Necesitatea morala a lustratiei (Sorin Iliesiu si Adrian Cioroianu)

Dedic acest text memoriei lui George Serban,  unul dintre cei care au crezut cu staruinta, curaj si pasiune in necesitatea morala a lustratiei.

Romania asteapta de douazeci de ani acest moment de rascruce. Ori, mai exact spus, acea Romanie care a respins comunismul drept un sistem menit sa distruga libertatile civice, sa umileasca individul, sa faca din ateism o anti-religie sustinuta statal, sa anihileze proprietatea privata si sa impuna o falsa imagine despre fericirea universala. Comunismul a fost o oranduire mnemofobica, intelofobica si axiofobica: a prigonit memoria, a surghiunit spiritul liber (in temnite, in exil interior sau exterior) si a calcat in picioare valorile.  Vorbind despre intelectuali, Lenin a folosit un cuvand de nereprodus.  Pentru el, existau doua ideologii: cea “proletara”, deci “stiintifica” si opusul ei, cea “burgheza”, “obscurantista”, “reactionara”,  sortita nimicirii.  Pretinzand ca implineste idealul democratic, comunismul a emasculat simtul civic, a suprimat ideea binelui comun.  Egalitarismul comunist se aplica, intru saracie generalizata, subiectilor dictaturii: la varf se instalase o oligarhie parazitara, aroganta si intoleranta.  Fagaduintele utopice erau pentru sclavi, potentatii traiau in prezentul opulent al fraudei permanente.  “Partidul interior”,  spre a relua sintagma lui Orwell, era preocupat doar de perpetuarea ad infinitum a unei puteri de nimic ingradite (citez exact definitia data de Lenin “dictaturii proletariatului”).

Una dintre cele mai grave mosteniri ale comunismului este alergia la valori, discursul resentimentar impotriva elitelor intelectuale, dispretul pentru performanta, batjocorirea veleitara  a altitudinii spirituale.  Ce a fost sinistra inscenare numita antifrastic “Cantarea Romaniei” decat impunerea mediocritatii crase, a vulgaritatii amatoriste drept etalon al afirmarii publice?  Erau “concursurile” din comunism altceva decat “concursuri de imprejurari”, deci de pile, de aranjamente, de protectii, de combinatii sordide?  Daca ceva s-a intamplat in acesti douazeci de ani a fost reafirmarea valorilor, reasezarea lor intr-o matrice normala, in pofida prelungirilor nefaste ale imposturii in inalte institutii academice (mai traieste oare C. Ionescu Gulian, groparul filosofiei romanesti, membru al Academiei Romane, ales in 1955, din ordinul lui Leonte Rautu?)

Dictatura comunista s-a intemeiat pe represiune, pe teroare. pe frica, pe suspiciune, pe colaborationism si pe lasitate. Impotriva acestor tare, impotriva faradelegii institutionalizate s-au ridicat oameni care au refuzat sa ingenuncheze. Tot astfel, in tacere, dar cu demnitate, au fost milioane care nu au devenit nici nomenklaturisti, nici securisti.  Milioane care nu au acceptat sa serveasca drept informatori. Regimul comunist din Romania a fost pana la sfarsit unul de tip stalinist. “Liberalizarile” au fost de scurta durata si cu efecte minime.  Reformele hruscioviste si gorbacioviste au fost cu grija evitate. Tocmai din acest motiv, finalul regimului a fost unul marcat de omor in masa. Romania nu a avut parte de o “revolutie de catifea”.  Dictatura si prabusirea ei au fost total necatifelate.

Liderii comunisti romani si succesorii lor imediati nu au acceptat sub nicio forma negocieri precum cele din tarile Europei Centrale.  Opozitia a fost denigrata, maculata, criminalizata. In Romania lui Ceausescu si apoi a primului Iliescu (1990-1996), ideea insasi a impartirii puterii era de negandit.  A confrunta trecutul comunist de o maniera onesta era privit drept un act de subversiune.  Obiectiile unora la Legea Lustratiei pot fi rationale acolo unde exponentii factiunilor “luminate” din partidul comunist au fost gata sa poarte tratative (Polonia, Ungaria). In Romania insa nomenklatura s-a regrupat de o maniera revansarda in jurul unei echipe care s-a pretins “revolutionara”.  Scopurile fundamentale ale regimului Iliescu au fost sa impiedice resurectia memoriei, sa conserve privilegiile unei caste parazitare si sa amortizeze pana la extinctie dorinta de schimbari radicale in directia unei autentice economii de piata si a functionarii unui sistem pluralist.  Sub patronajul regimului Iliescu s-a petrecut convertirea nomenklaturii politice in neo-nomenklatura economica.  Uitarea a fost practicata drept politica de stat.  Din pacate, chiar guvernarea CDR a facut prea putin pentru a avansa cauza rupturii cu trecutul totalitar.  Subiectul este de-acum suficient de cunoscut si studiat pentru a nu necesita elaborari speciale.  Cat il priveste pe fostul premier Adrian Nastase, sa ne amintim de formularea sa deprimant-antologica: “Noi nu ne ocupam cu linsul de dosare”.  Intr-adevar, ei nu se ocupau decat de blocarea accesului la arhive, de imbogatire si de perpetuarea unui climat al neincrederii si falsitatii morale.

