierit in aeroanava prezidentiala, alaturi de Presedintele Lech Kaczynski,  se afla Janusz Kurtyka, presedintele IPN (Institutul Memoriei Nationale), principalul for stiintific insarcinat cu analiza crimelor si abzurilor totalitare, naziste si comuniste, pe teritoriul Poloniei.  Este un moment tragic pentru opera de recuperare a memoriei.  Care insa va continua fara ezitari, fara reculuri, pentru ca numai astfel vom putea strapunge ceata amneziei. Numai astfel vom pastra vie torta neuitarii si vom deconspira minciunile negationiste.

In numele tuturor membrilor si expertilor din cadrul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, in numele Consiliului Stiintific, al conducerii executive si al cercetatorilor Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc,  exprim cele mai sincere si indurerate condoleante.  Intre IICCMER si IPN s-au stabilit relatii de colaborare care se vor intensifica in perioada urmatoare.

Profesorul Andrzej Paczkowski, membru al Colegiului IPN, face parte din Consiliul Stiintific al IICCMER, format luna aceasta.  Onoram lupta pentru adevar, atitudinea anticomunista a liderilor politici polonezi morti in acest accident, profesionalismul cercetatorilor IPN, dar si memoria victimelor de la Katyn.

De ce conteaza Legea Lustratiei: O interventie de Sever Voinescu

Pe blogul sau, dl Sever Voinescu propune argumente pentru Legea Lustratiei. Nu atat ca actiune cu efecte de sanctiune (multi dintre lustrabili au iesit din jocul politic, au trecut doua decenii de cand ei au fost cei care au configurat jocul insusi!), nici pentru virtutile sale preventive (si ele reduse dupa trecerea atator ani) , ci mai degraba prin cele pedagogice (actuale, neindoios), generate chiar de implicatiile simbolice ale acestei Legi si ale discutiei in jurul ei. Intre altele, adoptarea Legii Lustratiei ar diminua cat de cat incredibilul cinism care vatameaza cultura politica romaneasca de azi.  Comentatori tineri, care, in conditii firesti, ar trebui sa fie scandalizati de supravietuirea nomenklaturii in pozitii influente politic si economic, surad ironic la ideea lustratiei.  Exploziile de furie ale unui Ion Iliescu li se par cool.  Condamnarea regimului comunist, lustratia, confruntarea cu trecutul traumatic ar fi (doar) intreprinderi simbolice.  Adica futile.  Dar in politica, simbolurile conteaza decisiv. Cine nu realizeaza acest lucru, ignora ca institutiile sunt si ele de fapt concretizari ale unor simboluri. O care faimoasa despre opozitia poloneza in anii 70 si 80, datorata politologului Jan Kubik, profesor la Universitatea Rutgers, se intituleaza The Power of Symbols and the Symbols of Power.

Ca si dl Sever Voinescu, consider ca justitia morala este o exigenta esentiala a unei veritabile consolidari democratice post-dictatoriale.  Lucru dovedit in Republica Ceha, Polonia, Chile, Argentina, Guatemala, Spania si Africa de Sud.  Lustratia nu inseamna vendeta, ci reasezarea comunitatii politice intr-o normalitate negata de totalitarism.  Stiu prea bine ca exista serioase argumente care pun sub semnul intrebarii valoarea terapeutica si legala a lustratiei. Intre acestea, cele aduse de Adam Michnik intro- celebra discutie cu Vaclav Havel.  Dar Michnik insusi il cita pe marele poet Zbigniew Herbert: “Cine suntem noi pentru a ierta in numele celor ucisi in zori?”  Dar, e bine sa nu uitam, in Republica Ceha legea lustratiei, cu toate limitele ei (dar exista oare vreo lege perfecta?) a fost reinnoita de doua ori.  Deci, daca nu ma insel, lustratia a durat acolo de fapt 15 ani.  In Slovacia, in schimb, dupa “divortul de catifea”, subiectul a  fost inmormantat de Meciar si sustinatorii sai.  Tot asa cum prezenta unui fost inalt demnitar al partidului nazist (NSDAP) ori ofiter al Gestapoului in pozitii guvernamentale si legislative importante intr-o Germanie denazificata ar fi tinut de obscenitate, exhibitionismul fostilor aparatcici si securisti poate fi prevenit si sanctionat legal.  Cat despre obiectiile venite dinspre zonele care au blocat asanarea politica si morala a Romaniei, replica lui Sever Voinescu din finalul textului sau este cat se poate de adecvata.

Romania nu a iesit din dictatura prin negocieri la masa rotunda. A curs mult sange in Romania, regimul a ripostat cu o ferocitate fara egal in blocul sovietic la ceasul revolutiilor din 1989.  Revoltei non-violente a cetatenilor i s-a raspuns cu tancuri si gloante.  Replierea/resurectia nomenklaturii s-a realizat mai rapid si mai insolent decat in celelalte state din Europa de Est si Centrala. Macularea disidentilor a fost mai agresiva decat in alte parti.  Confuzia morala a fost sistematic, pervers si perseverent cultivata de urmasii lui Ceausescu, campioni ai barocului fascisto-comunist.  Tot atatea ratiuni pentru a sustine acest demers. (VT)

Sever Voinescu: 

O spun direct: susţin legea lustraţiei. O fac din motive  morale, care ţin mai degrabă de simbolistică. Îmi dau seamă că motivele pragmatice care susţineau un asemenea demers la începutul anilor 90, nu se mai pot susţine. Legea lustraţiei, adoptată la vremea ei, adică prin 1991 - 1992, ne-ar fi scutit de multe rele. O Românie care ar fi fost lipsită de “aportul” liderilor comunişti şi securişti imediat după 1990, ar fi arătat cu mult mai bine acum. Dar, răul s-a produs deja. Cei care ar fi trebuit lustraţi atunci, au condus şi au furat cu zel România vreme de 20 de ani. România a fost deja condusă de Ion Iliescu şi furată de cei ieşiţi în lumea afacerilor de sub pulpana sa ori a regimului său.  Cei de care trebuia să ne ferească legea lustraţiei au condus deja România, iar acum sînt la pensie sau în capacităţi private.

