Articolul meu despre dubla viata a lui Adrian Marino, aparut in Evenimentul Zilei de ieri, a provocat numeroase comentarii. Nu voi raspunde celor care, sub adapostul anonimatului, apeleaza la cele mai dezgustatoare invective antisemite. Cred ca raposatul critic, caruia orice forma de xenofobie ii repugna organic, ar fi simtit doar greata in raport cu asemenea avocati din oficiu. Sunt unele interventii care marturisesc o profunda mahnire legata de ceea ce autorii privesc drept injustitia ce s-ar comite acum in raport cu memoria biografului ideii de literatura. Mi se par puncte de vedere ce merita discutate fara patima. Eu cred ca probele aduse de Mirela Corlatan, coroborate cu pozitiile cunoscute ale lui A. Marino la adresa personalitatilor de varf din exilul democratic anticomunist, sunt suficient de relevante pentru a ne elibera de un pagubitor cult al ganditorului ca icoana morala. De altfel, ma indoiesc ca si l-ar fi dorit.
Nu neg ca A. Marino va fi fost recrutat prin santaj ori prin alte insuportabile presiuni psihologice. Respect cei 14 ani de privare de libertate (temnita si domiciliu fortat). Dar a acceptat ulterior sa serveasca scopurile Securitatii in domenii atat de importante pentru regim. Altii nu au facut-o. Sa-i amintesc aici pe Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Barbus, fratii Boila, N. Steinhardt. Nu toata lumea a facut pactul cu Diavolul, cum corect au spus-o, in repetate randuri, Bujor Nedelcovici si Ioan T. Morar. In amintirile sale, Adrian Marino nu a propus o discutie deschisa a subiectului. Nu si l-a asumat, asemeni lui Alexandru Paleologu, in dialoguri (publice ori private). Nu exista o spovedanie a lui Marino. Dimpotriva, a acoperit rusinosul episod prin aluzii deliberat vagi si neconcludente.
Tin sa precizez ca nu contest nici o clipa valoarea contributiilor culturale ale lui A. Marino. Nu pun sub semnul intrebarii angajamentul sau ferm pro-occidental, deschiderea catre marile culturi, modernitatea inalterabila, convingerile neclintit democratice, dispretul pentru orice tribalism exclusivist. Cand altii oscilau jenat pe tema comparabilitatii comunismului si fascismului, A. Marino s-a pronuntat ferm in favoarea acestei pozitii. Nu am avut parte decat de cuvinte frumoase din partea sa, pentru care mi-am exprimat cu numeroase prilejuri gratitudinea. Dar nu acesta este subiectul. In plus, ma intreb daca este posibila trasarea unei linii nete (e termenul lui Marino) intre om si autor. Am citat mai demult cuvintele Monicai Lovinescu: “Nu e posibil sa semnezi cu aceeasi mana capodopere si delatiuni”.
In plus, fie-mi ingaduit sa intreb, nu am si eu dreptul la dezamagire? Nu am si eu dreptul sa-mi fie jena pentru ceea ce citesc semnat de oameni pe care i-am crezut prieteni? Pentru care am semnat, cu numele meu, nu putine scrisori de recomandare? Pe care i-am sustinut fara rezerve in timpuri dificile pentru ei si pentru tara. Sunt admonestat ca am facut o carte de dialoguri cu Iliescu (“maculatatura” care paraziteaza ambasadele, etc), desi am explicat clar care a fost scopul unei lucrari de acest gen, apartinand unui gen practicat in literatura internatiopnala. In plus, imediat dupa sesiunea Parlamentului din 18 decembrie 2006, cand Iliescu a fost de fapt promotorul boicotarii condamnarii dictaturii comuniste, am scris in revista 22 ca m-am inselat privind capacitatea sa de a invata politic. Toate aceste violente verbale numai pentru ca indraznesc sa spun ce cred, hic et nunc, despre Iliescu, despre Marino, despre Geoana, despre Baconsky, despre Michnik, despre Nemoianu, despre Patapievici, despre Plesu, despre Liiceanu, despre Mihaies, despre Cartarescu, despre Stanomir, despre Neamtu, despre oricine altcineva, in numele libertatii de opinie si de expresie. Pe un blog, deschis, public, transparent, intr-un articol de ziar. Nu in note informative la Securitate. O institutie criminala cu care, har Domnului, nu am avut niciodata de-a face.
Iata o interventie interesanta pe forum:
D-le Tismaneanu!
