Heidegger, nazismul si metapolitica

Cum poate deveni un mare filosof nazist?  As intreba, in acelasi sens, cum poate deveni un filosof autentic comunist?  Este vorba de problema seductiei, a  mirajului, a hipnozei, a magiei (nu intamplator o nuvela de Thomas Mann ce atinge acest subiect, este intitulata Mario si vrajitorul).  Cine nu intelege ca national-socialismul a fost, in anii 20 si 30, o ispita (conceptul lui Fritz Stern din cartea sa Dreams and Delusions), cine nu pricepe relatia dintre Faust (ori Adrian Leverkuhn, noul Doktor Faustus) si Mefisto, nu va putea gasi vreo urma de sens in ce s-a intamplat in veacul al XX-lea. Tot astfel, comunismul a fost o tentatie, o promisiune, o iluzie imbratisata de atatia ganditori si artisti altminteri sofisticati (de la Gramsci si Lukacs la Brecht, Attila Jozsef, Paul Eluard si Henri Lefebvre).  Acesti intelectuali erau indragostiti de “ochii albastri ai Revolutiei care straluceau cu o cruzime necesara” (spre a relua un vers de Aragon). Mitul, magia si miracolul, arata Fritz Stern, faceau parte din dramaturgia izbavitor-totalitara.

 In New York Times Book Review din 10 mai 2010, Adam Kirsch (redactor la The New Republic, autor al unei carti excelente despre Disraeli ca si unei neiertatoare, patrunzatoare analize a iresponsabilitatii ultimelor interventii teoretice ale lui Slavoj Zizek, text aparut in romaneste acum cateva luni in revista Idei in dialog) se ocupa de doua volume  recente pe o tema ce pare sa fie inepuizabila: relatia dintre Martin Heidegger si national-socialism. O relatie care il obsedeaza in fond si pe ganditorul sloven (a se citi cartea acestuia In Defense of Lost Causes). In ultimii ani, mai ales dupa publicarea corespondentei dintre Hannah Arendt si fostul ei profesor cu care, la 18 ani, a avut o relatie de ardenta iubire, subiectul politicii lui Heidegger devine indisociabil legat de tema Arendt.  Cei doi par din nou inseparabili (cum poate ca au si fost, spiritual, de-a lungul vietii, dincolo de fiasco-ul etic al lui Heidegger in anii 30).  Reactiile adeseori emotionale, de-a dreptul irationale (am intalnit chiar eu unele dintre ele, de o nervozitate ce friza absurdul) au crescut mai ales dupa 1969, cand Hannah Arendt a scris un text devenit celebru cu prilejul implinirii varstei de 80 de ani de catre autorul lui Sein und Zeit.  Era acuzata din nou de toate pacatele lumii.  Nu putini au fost cei care i-au reprosat ca a incercat sa-l exonereze, ca s-a angajat intr-o veritabila apologie.  Ratacirea din 1933, penibilul discurs rectoral care a facut sa curga atata cerneala si care i-a dezamagit pe viata pe fostii studenti favoriti ai lui Heidegger (Karl Lowith, Hans Jonas, Herbert Marcuse) erau atribuite, in perspectiva arendtiana, naivitatii magistrului ei filosofic. Naivitate: acesta era cuvantul Hannei Arendt.  Un cuvant care, cum scriam recent, cred ca poate da seama pentru anumite deplorabile abdicari altminteri de negandit din partea unor oameni geniali.  Heidegger a fost un magistru cu care Hannah Arendt s-a identificat ca fel de a vedea tragedia lumii moderne, in pofida rezervelor de atatea ori exprimate de celalalt mentor, Karl Jaspers, ori de catre cel de-al doilea ei sot, Heinrich Blucher (acel intelept Monsieur care i-a trezit si mentinut interesul pentru democratia directa, a consiliilor, una din acele constelatii politice care apar si dispar in istorie asemeni formatiunilor fosforescente de corali, spre a cita din Hannah Arendt, care il cita ea insasi pe Walter Benjamin, prietenul ei, al lui Gerschom Scholem, al lui Adorno si Horkheimer).

 

 