Nu caracterul sancţionatoriu este esenţial pentru legea lustraţiei, ci caracterul preventiv. Pentru o perioadă de timp, oamenii ataşaţi dictaturii trebuie să lase loc oamenilor ataşaţi democraţiei. Este crucial ca acest interval de lustraţie să curgă imediat după răsturnarea regimului dictatorial. Dacă începe să curgă la 20 de ani după prăbuşira dictaturii, lustraţia însăşi este inutilă şi nefirească.

Şi totuşi, convins fiind că această lege nu mai poate produce efectele benefice pe care le-ar fi putut produce dacă era adoptată la vremea ei, o susţin. Ca nici o altă lege, legea lustraţiei discutată în 2010 are o încărcătură simbolică uriaşă şi atît. Cînd preşedintele Băsescu a condamnat crimele comunismului în 2006, Parlamentul s-a comportat jalnic. PSD a lipsit ostentativ, iar PRM a produs cel mai ruşinos spectacol din istoria Parlamentului nostru, sub ochiul complice - toropit al dlui Văcăroiu. PNL a fost reţinut, pentru că orice susţinere a Raportului ar fi însemnat o susţinere a preşedintelui Băsescu, ceea ce era şi este de neconceput pentru liberali. La rîndul lor, PD şi PLD păreau timorate, palide, speriate. Parlamentul României poate arăta într-un singur fel ce crede despre comunism: adoptînd sau respingînd legea lustaţiei. Este un gest simbolic, dar explicit. Mă aşez printre cei mai activi susţinători ai legii, tocmai pentru că sînt dintre cei care cred în forţa colosală a simbolurilor şi în rolul extrem de important al gesturilor morale, dar şi pentru că regret enorm că societatea românească a ratat momentul fructificării reale a procesului de lustraţie.

PS Comentariile dlui A Năstase sînt întristătoare. Pentru cei ca domnia-sa, legea lustraţiei este un prilej ca cineva să scape de altcineva. Rămîn pentru un moment în această perspectivă şi-mi spun că, dacă legea venea la vremea ei, România ar fi fost scăpată de dl Năstase şi dl Năstase ar fi fost scutit de o grămadă de necazuri pe care funcţiile în care România nelustrată l-a plasat i le-au adus. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea. Dar nu pot privi România prin ochii dlui Năstase mai mult de o clipă, aşa că revin la punctul meu de vedere. Cel din care îl văd pe fostul premier incapabil să priceapă miza morală a acestui proiect. Nici nu-l condamn, nici nu-l critic pentru asta. Există oameni care pur şi simplu nu pot percepe dimensiunea morală a lumii. N-ai ce să le faci…

http://severvoinescu.wordpress.com/

 

Imperativul neuitarii: Comemorarea masacrului de la Katyn:

Comemoram in aceste zile sapte decenii de la masacrul de la Katyn.

Faptul ca Vladimir Putin a decis sa-l invite pe premierul Donald Tusk si sa participe impreuna cu acesta la o ceremonie in memoria miilor de ofiteri polonezi ucisi din ordinul lui Stalin, Mototov si Beria, este fara indoiala de o reala semnificatie pentru vindecarea ranilotr trecutului. Reverberatiile acestui gest simbolic nu vor intarzia sa se manifeste in relatiile dintre cele doua tari.  Premierul rus nu a rostit o cerere explicita de iertare, dar a mers mai departe decat oricare dintre predecesorii sai in a recunoaste responsabilitatea regimului stalinist pentru masacru.

Lucru care i-a fost imediat reprosat de PC al Federatiei Ruse, organizatie impenitent neo-bolsevica pentru care asasinatul in masa de la Katyn ramane in continuare o actiune a nazistilor, iar Stalin un brav conducator militar si un glorios lider politic.

Razboiul Rece a inceput de fapt cu momentul descoperirii (de catre Wehrmacht) a gropilor comune din padurea Katyn. Guvernul polonez exilat la Londra a sustinut idea unei anchete internationale. Propaganda nazista l-a acuzat (in acest caz cu temeiuri reale) pe Stalin de acel asasinat in masa. Stalin a rupt legaturile diplomatice cu guvernul de la Londra si a infiintat un guvern-marioneta la Lublin, condus de agentul NKVD, militantul comunist polonez Boleslaw Bierut.

Cea mai buna lucrare, dupa parea mea, despre epurarea de clasa de la Katyn a scris-o regretatul istoric Viktor Zaslavsky.   Aceste episoade fac partea din imensa tragedie a celui de-al II-lea razboi mondial, o ciocnire de proportii astronomice intre forte militare antrenate in conflicte ideologice de o intensitate fara precedent.  Cum scria Francois Furet, relatia dintre comunism si fascism se afla in centrul istoriei veacului al XX-lea.

Scopul si mijloacele: Miezul putred al religiilor seculare (Updated)

In Evenimentul Zilei am publicat astazi articolul “Prezenta lui Kolakowski” a carui prima versiune a aparut pe acest blog. Reactii diverse, unele aiuritoare prin prolixitate si agresivitate. Dar si unele substantiale. Intre acestea, retin interventiile d-lui Horatiu Coman (mentionez ca nu-l cunosc personal). Pretuiesc in mod special referinta la Boris Souvarine, un exponent paradigmatic al trezirii extrem de devreme din iluzia bolsevica, istoric admirat de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alain Besancon, Richard Pipes si Jean-Francois Revel.