Nu contest ceea ce spuneti in articol. Cred ca aveti dreptate. Mi se pare insa ca nu mergeti pana la capat cu analiza. Cel putin atunci cand este vorba despre A. Marino. Eu, spre exemplu, am o mare stima pentru cel ce a fost Nicu Steinhardt. In fata unui om precum monahul de la Rohia nu pot sa spun decat “Jos palaria!”. Nu am insa pretentia ca toti cei care au avut vreo legatura cu Securitatea comunista sa se fi comportat precum autorul Jurnalului fericirii. Adica reusind sa ramana fara pata. Unii oameni sunt mai slabi. Poate asa a fost chiar A. Marino. Dar, respectand ideea d-tra de responsabilitate, idee foarte bine venita, hai sa zabovim putin asupra acesteia si sa ne-ntrebam daca A. Marino, prin colaborarea sa cu Securitatea, a facut cuiva rau. Daca “da”, atunci nu mai am nimic de spus. Isi merita eticheta de “colaborator” al sinistrei institutii. Daca “nu” insa, atunci eu cred ca ar trebui sa fim mai intelegatori: pentru ca nu stim in ce conditii A. Marino a acceptat o colaborare practic inofensiva. Aici este problema care s-ar cuveni lamurita, dupa parerea mea.
Este dificil de explorat subiectul in cateva randuri. Problema nu mi se pare insa reductibila la caracterul benign ori malign al notelor informative, ci tine de chiar existenta lor. Imi pare rau, dar mi-e greu sa inteleg ce insemana “inofensiv”: a oferi Securitatii chiar o adresa de locuinta a cuiva poate avea consecinte teribile. A deveni informator sub nume de cod, a accepta misiuni din partea Securitatii, iata dilema pe care altii au rezolvat-o total diferit. Chiar daca acest lucru s-a soldat cu blocaj profesional, degradare civica, marginalitate, hartuire. Tocmai din acest motiv mi-am incheiat articolul oferind exemplul lui N. Steinhardt. Un intelectual care a imbinat inteligenta spirituala cu aceea morala. Un fost detinut politic care in ruptul capului n-ar fi putut deveni informator. O persoana religioasa, perfect capabila de o prietenie cu un agnostic. N. Steinhardt stia sa ierte, dar principiile sale morale erau ferme, nu gelatinoase. Pozitia sa era identica, la acest capitol, cu aceea a Nadejdei Mandelstam, ale carei memorii le pretuia in cel mai inalt grad. In exceptionala sa biografie a lui N. Steinhardt, criticul George Ardeleanu citeza cuvintele acestuia despre delatori. Cred ca merita sa reflectam la ele acum, cand din varii directii, in loc de analize la obiect, eliberate de partizanate si fobii, se incearca justificarea nejustificabilui:
“Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire in viata mea, fiind ‘turnat’, tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decat dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca incurajeaza in intreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini in general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vand rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid, daca se sprijina pe delatiune, para, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive increderea in oameni, nu neincrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”
PS. O precizare terminologica. Comparative communist studies sunt o disciplina cu notiuni, metode si reguli acceptate in comunitatea epistemica. Exista un concept al disidentei in regimurile leniniste. In TLS, (30 aprilie 2010, p. 7), politologul Archie Brown recenzeaza volumul lui Jay Bergman, Meeting the Demands of Reason: The Life and Thought of Andrei Sakharov (Cornell University Press, 2010). In opinia mea, bazata pe ani de cercetari in arhive, in consens cu majoritatea coplesitoare a celor care se ocupa de subiect, Vasile Paraschiv, Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Geza Szocs, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Ana Blandiana, Herta Muller, William Totok, Richard Wagner, Viorel Padina, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Victor Frunza, Ionel Cana (lista este evident incompleta) au fost disidenti. Pot oferi criterii pentru ceea ce sustin. Disidenti au fost liderii miscarilor greviste din Valea Jiului si de la Brasov (Const. Dobre si Mircea Sevaciuc) si cei prigoniti alaturi de ei. Disident a fost Vasile Gogea care a informat Vestul despre represiunea de la Brasov, riscandu-si libertatea. Putem vorbi despre dizidenta culturala a unor oameni ca Andrei Plesu, care a fost in nenumarate rinduri penalizat (prin desfacerea contractului de munca) de regimul comunist pentru nesubordonare fata de politicile partidului. Lista, desigur, poate continua.
In mod cert, pe de alta parte, nu a fost disident Silviu Brucan, un fractionist care s-a opus lui N. Ceausescu printr-o scrisoare care glorifica Securitatea anilor stalinismului timpuriu (adica dezlantuit). Nu contest semnificatia Scrisorii celor 6. Dar sa nu o transformam in ceea ce nu a fost. Acel document nu revendica pluralism politic, nu chestiona principiul sacrosanct al “rolului conducator al partidului”. Nu cerea abolirea cenzurii. Mai lipseste sa auzim ca si Const. Parvulescu (ani de zile membru al Biroului Politic si presedintele temutei Comisii a Controlului de Partid) a fost disident pentru ca s-a opus, in 1979, realegerii lui Ceausescu ca secretar general al PCR si a semnat Scrisoarea celor 6. Ori am ajunge sa vorbim si despre disidentii Corneliu Manescu si Gh. Apostol. Soyons serieux!