A trebuit sa vina condamnarea dictaturii comuniste in decembrie 2006, a trebuit lupta de nedomolit a unor organizatii ale societatii civile intre care Asociatia “21 Decembrie” si Societatea Timisoara s-au situat mereu pe post de catalizator, pentru ca aceasta asteptare a Romaniei democratice sa devina o posibilitate reala. Punctul 8 al Proclamatie de la Timisoara a fost semnalul care a declansat lupta pentru eliminarea activistilor si securistilor din viata publica (nu ca damnatiune eterna, ci ca o minima expresie a caintei si a nevoii de clarificare morala).  Fie si numai pentru faptul ca readuce in vocabularul legitim al Cetatii notiunile de rusine si de vina, Legea Lustratiei este necesara.  Nu e vorba aici de un anume personaj politic ales de trei ori in fruntea statului roman.  Miza ar fi minora la acest ceas istoric.  Iliescu nu mai conteaza electoral.  Dar sistemul Iliescu este prezent, continua sa polueze viata publica.  Doru Maries, cu a sa eroica greva a foamei, si-a riscat viata pentru ca lustratia sa fie sustrasa derizoriului insolent si minciunilor tergiversante. Se incheie acum o etapa in care cinismul a fost trasformat in principiu suprem de functionare a societatii. Se despart, in fine, apele. (VT)

Interviu cu Sorin Ilieşiu - membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, despre necesitatea lustraţiei anticomuniste,

publicat de “TIMPOLIS” din Timişoara.

Publicaţia “TIMPOLIS” (Director executiv – Melania CINCEA) este laureată al premiilor Societăţii Timişoara pentru anul 2009.

Lustraţia, de la rezerve la speranţă

Interviu | 3 – 5 mai 2010 | Melania CINCEA

După votul favorabil de săptămâna trecută, dat proiectului Legii Lustraţiei, în Camera Deputaţilor, teoretic procesul de lustraţie din România are cale liberă. Mai are de trecut un hop : votul din Parlament, din 20 mai, unde, se estimează, nu vor mai exista piedici. Totuşi, dat fiind că, de la intrarea spre dezbatere în Parlament şi până acum, pentru acest proiect au fost depuse 178 de amendamente – după cum anunţa, zilele trecute, Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii „Timişoara” –, există posibilitatea ca acţiunea grupului P.S.D., care a anunţat atacarea legii la Curtea Constituţională, să aibă sorţi de izbândă. Am încercat să aflăm cum se vede această lege prin prisma unui istoric, Adrian Cioroianu, şi a unui reprezentant al societăţii civile, Sorin Ilieşiu, vicepreşedinte al Alianţei Civice, autor al Apelului pentru condamnarea comunismului şi, totodată, membru al Societăţii “Timişoara”.

Sorin Ilieşiu, vicepreşedinte al Alianţei Civice : „Nu e târziu. La peste 65 de ani de la căderea nazismului, vinovaţii sunt căutaţi încă”

După şedinţa din Camera Deputaţilor, deputatul P.S.D. Florin Iordache a devoalat planurile în privinţa viitorului acestei legi. Următorul pas, făcut imediat după promulgare, va fi atacarea ei la Curtea Constituţională : “Anul 2010 nu ne dă dreptul să putem adopta o astfel de lege, pentru că la 22 de ani astfel de principii sunt nedemocratice şi neconstituţionale”. Unde e lezată ideea de democraţie şi unde e lezată legea fundamentală?

Nimeni nu ar fi îndrăznit să pună în discuţie lezarea de către denazificare a problemei drepturilor omului ori a democraţiei, acum 65 de ani, când a căzut nazismul şi când vinovaţii au fost aduşi în faţa Tribunalului de la Nürnberg. Ştim că nazismul a făcut circa zece milioane de victime. Ştim că comunismul a ucis peste o sută de milioane de oameni. Ştim, de asemenea, că România a îndurat cel mai sever regim comunist din Europa anilor 1945 – 1989. În aceste condiţii ceea ce spune domnul deputat P.S.D. Florin Iordache este ruşinos. Mai bine tăcea.