Intamplarea face ca exact in aceste zile sa recitesc volumul lui Souvarine, Chroniques du mensonge communistes, Texte alese de Branko Lazitch si Pierre Rigoulot, Commentaire/Plon, 1998.  Stalin l-a detestat visceral pe Souvarine, ereticul etern, prietenul lui Victor Serge si al lui Panai Istrati. Tot asa cum i-a urat pe Ruth Fischer (autoarea unei formidabile carti despre Stalin and German Communism), pe Jules Humbert-Droz, pe Heinrich Brandler, si pe atatia alti idealisti care intelesera ca nici un scop nu este atat de inalt si nobil pentru a justifica, intru atingerea sa, utilizarea mijloacelor criminale. (VT)

TOATE TOTALITARISMELE PLEACA DE LA NEREALISMUL UNUI IDEAL UMAN ANGELIC SI DE LA REALISMUL UNEI POLITICI DIABOLICE

7 aprilie,  Coman Horatiu – Medias

“Am spus-o de multe ori, marxismul a fost expresia paradigmatică a relativismului etic. Respectând religiile tradiţionale, Kolakowski a identificat miezul putred, sămânţa apocrifă a religiilor seculare. Tocmai acest voluntarism obsesiv, pentru care compromisul este strict un mijloc, iar nu o cale spre consens şi solidaritate, a dus la cataclismul stalinismului.” Am citat din d-voastra, d-le Tismaneanu.
Toate totalitarismele pleacã de la nerealismul unui ideal uman angelic si de la realismul unei politici diabolice. De aici, senzatia stupefianta a “inocentzei” care a servit crimele cele mai monstruoase; dar si minciuna totala. A transei din interiorul careia s-a organizat, s-a sistematizat politic – prin intermediul Statului majusculat, instrument indispensabil – crima de masa, crima fara scrupule. Idealul angelic (scopul) scuza realismul diabolic al monopolului politic al puterii (mijloacele)… Iata reactualizarea moderna, in plin secol XX, a principilui machiavelic. Dar cu ce consecinte ! Nu crima e noutatea absoluta a regimurilor totalitare (o confirma si masacrele barbare ale altor epoci), ci sistematizarea ei; sistematizarea ei pe criterii ideologice (ura de rasa la nazisti, ura de clasa la comunisti). Sistematizarea ei prin intermediul unui stat modern care a atins o putere de control asupra individului de neimaginat in alte epoci – oricat de barbare. In fond, Boris Souvarine il compara, cu sagacitate, pe Stalin cu Genghis Han, dar cu o notabila si sinistra diferenta : Genghis Han cu telegraf…”

“Moderatia, specifica liberalismului auroral, e singura cale rationala de a evita germenii letali ai totalitarismelor ideologice. E verificata istoric. Filosofia liberala, cea care a fondat modernitatea in ce are aceasta mai bun, a pornit de la scepticism. A observat ca omul e rau, punandu-si intrebarea pragmatic (in spirit anglo-saxon): “ce putem face sa limitam aceasta rautate esentiala a semenului?”. De aici au rezultat separatia puterilor in stat, echilibrul si controlul reciproc al acestora, habeas corpus, alegerile libere, consfintirea dreptului la proprietate, presa libera etc.

 ”Progresistii” de azi, din contra, pornesc de la convingerea falsa ca omul e bun, deci infinit perfectibil, si sunt pe cale sa deresponsabilizeze individul, sa faca din nou recurs la Stat pentru impunerea agendei lor – fara a se supune concurentei votului, pentru ca nu sunt constituiti in partide- sa repete, in alt context istoric, prostiile optimismului antropologic al totalitarismelor ce-au germinat in sec. XIX si si-au atins palierul criminal in secolul trecut (nazismul si comunismul). In mod paradoxal, cand omul a “investit” in el prea mult incredere, si-a asigurat doar suferinta, in timp ce, din contra, cand a pornit de la pesimismul antropologic, a gasit caile moderatiei (institutiile garante) care i-au facut viata colectiva mai decenta, mai suportabila, mai plina de securitate colectiva… Societatea care va putea conserva ceva din intelepciunea liberalismului auroral, conservator, isi va asigura supravietuirea decenta. Cele care jura, alaturi de “progresistii” de azi pe noutatea cu orice pret, pe lumea postmoderna si pe toate nebuniile ei, va reintroduce pe usa din dos barbaria in formele viitorului. Sa nu uitam observatia centrala a lui Hobbes : “viaţa omului este singuratică, sărmană, ticăloasă, crudă şi scurtă” (…)”

Întrebat care va fi ţinta luptei sale după comunism, filosoful polonez a răspuns: „Diavolul” …

FORMIDABIL raspuns, d-le Tismaneanu ! Doar cineva care a inteles, comprehensiv, natura demonica a comunismului poate sa replice astfel; poate sa intrevada cine se ascunde, cu adevarat, in spatele acestei veritabile “teologii politice” a modernitatii… O lume tot mai emancipata de anterioritatea lui D-zeu purta deja in pantece “modelul raiului pamantesc” imaginat de om. Imaginat -doar – de om, fara ajutorul revelatiei, “raiul” acestui abia mascat milenarism secular se va dovedi a fi infernul sistematizat de Stat, si prin Stat – aceasta “cea mai rece dintre fiare”. Pana la Lenin sau Pol Pot nu mai era decat o simpla problema de timp… Cat adevar in spusele lui Kolakowski ! Sa ne amintim ca in lagarele comuniste sau naziste, oameni care nu s-au cunoscut unii cu altii, oameni cu sau fara pregatire, uniti doar de destinul tragic al impartasirii acelorasi suferinte, umilinte si privatiuni, au avut acelasi puternic sentiment al prezentzei fizice, a realitatii diavolului in lume !

Update:  Despre aceste lucruri imi scria astazi distinsa ganditoare Tereza-Brindusa Palade, profesoara la SNSPA, coordonatoarea grupului de traducatori ai volumului II din trilogia kolakowskiana:

In legatura cu narcisismul si istorismul frivol al lui Marx, care neaga valorile universale (si posibilitatea lor), acestea isi au fundamentul tot la Hegel. Sustinind ca ideile si valorile se schimba dialectic odata cu epocile istorice, Hegel afirma primul variatia istorista a valorilor – implicit si a valorilor morale. Iar aceasta variatie satisface, in ultima analiza, narcisismul gindirii hegeliene, care modeleaza de fapt, la un inalt nivel al speculatiei, tiparele istoriei.