Cartile examinate de Kirsch sunt expresia acestei fascinatii exercitate de subiectul Heidegger si, nu mai putin, de cel al relatiei dintre Martin si Hannah (exista de altfel o carte de Catherine Clement cu acest titlu) Prima este traducerea lucrarii filosofului francez Emmanuel Faye, aparuta acum la Yale University Press cu titlul Heidegger: The Introduction of Nazism into Philosophy in the Light of the Unpublished Seminars of 1933-1935.  Teza lui Faye (specialist in Descartes) este ca opera lui Heidegger a fost substantial patrunsa de ideile naziste, fiind vorba asadar de o capitulare metafizica absoluta. In atari conditii, ipoteza Hannei Arendt privind naivitatea lui Heidegger ar apare ca o rationalizare specioasa, ori chiar ca o tentativa de ocultare a unei culpabilitati intelectuale de neiertat.  Filosofia este redusa la politic, fara medieri, fara conotatii.  Ce ramane totusi din Heidegger ca fenomenolog?  Ce ramane din filosoful pretuit de Husserl si admirat de Levinas si Derrida?  Este totul reductibil la militantism ideologic?  Sunt textele despre Nietzsche infeundate unei cosmologiii naziste?  Sugestia ganditorului francez este ca filosofia heideggeriana a incetat sa mai fie una in sensul propriu al acestui cuvant, devenind contrapartea ideologica, arma metafizica a unui sistem criminal.  Adam Kirsch observa corect ca Faye alege doi ani din carierea spirituala a lui Heidegger si ii proiecteaza hiperbolic in centrul unui sistem ale carui increngaturi au fost fara indoiala mult mai complexe si mai echivoce. Pentru Faye, operele complete ale lui Heidegger ar fi “la fel de distructive si primejdioase pentru gandirea contemporana precum a fost miscarea nazista pentru existenta fizica a popoarelor exterminate”.  Obnubilarea din acea perioada, ceea ce alt ganditor a numit die Vernachtung der Vernunft,  este hipostaziata drept linia directoare a gandirii lui Heidegger. Nu mai vorbesc de insinuarea quasi-deliranta ca, la un moment dat, Heidegger ar fi fost un fel de ghostwriter pentru Hitler…

Stranger from Abroad: Hannah Arendt, Martin Heidegger, Friendship and Forgiveness se intituleaza cartea lui Daniel Maier-Katkin aparuta la editura Norton si recenzata in acelasi articol de Adam Kirsch.  Este vorba de misterul bunavointei aproape nelimitata dovedita de Arendt in efortul de a trece peste ceea ce ea privea drept un episod jalnic, insa nefundamental, nedecisiv, din biografia filosofului.   Sigur, Hannah Arendt nu a dovedit intotdeauna aceeasi blandete a judecatii, aceeasi compasiune pentru fiinte prinse in vartejul unor optiuni mortale.  Cine a citit ce avea de spus despre membrii consiliilor evreiesti in cartea Eichmann la Ierusalim (tradusa la Humanitas) stie la ce ma refer.  Este limpede ca i-a acordat lui Heidegger alibiuri speciale (as vorbi despre un fel de clauza a  filosofului cel mai favorizat)  nu doar in numele  dragostei de tinerete, ci mai ales pentru ca l-a considerat the secret king in the empire of thinking.  Nu ma indoiesc ca Hannah Arendt nu a crezut vreodata ca gestul lui Heidegger din 1933 a fost unul cu originile in subtanta durabila, definitorie a reflectiei acestuia.  Si totusi, in acele seminarii din 1933-1935, Heidegger vorbea, asemeni emulului sau de la Bucuresti, Nae Ionescu, despre incompatibilitatea dintre “nomadul semitic” si “natura spatiului german”. Idei care aveau sa se retraga intr-un fundal aproape uitat, semne sterse de vreme, de ploi, de deziluzii, de un razboi total care a dus la o infrangere totala.

Cu ani de zile in urma, la mijlocul anilor ’30, un tanar student de la Harvard, Pieter Viereck, a publicat o carte extraordinara cu titlul Metapolitics. I-a trimis mai intai manuscrisul lui Thomas Mann care a scris prefata. Dupa mine, cartea ramane printre cele mai actuale analize ale originilor intelectuale ale nazismului.  Ulterior, Viereck avea sa devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic si chiar critic in raport cu alti ganditori din aceeasi directie) si un distins eseist, poet si profesor. Ideea era ca national-socialismul, cu ale sale radacini in mistica telurica de tip wagnerian, in cultul pamantului, al sangelui, al noptii eroice, al aurorei redemptive, al comunitatii rasiale carismatice, simboliza o noua forma de politica, o aventura ce ce ducea individul catre zarile indepartate (uber sich selbst hinaus), in care cumpana fireasca, aceea ce leaga destinul uman de comandamentele religiilor traditionale, poate fi, ba chiar trebuie abolita. In acest pariu metapolitic gasim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi “indracirea” lui Martin Heidegger in acei tumultuosi, chiar nebuni anii 30.  Un pariu la care au participat, imbatati de suflul grandorii istorice, intelectuali de stanga si de dreapta, traind ruptura cu “sistemul” (deci cu valorile si institutiile liberale, cu parlamentarismul si cu constitutionalismul democratic) ca pe o apocaliptica salvare.  A-l prezenta insa pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg, a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune si o mistificare.  A sustine o asemenea pozitie presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar pozitia Hannei Arendt, dar si pe aceea a unui Paul Celan, inseamna asadar a eluda atatea lucrari nuantate pe subiect si a te rataci in labirintul verdictelor fara drept de apel.