Ce se întâmplă cu persoanele care au avut funcţii de conducere, care nu au intrat în vizorul acestei legi, pentru că nu exista o asemenea lege, şi care nu pot fi atinşi de prevederile ei, pentru că nu poate fi aplicată retroactiv? Vor ieşi din viaţa publică şi vor intra în istorie ca “heruvimi”?

Istoria va consemna persoanele care au condus România, din poziţii înalte sau mai puţin înalte, în aceşti 20 de ani, şi care nu ar fi avut dreptul moral să o facă. Evident, în frunte cu Ion Iliescu, implicat în crimele din 1956 – 1957 şi 1968, când a ordonat reprimarea, arestarea şi torturarea studenţilor democraţi. Apoi, după 22 Decembrie, când oficial a căzut comunismul, Ion Iliescu s-a erijat în noul conducător, a preluat puterea, a organizat contrarevoluţia, cu preţul unui genocid – aproape o mie de oameni au fost ucişi pentru ca comunismul să fie salvat prin neocomunism.

Domnul Iliescu declara, la puţin timp după ce Camera Deputaţilor a dat aviz favorabil proiectului Legii Lustraţiei, “Această lege este o ruşine. Cum putem veni cu aşa ceva după 20 de ani de experimentare a statului de drept? Asemenea prevederi apar doar în regimurile totalitare”. Dacă această frază ar fi fost parte a unui dialog pe care l-aţi fi purtat cu domnul Iliescu, care ar fi fost replica şi argumentele dumneavoastră?

Prima replică este că 20 de ani este un timp scurt faţă de 65 de ani. Au trecut peste 65 de ani de la căderea nazismului, iar oameni care au contribuit la crimele naziste – acum în vârstă de peste 90 de ani –, încă sunt căutaţi, judecaţi şi condamnaţi. Niciodată nu este prea târziu pentru a se face dreptate. Pe de altă parte, în cazul în care comparăm nazismul şi comunismul, ce s-a întâmplat la Tribunalul de la Nürnberg cu ceea ce nu se întâmplă privitor la sistemul sistemul comunist, putem constata că legea lustraţiei este foarte blândă. Domnul Iliescu face aceste afirmaţii doar din încercarea disperată de a-şi păstra locul pe care nu-l merită în istoria României şi pentru a se menţine în continuare în funcţia de preşedinte al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pe care l-a înfiinţat el însuşi, în ultimele zile ale mandatului, pentru a salva ceea ce se mai putea salva. Iar salvarea lui a funcţionat până în acest an. Din acest an, lucrurile vor fi spuse pe numele lor.
Amintind de regimurile totalitare în acest context, nu înţeleg la ce se referă domnul Iliescu. Probabil, este o diversiune. De 20 de ani încoace face afirmaţii pentru a crea diversiune.

O altă acuzaţie adusă de “tabăra adversă” a lustraţiei este că această lege este tardivă, deşi aceeaşi tabără nu a făcut nimic, la momentul oportun, pentru a o promulga. Invitându-vă la un exerciţiu de imaginaţie, v-aş ruga să descrieţi o Românie în care lustraţia ar fi fost aplicată în zorii anilor ‘90.

Legea trebuia să fie promulgată chiar de către puterea instalată după căderea regimului comunist, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat tocmai din cauza lui Ion Iliescu, el fiind direct vizat de acest lucru. Dacă lustraţia s-ar fi aplicat în România de la începutul anilor ’90, România ar fi intrat în N.A.T.O. şi în U.E. o dată cu celelalte ţări foste comuniste, iar nivelul progresului, al bunăstării generale, al democraţiei ar fi fost la fel cu cel din Ungaria, Polonia, Cehia. Estimez că, în doi – trei ani, lucrurile vor intra, însă, în normal. Deci, cred că trebuie să fi optimişti. Nu avem încotro.

Avem sau am putea avea şi lustrabili buni? Vă întreb acest lucru plecând de la concluziile Raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, privindu-l pe generalul Ion Mihai Pacepa, care, imediat după ce a defectat, a scris o carte, Orizonturi roşii, în care a demascat natura criminală a regimului şi a Securităţii.

În cazul domnului general Pacepa, într-adevăr, ar trebui făcută o derogare de la legea lustraţiei, pentru că meritele acestuia sunt uriaşe nu numai în căderea comunismului în România, ci în căderea comunismului la nivel mondial. Din 1978, de când a trădat regimul, activitatea generalului Pacepa a fost decisivă pentru căderea comunismului – toţi specialiştii în istorie şi politologie recunosc acest lucru. Din păcate, exemplul lui nu a fost urmat şi de alţi şefi ai Securităţii sau ai Partidului Comunist. Cei care au încercat să facă ceva au dorit de fapt tot o versiune a comunismului.

În cazul în care, în 20 mai, Legea Lustraţiei nu va trece de votul Parlamentului, care este următorul pas pe care îl vor face cei care au iniţiat şi au susţinut această lege?