Faptul ca Hegel e mai sofisticat filozofic decat Marx nu il absolva de faptul ca a sacrificat valorile si adevarul pe altarul idolatru al ideilor sale si al istorismului sau. (Kolakowski insusi observa asta cu multa luciditate). Pentru Hegel, realitatea “asa cum esteâ” paleste pur si simplu in fata ambitioasei sale gindiri de sistem. Drumul de la idealism la ideologie e astfel deschis – si Marx, cu mentalitatea lui filozofica mai reductionista, nu va ezita sa il parcurga in mare graba.

 

 

Despre pensiile securistilor si activistilor: Penalizare, nu recompensa

Justitia post-comunista, ca si aceea post-nazista, cuprinde dimensiunea morala, pe aceea punitiva si pe aceea corectiv-reparatorie.  Este vorba de definirea regimului totalitar drept inamic al speciei umane (de regula pe baza unui document elaborat de o comisie prezidentiala ori parlamentara), de judecarea vinovatilor, de reparatii pentru victime si de masuri legale care sa sanctioneze raspunderile celor care au facut posibile abuzurile si crimele. 

Pe blogul sau, istoricul Adrian Cioflanca publica raspunsul guvernului la petitia semnata de sute de personalitati ale vietii intelectuale, de militanti ai societatii civile, de cetateni care nu mai suporta perpetuarea privilegiilor de care beneficiaza inca responsabilii directi ai represiunilor comuniste. Este pur si simplu consternant faptul ca o profesoara ori un profesor de liceu, dupa o viata de munca onorabila, iese la pensie in conditii nu tocmai prospere (ma exprim eufemistic), cata vreme fostii instructori, sefi de sector, adjuncti si sefi de sectie, fostii prim-secretari si secretari de judetene, municipii, sectoare ale Capitalei, membrii si membrii supleanti ai CC al PCR, membrii Colegiului Central de Partid, redactorii sefi ai presei comuniste (asimilati cu pozitii de varf  in nomenklatura), rectorii si prorectorii Academiei “Stefan Gheorghiu”, fostii ofiteri ai Securitatii, fosti magnati ai unui sistem vinovat de lichidarea fizica, privarea de libertate si molestarea psihologica a milioane oameni se bucura de aceste obscene avantaje. Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile.  Toti prietenii societatii deschise trebuie sa actioneze pentru ca si in Romania acest lucru sa devina axiomatic.

 Securitatea a fost o institutie criminala aflata in serviciul aparatului de partid. Ingemanarea dintre Securitate si aparatul PCR (organizatoric, ideologic, de control economic, la nivel central, judetean etc) a permis sistemului sa tina sub draconica supraveghere milioane de cetateni redusi la conditia de subiecti ai partidului/stat totalitar. Adrian Cioflanca examineaza prob si adecvat raspunsul guvernului. Ramane asadar de vazut cum se va putea integra intr-o noua lege generala a pensiilor statutul fostilor aparatcici de nivel inalt si al securistilor.  Prin cea mai autorizata voce a sa, presedintele tarii, statul democratic roman a condamnat regimul comunist drept ilegitim si criminal. Pensiile celor responsabili pentru aceasta criminalitate trebuie sa reflecte, prin penalizare, participarea la samavolnicii, nu sa-i recompenseze cu dubioasa, intolerabila  generozitate. (VT)

RĂSPUNSUL GUVERNULUI LA PETIŢIA PENTRU REDUCEREA PENSIILOR FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTILOR COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

http://adriancioflanca.blogspot.com/

PS  Un amic imi semnaleaza o noua dejectie purtand marca malodoranta Cornel Nistorescu. In ceea ce, vegetand online, prin antifraza se mai numeste “cotidianul” (din ziarul la care am colaborat candva n-a mai ramas nimic decat un nume confiscat cu tupeu), Nistorescu reia mizeriile scrise candva in “Ziua”, pentru care SRS si-a cerut public scuze.  N-am nici timp, nici chef sa-l dau in judecata pe Nistorescu pentru calomnie. Biografia mea intelectuala tine de domeniul public. N-am avut in viata mea de-a face cu PC din Venezuela ori din SUA. Colegiul CNSAS a votat in unanimitate, in iunie 2006, ca n-am avut niciun fel de legatura cu Securitatea.  Sigur, Nistorescu se asigura cat poate: fiecare miselie incepe cu “se pare ca”, “se spune ca”, “mucalitii sustin…”

La Caracas, in 1982, am stat la Sofia Imber (vara primara a tatalui meu, directoarea in epoca si fondatoarea lui Museo de Arte Contemporaneo, azi o critica proeminenta a regimului Chavez). Sotul ei, cu care am colaborat indeaproape, a fost regretatul ganditor anticomunist Carlos Rangel. Daca Nistorescu doreste, poate face o minima cautare pe Google. Prima mea carte in engleza se numeste The Poverty of Utopia si este despre criza marxismului in Europa de Est (Routledge, 1988).  N-am fost angajat in presa comunista din Romania.  Nu sunt demnitar in guvernul Boc. Locuiesc la Washington, sunt profesor de douazeci de ani la University of Maryland, Department of Government and Politics. Voi continua sa predau aici. Sunt presedinte (neremunerat) al Consiliului Stiintific al IICCMER.  In lumea academica, este o functie normala, legata de competenta si performanta.  Intre 2004 si 2008 am fost presedintele Comitetului Editorial al trimestrialului East European Politics and Societies.

Tot acolo, in ex-”cotidianul”, un text de Varujan Vosganian (reluat de pe blogul fostului ministru liberal al finantelor). Regret ca ii displace stilul scrierilor mele. Ma rog, acum cativa ani avea alte opinii. Dar nu cred ca poate convinge argumentul ca PNL a fost mereu doritor sa se voteze Legea Lustratiei. Oare de ce a primit  Bogdan Olteanu medalia “Secera si Ciocanul” din partea Societatii “Timisoara”?  In niciun caz pentru eforturile depuse in acest sens pe vremea cand era in fruntea Camerei Deputatilor…

Salut dorinta PNL, prin vocea domnului Vosganian si aceea a domnului Stejarel Olaru, de a sustine acest demers. Oricum, intre limbajul toxic al lui Nistorescu si polemica propusa de Varujan Vosganian este o distanta de ani lumina.

