Revista 22, nr.29 (august 1990), pp. 8-9.
Paradoxul Român
Dialog cu Vladimir Tismăneanu
Semne de întrebare la actaulele strategii ale succesorilor lui Ceauşescu
Raluca Barac: Vladimir Tismăneanu eşti din nou, anul acesta, în mijlocul nostru. Mulţi dintre noi te cunosc prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC; înclin să cred că marea majoritate; dar pentru cei care, poate, nu te cunosc prea bine aş vrea să încerci să ne prezinţi un crochiu al personalităţii tale.
Vladimir Tismăneanu: Aflu – după vizita mea în ţară în februarie – martie a.c., ocazie cu care am dat şi o suită de interviuri, inclusiv revistei „22” – că, se pare, aceste interviuri au provocat anumite iritări în rândurile ziariştilor din presa Frontului; respectiv a apărut chiar şi un articol în ziarul Dimineaţa (primul dintr-o serie presupus demascatoare la adresa mea) în care, printre altele, mi se contesta legitimitatea titlului de profesor universitar. E dreptul lor să nege acest lucru, aşa cum neagă atâtea şi atâtea evidenţe, dar nu e cazul să polemizăm cu ei. Este cazul doar de o introducere sau de o auto-prezentare; deci, sunt cercetător ştiinţific la un institut de cercetare politică internaţională din Philadelphia; din 1985 am predat ştiinţe politice la Universitatea Pennsylvania, iar anul acesta începând din luna august – ca o schimbare atât de reşedinţă, dar mai ales de accente în viaţa mea profesională – voi preda ştiinţe politice la Universitatea din Maryland unde am fost titularizat.
Vechile metode „floresciene” din România
R.B.: Dar cum îţi explici aceste dure atacuri la persoană, această defăimare (în ultimă instanţă) a ta din unele publicaţii ale FSN-ului sau simpatizante ale acestuia?
V.T.: Aceste atacuri sunt interesante din mai multe puncte de vedere; deci încercând să mă debarasez de firescul narcisism care funcţionează şi din dorinţa de replică, cred că este vorba, înainte de toate, de insatisfacţia şi reacţia intolerantă a ziariştilor din presa Frontului şi mai ales a celor care inspiră şi pun la dispoziţie tot felul de informaţii unele mai distorsionate decât altele în legătură cu o serie de intelectuali din ţară dar şi din exil, care au refuzat să se supună bombardamentului propagandistic al Frontului. Respectiv, ceea ce în cazul meu provoacă această stare de lucruri, deci animozitate la adresa mea din partea ziariştilor „noii Curţi” de la Bucureşti, este faptul că numele meu este asociat indiscutabil cu o lungă şi presupun, eficientă analiză critică a fenomenului ceauşist în speţă, la cele trei posturi de radio unde am fost colaborator permanent începând încă din anul 1982: Europa Liberă; BBC şi Vocea Americii.
A contat presupun şi seria de articole din diferite publicaţii occidentale cum ar fi: New York Times, The New Republic, The Independent (la Londra) ş.a. Deci, pe undeva, cred că ceea e îi deranjează este credibilitatea şi atunci ideea este că în momentul în care eu însumi vin şi sugerez sau ridic o serie de semne de întrebare referitoare la actualele strategii politice ale succesorilor lui Ceauşescu nu mi se iartă faptul că lumea s-ar putea să mă şi creadă, având în vedere că ceea ce am spus de-a lungul anilor nu a fost chiar atât de dreptate de adevăr. Drept care se ajunge la atacul la persoană, la invectivă, la calomnie şi se ajunge şi mai departe, la forme care se sustrag discursului politic utilizat şi pe care prefer să nu le calific; inclusiv, asta o spun între paranteze, a numelui tatălui meu neschimbat înainte de naşterea mea; eu m-am născut cu acest nume pe care nu mi l-am schimbat niciodată. Se folosesc deci tot felul de insinuări printre care şi aceea că prietenii îmi spun Volodea – de fapt, atacuri aşa cum au fost şi cele asupra lui Paul Goma sau Ion Caraion, deci insinuări că, pasămite, aş lucra pentru KGB. Acestea sunt de fapt vechile metode ale presei „floresciene” care înfloresc în atmosfera destul de tulbure a epocii post-revoluţionare din România.
Violenţa o stare de angoasă socială
R.B.: De unde crezi că naşte atâta violenţă în România post-revoluţionară, având în vedere mai ales şi celelalte ţări din centrul şi estul Europei unde se petrec mari schimbări politice dar nu pe acest fond de violenţă?
V.T.: Trecând deci dincolo de violenţa verbală, pe care voi aţi simţit-o mai mult decât mine, pentru că este ştiut la ce presiuni a fost supus Grupul pentru Dialog Social din direcţia presei Frontului, ştiu pe de altă parte cu ce tip de insinuări, atacuri la persoană, atacuri sub centură ş.a.m.d. s-a procedat în campania electorală. Tocmai de aceea cred că e bine să explicăm originile structurale ale acestei violenţe, dincolo de cele psihologice şi aici este vorba de caracterul nedesăvârşit al revoluţiei române şi de caracterul ei deformat. Este vorba de asemenea de tentative de mistificare a naturii reale a acestei revoluţii, de deturnarea revoluţiei şi a semnificaţiei ei. Când spun că este un caracter nedesăvârşit sau o tentativă de a bloca revoluţia într-un moment al ei, pentru ca apoi să o canalizeze într-o altă direcţie decât aceea naturală, deci de artificializare a direcţiei revoluţionare în scopuri instrumental-pragmatice şi manipulative, deci când spun aceasta, mă gândesc la faptul că dincolo de orice retorică formală, este evident că revoluţia română a avut un caracter – în faza sa iniţială, în primele zile – de expolzie a maselor în raport cu o dictatură mono- sau bi- personală. Read the rest of this entry »
Posted by tismaneanu 