E vorba doar de un calcul teoretic… Atâta timp cât legea a fost adoptată de Comisia Juridică şi de cea a Drepturilor Omului, cu un scor zdrobitor, nu văd ce s-ar putea întâmpla, mai ales că votul va fi la vedere. Singura surpriză neplăcută poate veni din partea Curţii Constituţionale, care a reprezentat, în general, o frână în dezvoltarea României. În acest caz s-ar pune întrebarea : În aprilie 2007, când a fost adoptată legea lustraţiei de către Senat, atunci era constituţională? Pe de altă parte, în toate fostele ţări foste comuniste europene, care au adoptat legea lustraţiei, e atât de mare diferenţa între Constituţiile acestora încât într-o ţară această prevedere să fie constituţională, iar în alta, necontituţională, ca şi cum nu am fi europeni şi noi, şi ei? Dacă Curtea Constituţională ar face aşa ceva, ar trage o palmă peste obrazul României.

Istoricul Adrian Cioroianu : „Adoptarea legii ar fi chestiune de onoare”

Săptămâna trecută, după ani de blocaj, proiectul Legii Lustraţiei a trecut de Camera Deputaţilor, crescând şansele de a fi adoptată până în 20 mai. Posibilitatea adoptării acestui act normativ a iscat destul de multe polemici în mediul politic şi în presă. Care ar fi efectele imediate şi vizibile ale adoptării şi intrării în vigoare a legii?
Personal, nu înclin să fiu foarte optimist. Din 2005 şi până în prezent mi-am pierdut iluziile că această lege ar putea trece de Parlament într-o formă corectă, aşa cum a văzut-o şi a promovat-o Societatea „Timişoara”.

Cum vi se par comentariile generate de posibilitatea adoptării legii?
Cred că greşeala principală este faptul că se discută foarte mult despre persoane. Or, legea e menită să apere un principiu, nu să atace anumite persoane.

În forma sa din prezent, credeţi că această lege ar putea genera schimbări de substanţă, în primul rând la nivelul clasei politice actuale?
Nu ştiu ce să zic. Dacă se pune ca principiu în vigoare lustraţia, acesta va fi principalul avantaj major. Pentru că, vizavi de schimbarea politică, părerea mea e că Parlamentul actual arată mai rău decât arăta cel din urmă cu 12 ani. Şi nu cred, din păcate, că, pe acest segment, Legea Lustraţiei ar putea repara ceva. Nu e vorba neapărat de vârste – pentru că şi pe asta s-a centrat discuţia, inclusiv în ceea ce priveşte lustraţia. S-a vorbit extrem de mult despre nevoia de a promova tineri în Parlament, despre nevoia de întinerire a acestui for legislativ. Din păcate, constat că noi mai degrabă avem probleme cu caracterele din Parlament, fie ei bătrâni sau tineri, lustrabili sau nu. De aceea, nu mă aştept ca Legea Lustraţiei, odată adoptată, să aducă schimbări de esenţă. Doar că e vorba de un principiu, cel al lustraţiei, care merita şi merită promovat şi nu acum, ci încă de acum 20 de ani.

Adoptarea ar fi, deci, în primul rând, o chestiune de onoare, de imagine a României…
Sigur că da. Ar fi foarte bine să se reuşească adoptarea ei. Va fi şi va rămâne o chestiune de onoare, pentru societatea românească în ansamblul ei. Altfel, dacă diferite partide vor să-şi creeze imagine pe seama ei, asta e, se întâmplă, aşa e în politică, dar pentru România ar fi un semnal chiar şi tardiv că lucrurile se îndreaptă spre un făgaş al normalităţii.

Spuneaţi că încă din 2005 aţi avut semnale că legea nu va fi adoptată în forma în care se dorea iniţial. Ce indicii v-au făcut să ajungeţi la această concluzie?
Nu e vorbă doar de formă. Eram de atunci convins că legea nu va trece deloc prin Parlament. Era evident, pentru că după ce legea a trecut de Senat, dezbaterea ei s-a oprit, s-a cantonat în nişte detalii birocratice şi practic s-a blocat.

Ce stat est-european postcomunist oferă un exemplu bun de aplicare a principiului lustraţiei?

Nu cred că există un anumit model. Cred că acest principiu al lustraţiei a îmbrăcat în fiecare stat o formă adaptată firii locuitorilor ţării respective. În Cehia, lustraţia s-a făcut într-o manieră mai liniştită, mai paşnică, în Polonia, a generat foarte multe polemici. Legea îmbracă, în general, o formă adaptată caracterului poporului respectiv, însă ce contează până la urmă e principiul pe care îl promovează, iar promovarea acestui principiu, chiar şi după 20 de ani de la Revoluţie, reprezintă un demers pozitiv.