Laudatio pentru o editura de exceptie: Humanitas si daruirea intru spirit

Cu doua decenii in urma, cand lumea culturala romaneasca era inca grav descumpanita, iar cea politica suferea efectele nefaste ale imposturii feseniste, prindea fiinta la Bucuresti proiectul editurii Humanitas. L-am vazut pe Gabriel Liiceanu la inceputul lunii martie din acel an tulbure, cu atatea sperante ruinate si atatea asteptari inselate.  Programul editurii Humanitas era sa recupereze, sa restituie si sa construiasca mai departe un univers intelectual inspirat de convingerea kantiana ca omul este un scop in sine, nu un mijloc.  Era si ramane o viziune antipodic opusa lichelismului care a facut si, vai, continua sa faca ravagii. Nu mai putin important, Gabriel Liiceanu a insistat pe profesionalism, repudiind orice forma de amatorism gaunos, expresie a ceea ce Constantin Noica definea drept “lautarism”. Tocmai pentru ca se inscrie pe aceasta directie, editura Humanitas a provocat furia nostalgicilor comunisto-securisti. Din alte colturi, s-au auzit voci care condamnau “cosmopolitismul elitelor fara radacini”.  Doar aparent paradoxal, aceste atacuri s-au ingemanat cu acelea declansate, mai degraba dinspre stanga post-moderna, impotriva naucitoarei  fantasme numita “boierii mintii”.

Ne stiam bine din anii 70, scrisesem la Europa Libera in 1984 despre Paltinisul magic.   Traducerea volumului meu The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia a fost inclusa in primul plan editorial Humanitas intocmit imediat dupa ceea ce parea sa fie prabusirea sistemului comunist.  N-a mai aparut din ratiuni ce tineau de timp, de aglomerarea titlurilor, de dificultatile inerente unei traduceri cu multe capcane lingvistic-conceptuale.  Am reluat dupa ani colaborarea, odata cu publicarea Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, in 2007.

Nu este nici o exagerare in nota editoriala inclusa in volum: gestul editurii Humanitas era si este unul menit sa sustina, fara nici un fel de profit, deci din ratiuni ce tin exclusiv de moralitatea actului editorial, o intreprindere menita sa salveze memoria unei comunitati traumatizata de sistemul totalitar inspirat de preceptele lui Marx, Engels, Lenin si Stalin.  O comunitate care are nevoie de ceea ce se numeste solidaritate anamnetica.  Tinand cont de programul deschis asumat de Humanitas inca din 1990, unul al refuzului amneziei institutionalizate si al opozitiei simultane in raport cu fascismul si comunismul, un demers liberal in sensul cel mai larg si nobil al acestui termen, era firesc ca acest tom, ca si volumele de documente consultate de Comisia Prezidentiala, editate de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu si Armand Gosu, sa apara aici.  Evident, pretuiesc alte edituri cu care am colaborat si colaborez excelent (Polirom, Curtea Veche, mai demult Eminescu, All, Univers).

La acest ceas aniversar, trebuie accentuat faptul ca demersul lui Gabriel Liiceanu, al Lidiei Bodea, al Denisei Comanescu, al colegelor si colegilor lor, a fost si este admirat de mii si mii de cititori. Mergeti la orice Targ de Carte si-mi veti da dreptate: cozi  nesfarsite pentru autografe, sute de participanti la lansari, standuri asaltate.  Dar proiectul Humanitas a fost si, din pacate, ramene si tinta unor mizerii proferate de cei care nu pricep cata generoasa pasiune, cat incandescent devotament implica o asemenea staruinta creatoare.  Nu mai vorbesc de scribii  imunzi, calomniatorii de profesie, incapabili sa se ridice macar o secunda deasupra propriei nemernicii.  Nimic mai deprimant decat neputinta de a admira, dorinta insatiabila de a macula, de a ponegri si insulta.

De-a lungul anilor, Humanitas a facut enorm pentru reasezarea valorilor in cultura romaneasca. Editura si-a marturisit fara echivoc, cu superba consecventa, crezul umanist, pluralist si democratic.  A contribuit la constituirea unui canon al libertatii, restaurand traditia intelectuala romaneasca, resuscitand operele unor ganditori stigmatizati si desfigurati de comunisti, readucand in circuitul public cartile lui C. Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, M. Sebastian, Mircea Vulcanescu, N. Steinhardt. La Humanitas au aparut cele doua versiuni din cutremuratoarele memorii/reflectii ale lui Belu Zilber despre monarhia de drept dialectic, una din cartile cele mai importante ale literaturii apostaziei si iluminarii. Tot aici au aparut tulburatoare carti autobiografice de Aleksandr Soljenitin, Monica Lovinescu, Annie Bentoiu,  Adrian Oprescu si George Steiner.  Au fost publicate scrierile Ninei Berberova, inclusiv cea despre afacerea Kravcenko.  Am scris despre multe carti publicate la Humanitas, o voi face in continuare. Sa spun doar ca am fost martor la emotia lui George Steiner cand i-am oferit la Amsterdam, la o conferinta Nexus, un exemplar din Errata. O autobiografie.

Printre cartile cele mai semnificative publicate de aceasta reduta a spiritului liber se numara volume de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, Ana Blandiana si Mihai Sora, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu,  H.-R. Patapievici si Mircea Cartarescu, Teodor Baconsky si Andrei Cornea, Vasili Grossman si Czeslaw Milosz, Arthur Koestler si Francois Furet, Karl Popper si Fr. von Hayek, Isaiah Berlin si Jean-Francois Revel, Raymond Aron si Alain Besancon, Leszek Kolakowski si John Gray, Neagu Djuvara si Lucian Boia, Marcel Gauchet si Pierre Manent.  Au aparut lucrari de Vlad Georgescu,  Sorin Alexandrescu, Katherine Verdery, Andrei Pippidi, Gail Kligman, Andrei Oisteanu, Peter Siani-Davies, Anca Oroveanu, Florin Turcanu, Marius Oprea, Alina Mungiu, Dan C. Mihailescu, Stelian Tanase, Sorin Lavric, Catalin Avramescu, Leon Volovici, Toma Pavel, Livius Ciocarlie, Sorin Vieru.   Aici a aparut volumul O filosofie a intervalului, in onoarea lui Andrei Plesu, coordonat de Mihail Neamtu si Bogdan Tataru-Cazaban.

Cartile de filosofie, de stiinte umane aparute la Humanitas fac onoarea unei edituri de prim rang pe plan international: Hegel si Nietzsche, Husserl si Heidegger, Kierkegaard si Hannah Arendt, Sartori si Dahrendorf.  Tot astfel, colectia “Procesul comunismului” a orientat dezbaterile din Romania spre marea literatura istorica si politologica (Stalin-ul Boris Souvarine, Marea Teroare de Robert Conquest, Richard Pipes despre revolutia bolsevica) si a generat lucrari originale menite sa identifice crimele comunismului autohton (Doina Jela cu Lexiconul negru, Lavinia Betea cu biografia lui Lucretiu Patrascanu).

Este neindoios un merit al editurii Humanitas incurajarea reflectiei romanesti despre comunism, post-comunism si fundamentele statului de drept.  Amintesc aici volumele semnate de Valeriu Stoica, Dragos Paul Aligica si Traian Ungureanu.  Operele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca au devenit de fapt un indreptar euristic si metodologic.  Colectia Zeitgeist pe care o coordonez si Istorie Contemporana, coordonata de Cristian Vasile si de mine, sunt menite sa mentina aceasta intensitate a cunoasterii dezinhibate a marilor dezbateri, dileme, tensiuni si tragedii ale veacului trecut.  Recomand aici in special Gandirea captiva de Czeslaw Milosz  si Reflectiile asupra pedepsei cu moartea de Albert Camus si Arthur Koestler, ambele aparute in colectia Zeitgeist.

In prima colectie va apare in curand o noua editie (largita)  a eseurilor despre libertate de Isaiah Berlin si cartea Hannei Arendt despre Promisiunea politicului. In cea de-a doua speram sa apara traducerea romaneasca a monumentalei istorii a Gulagului datorata jurnalistei americane Anne Applebaum (editorialista la Washington Post), carte incununata cu prestigioase premii.  Tot Humanitas a publicat editia romaneasca a mult-comentatei Carti negre a comunismului, lucrare-reper a constiintei anti-totalitare.

http://humanitas.ro/grupul-humanitas/despre-humanitas

Un trecut de inchizitor: Ion Iliescu, Europa Libera si “asanarea strazii”

Numai pentru faptul ca am indraznit sa spun niste truisme privind “Institutul Revolutiei” m-am vazut ”infierat cu manie proletara” de Ion Iliescu. Intr-un patimas avant retoric, fostul prim secretar al CC al UTC, sef al sectiei de propaganda a CC al PCR,  fost secretar al CC al PCR, etc etc ma acuza ca as fi fost unul dintre adulatorii lui Ceausescu. Absolut eronat . N-am publicat niciun un rand in Scanteia ori Era Socialista, organele oficiale ale PCR, n-am lucrat in aparatul ideologic, am facut facultatea in cadrul Universitatii din Bucuresti, tot acolo mi-am sustinut doctoratul in 1980 cu o teza despre Scoala de la Frankfurt, nu despre “gandirea tovarasului NC”, n-am absolvit niciun curs la “Stefan Gheorghiu” (orice ar afirma pe diverse forumuri unii si altii), n-am lucrat in cadrul “Academiei de Stiinte Sociale si Politice” (condusa de Mihnea Gheorghiu), nu mi-am castigat viata scriind ode, imnuri si panegirice. Erorile de junete (un idealism stangist avandu-si in fond radacinile in educatia primita, veneam dintr-o familie a stangii radicale, cateva texte conformiste)  le-am amintit eu insumi si am spus limpede ca le regret. De aproape trei decenii scriu de pe pozitii deschis democratice si anti-totalitare.

Preocupat asadar sa-mi mistifice trecutul, fostul presedinte Ion Iliescu si-l uita pe al sau. Ori il neaga in chip duplicitar.  Recurge la refulari convenabile si la defulari agresive.  Cel care a pretins, inclusiv in cartea de dialoguri cu mine aparuta in 2004, ca ar fi fost un activist ideologic luminat, un adeversar al “masurilor administrativ-birocratice”, apare din documentele recent accesate de istorici drept un inchizitor fidel liderului partidului si doctrinei oficiale.  Nu, Iliescu nu a fost un Dubcek in embrio.  Ideile sale nu erau de fapt inrudite cu cele ale reformatorilor de la Praga. Pluralismul i-a dat mereu frisoane.

Mai putin paranoic decat Ceausescu (paranoia tinea de sistem, cum a demonstrat Jacek Kuron, celebrul disident polonez), mai putin rudimentar decat un Emil Bobu, mai putin gongoric decat Dumitru Popescu, mai putin malitios decat Malvolio Leonte (Rautu), mai putin inclement decat un Vasile Patilinet, de pilda, activistul PCR Iliescu nu era mai putin indarjit intru “apararea cuceririlor revolutionare ale poporului”. Forma sa mentala a fost si ramane esential una a monolitului.  In timpul dictaturii, nu ar fi cedat nicicum la capitolul “cresterii rolului conducator al partidului”.  Custode vreme de decenii al  “angajamentului revolutionar al tinetetului”, sacerdot devotat al al unui marxism-leninism incremenit, ostil oricarui revizionism, el a evitat cu strictete sa devina un “fractionist”.  Nu a semnat “Scrisoarea celor sase”, preferand sa contemple de pe margine convulsiile finale ale regimului.  Tocmai din aceste ratiuni, nomenklatura il vedea drept urmasul ideal al lui Ceausescu.

Masacrul din decembrie 1989 a fost falsul sau botez ca “emanat” al unei revolutii pe care nu a inteles-o niciodata in semnificatia ei autentic anticomunista.  Sigur, peste ani, Ion Iliescu a admis, in discutiile din volumul Marele soc, faptul ca bilantul comunismului a fost unul “globalmente negativ”.  Dar nu a ajuns sa recunoasca faptul ca el insusi a participat activ, inainte si dupa 1989, la ceea ce a facut din comunism o incarnare a Raului politic, social si moral.  Intre Iliescu, conducator al demascarilor de studenti in 1956-1958 (prigoana incepea cu macabrele sedinte de denuntare si era urmata de arestari, de batai cu sacii de nisip, de ani grei de temnita), si cel care denunta manifestantii pasnici din Piata Universitatii in 1990 (ori cel care il insulta in aceste zile pe Doru Maries) exista o continuitate incontestabila pe care biograful politic, daca este sa scrie cu onestitate, nu o poate ignora.  Lexicul urii si ura ca instrument politic sunt in fond inseparabile.

Aflam acum, gratie istoricului Adrian Cioflanca, cat de implicat a fost Ion Iliescu in campaniile imptriva postului de radio “Europa Libera”.

Dar si in cele impotriva religiei si in acelea, de o stupiditate fara margini, impotriva modelor “occidentale” (jeans, plete, barba, fuste scurte, muzica rock etc).  Vedea pretutindeni pe atunci, la sfarsitul anilor 60 si inceputul anilor 70, incercari de subminare, huliganism, “slabiciuni ideologice”.  Doamna Ana Sincai poate depune marturie pentru rolul lui Ion Iliescu, pe atunci Ministrul Tineretului (functie detinuta ex oficio de seful UTC-ului)  in pedepsirea partcipantilor la demonstratia studenteasca de Cariun din 1968.  In 1970, cerea cu virulenta indignare anti-occidentala “intarirea vigilentei revolutionare” si saluta echipele terorizante care se ocupau cu sfasierea fustelor si tunsul obligatoriu in numele “asanarii strazii”  (anticipare a apelurilor din aprilie-iunie 1990 pentru “curatirea” Pietii Universitatii!).  Mai suntem unii care ne amintim acele clipe deopotriva rusinoase si absurde.  Eu unul imi amintesc, era cred in toamna anului 1970, asemenea raiduri chiar in fata cladirii rectoratului Universitatii din Bucuresti. Sunt sigur ca numerosi fosti colegi isi amintesc cu oroare de acele actiuni infame menite sa anihileze orice expresie a autonomiei individuale.  Acum stim ca Ion Iliescu nu doar ca le aproba, dar le si le patrona.  Iata un fragment din speech-ul lui Iliescu impotriva Europei Libere precum si linkul la excelentul blog al lui Adrian Cioflanca:

“Postul de radio «Europa liberă» nu este bruiat, este ascultat şi desfăşoară o activitate susţinută, de diversiune. Ce reprezintă acest post de radio este foarte bine cunoscut, este creat, este finanţat de organele de informare ale Statelor Unite, de organizaţia de spionaj a Statelor Unite, de C.I.A. A fost şi demascat ca atare; în parlamentul vest-german s-a cerut deschis guvernului vest-german ca să ceară înlăturarea acestui post de pe teritoriul R.F.G. pentru că este o chestiune şi de demnitate naţională a acestui stat care pledează, care promovează o anumită deschidere în politica internaţională şi este o încălcare chiar a suveranităţii acestui stat menţinerea unui post alimentat de oficine străine. Cine lucrează la acest post este de asemenea un lucru foarte bine cunoscut, sînt oameni, sînt fugari, sînt oameni vînduţi, sînt oameni care n-au nimic cu interesele poporului nostru, sînt elemente înrăite, duşmănoase, foşti legionari sau fugari mai recenţi, nişte băieţi zăpăciţi de o anumită propagandă şi care pînă la urmă nu au găsit altă sursă de existenţă decît de a se pune în slujba acestor cercuri vrăjmaşe ţării noastre cum este Cornel Chiriac şi cum sînt fraţii Petrescu şi care mai sînt acolo, la postul acesta de radio. Spun aceasta, tovarăşi, [pentru] că întîlnim printre unii tineri de-ai noştri chiar şi nişte întrebări, printre întrebările pe care le pun elevii într-o serie de şcoli şi o seamă de alţi tineri, de unde se vede sursa de inspiraţie foarte directă de la acest post de radio şi se constată şi o anumită doză, una din platformele ideologice ale acestui post de radio este de a alimenta acest sentiment de ploconire servilă, de slugărnicie în faţa occidentului, occidentului luminat, promotor al libertăţii individului în lumea contemporană”.

Pe blogul ei, scriitoarea Angela Furtuna publica un text rascolitor, de o maxima claritate, semnificativ intitulat “Destul, Ion Iliescu!”  Este intr-adevar socant ca la doua decenii de la colapsul formal (dar insangerat) al sistemului totalitar, o sechela a acestuia continua sa faca mare parte din jocuri intr-o Romanie ce-si viseaza intrarea in normalitate. O normalitate intemeiata pe adevar, nu pe legende propagandistice.  Ion Iliescu apartine unui timp istoric revolut. Mentalul sau este unul intepenit in cliseele limbii de lemn comuniste.  Ar fi putut sa invete politic (au facut-o un Kwasniewski in Polonia, un Horn in Ungaria, un Iakovlev in fosta URSS), dar se dovedeste ca exercitiul, atata cat a fost incercat, a esuat.

Vladimir TISMANEANU

Post-Scriptum: Pentru Ovidiu (Stireapress, v. mai jos): L-am criticat fara oprire pe Ion Iliescu incepand de la articolul “New Mask, Old Faces”,  aparut pe 5 februarie 1990 in The New Republic, reluat in tara in publicatiile partidelor istorice renascute. Il gasiti in volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2008, prima editie a aparut la Univers in 1995).  Am scris pe larg despre Iliescu si FSN, in 22, Romania Libera, in New York Times etc. Am fost la Bucuresti in iunie 1990 si am vazut cu ochii mei barbaria minereasca. Am scris apoi pe acest subiect in numeroase locuri.  Deci, inainte de a ma critica, v-as sugera sa va informati. Puteti citi interviul meu luat de Raluca Barac in 22 din iulie 1990 (“Paradoxul roman”).  Este un text pe care l-a comentat atunci doamna Monica Lovinescu (il gasiti in vol. Etica neuitarii).  Am scris in 1996, tot in 22, despre Ion Iliescu si voluptatea clarobscurului istoric. Tot in 1996 aparea la Polirom volumul de dialoguri pe care le-am purtat cu Mircea Mihaies pe teme legate de perioada 1990-1995 (Balul mascat).  A avut loc alternanta simbolizata de victoria Conventei Democratice si alegerea lui Emil Constantinescu ca presedinte al Romaniei.  Vreme de patru ani, Ion Iliescu a experimentat, pentru prima data in viata sa, conditia de lider al unui partid de opozitie.  Am crezut ca Iliescu II (2001-2004) va fi invatat ceva. In 2006 a atacat insultator Raportul de condamnare a regimului comunist. Am scris atunci ca regret ca mi-am inchipuit ca s-a schimbat.  Tot ce scriu despre Ion Iliescu e bazat pe evidente factuale.  Nu e nimic injurios sa spui ca cineva a fost un inchizitor ideologic daca asa au stat lucrurile: aceasta ocupatie (haituirea si hulirea adversarilor reali ori imaginari) facea parte–implicita–din fisa postului de secretar al CC al PCR insarcinat cu propaganda. Documentele iesite acum la iveala dovedesc ca Ion Iliescu corespundea perfect acestei pozitii.

Doamna Hoxha si tragedia Albaniei: socialismul paria

Cum ar fi fost daca Elena Ceausescu si-ar fi scris memoriile? Ne putem inchipui ce-ar fi avut de spus despre “meritele eterne” ale lui Nicolae, despre diversii complotisti , intriganti si tradatori, despre “spionii” infiltrati in structurile supreme. N-a mai apucat sa o faca, gratie deciziei lui Ion Iliescu de a o lichida in urma ultimului proces stalinist din Europa de Est. In Albania, vaduva lui Enver nu tace. Se rasteste, acuza, vocifereaza, incrimineaza. A scapat din arest la domiciliu, se razbuna acum rescriind, mistificand, masluind cu tupeu bolsevic istoria.  Fosta directoare a Institutului de Istorie a partidului este nu doar mitomana, ci si grafomana.  Domnia sotului ei sociopat trebuie sa apara ca o perioda de inflorire a natiunii albaneze.  Pentru Nexmije, victimele (zeci, sute de mii) erau criminali ce-si meritau soarta.  Socialismul de tip bunker era calea spre paradis.

A trecut, din pacate, prea putin comentata o carte exceptionala aparuta, in traducere romaneasca, la Humanitas. Este vorba de Sinistra doamna, de Fahri Balliu.  Un autor (romancier, eseist, jurnalist)  care merita deplinul nostru respect.  Editor al saptamanalului de inalta clasa 55.  Iata un link la o remarcabila recenzie semnata de Bogdan Cristian Iacob aparuta in revista clujeana Apostrof.  Ne ocupam de lucruri perisabile, ne pierdem vremea cu polemici desarte, dar trecem prea adeseori cu nepasare pe langa temele intr-adevar importante. Istoricul Andrei Pippidi a scris candva un eseu exceptional despre enverism. Similitudinile dintre stalinismul national al lui Ceausescu si cel al lui Hoxha se cer analizate in detaliu. Cred ca merita sa reluam discutia in jurul conceptului lui Ken Jowitt legat de pariah socialism. Minuscule pardide comuniste umilite de Comintern, lideri frustrati si ofensati de puterea hegemonica (URSS, Iugoslavia), complexe de inferioritate care aveau sa explodeze in narcisista aroganta a national-stalinismului.

Fiul lui Mehmet Shehu, numarul doi al regimului Hoxha, este azi un scriitor cunoscut. Arestat si anchetat. Bashkim Shehu a supravietuit epurarii, a scapat, a ajuns mai intai la Budapesta, apoi la Barcelona. In 2001, m-a invitat la o conferinta despre globalizare. A venit 11 septembrie, am anulat drumul.  Am corespondat despre destinul revolutionarilor de profesie prinsi in angrenajul infernal al stalinismului (arhitecti ai sistemului deveniti ei insisi victime).  Mehmet Shehu a luptat in Brigazile Internationale. A fost cel mai apropiat colaborator al lui Enver, a stat alaturi de acesta in conflictele cu Tito, Hrusciov, Mao.  A venit apoi ruptura, tot mai paranoici (dar exista oare grade de paranoia?), Enver si Nexmije l-au banuit de conspiratie.  Rolul de succesor i-a revenit lui Ramiz Alia. Ismail Kadare a scris o carte zguduitoare despre sinuciderea (asasinarea?) lui Mehmet Shehu. E vorba de romanul Succesorul, aparut in romaneste la Polirom.  In anii 70, cu acordul (ori cu protectia lui Hoxha), Kadare scrisese o carte despre “iarna singuratii noastre” (trad. franceza Le grand hiver), in care era vorba de sfidarea lui Enver din 1960 la adresa lui Hrusciov, de izolarea Albaniei dupa ruptura cu Moscova, despre faimoasele sedinte cand se explica membrilor de partid necesitatea afirmarii traditiilor nationale (ca si in cazul “prelucrarilor” Declaratiei din ’64).   Ceausismul (nascut din dejism) si enverismul au fost ideologii similare, rationalizari ale eforturilor de a conserva stalinismul prin desovietizare. Prima se referea la precursorul Burebista, cealalta la Skanderbeg.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1087