Repere bibliografice:

Hannah Arendt/Martin Heidegger, Lettres et autres documents, 1925-1975, Paris, Gallimard, Bibliotheque de philosophie, 2001.

Karl Lowith, Martin Heidegger and European Nihilism, Editor Richard Wolin, New York: Columbia University Press, 1995 (volumul include doua scrisori, din 1921 si 1927,  ale lui Heidegger catre fostul sau student, dintre care una vorbeste despre rezervele majore in raport cu psihanaliza).

Richard Wolin, Heidegger’s Children: Hannah Arendt, Karl Lowith, Hans Jonas, and Herbert Marcuse, Princeton, N.J., Prinecton University Press, 2001.

Richard Wolin, The Heidegger Controversy, Cambridge, Mass., MIT Press, 1993. Extrem de semnificativ este schimbul de scrisori din 1947 dintre Herbert Marcuse si fostul sau profesor legat nemijlocit de adeziunea lui Heidegger la NSDAP si de luarile de pozitie din acea perioada si de mai tarziu (ori absenta lor, ca in cazul tacerii prelungite despre Shoah).  Punctul 6 al raspunsului lui Heidegger sugereaza o echivalenta intre Holocaust si crimele trupelor sovietice si ale regimului comunist din Germania de Est.  Raspunsul lui Marcuse ar merita comentat separat: “Cu aceasta propozitie nu va situati oare in afara dimensiunii in care o conversatie intre fiinte umane este posibila–in afara Logosului?  Pentru ca numai in afara dimensiunii logicului este posibil sa explici, sa relativizezi (auszugleichen), sa ‘intelegi’ o crima spunand ca si altii ar fi facut acelasi lucru.” (p. 164).

Luc Ferry/Alain Renaut, Heidegger et les Modernes, Paris, Grasset, 1988.

Victor Farias, Heidegger and Nazism, Philadelphia: Temple University Press, 1989 (ed. orginala, Paris,Ed. Verdier, 1985). Evolutia lui Farias merita o discutie speciala. Daca volumul sau despre simpatiile naziste ale lui Heidegger in anii 30 a fost aplaudat si promovat in mediile de stanga din Vest, cartea sa Salvador Allende: El Fin de un mito. El Socialismo entre la obsesion totalitaria y la corrupcion. Nuevas revelaciones, Santiago, Chile: Editorial Maye Ltda., 2006) a fost boictoata intruvcat dezvaluia afinitatile fascizante ale celui ce vea sa devina idolul stangii latino-americane si nu numai. Al. Calinescu a scris pe acest subiect in Dilema Veche.

Hugo Ott, Martin Heidegger: A Political Life, New York, Basic Books, 1993.

Tom Rockmore, On Heidegger’s Nazism and Philosophy, Berkeley: University of California Press, 1992.

Hans Sluga, Heidegger’s Crisis: Philosophy and Politics in Nazi Germany, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1993.

Despre hecatombe si fantome: Mitul lui Stalin intre istorie si memorie

La Moscova s-a aniversat, cu fast, defilari, discursuri, ceremonii si procesiuni ritualice, victoria din mai 1945.  O victorie care a insemnat simultan eliberare si opresiune.  Infrangerea nazismului a avansat categoric cauza unei umanitati amenintate de caderea in cea mai neagra barbarie.  Victoria URSS, o putere expansionist-totalitara, a dus la colonizarea (sovietizarea)  Europei de Est si Centrale, la impunerea in aceste tari a unor regimuri ilegitime si criminale.  Concesiile facute de aliatii occidentali, dar mai cu seama coplesitoarea prezenta militara a URSS in zona au permis aplicarea viziunii lui Stalin despre care vorbeste Milovan Djilas in cartea sa despre convorbirile purtate la Moscova cu liderul sovietic (“in acest razboi, cine ajunge primul isi impune propriul sistem ideologic”).  Pentru est europeni, Stalin continua sa fie si astazi fantoma ce nu poate sa dispara, proba ca trecutul nu este o alta tara, numele abisului, al umilirii lor ca natiuni, al suprimarii dreptului la speranta, la demnitate, la adevar.

Exista o carte excelenta de Adam Hochschild intitulata The Unquiet Ghost, despre felul in care rusii, dar si alte cetateni ai fostei URSS, si-l amintesc pe Stalin (ori mai exact spus, modul in care isi amintesc timpurile lui Stalin).  Nostalgia se combina cu oroarea, mandria patriotic-imperiala cu dezgustul, refularea si rusinea. Istoria reala, cea bazata pe documente, este adesori ocultata de aceste secvente rivale ale memoriilor de grup ori individuale.  Tocmai tensiunea dintre istorie si memorii (utilizez deliberat pluralul) explica faptul ca in timp ce presedintele rus Dmitri Medvedev admite ca URSS a fost un stat totalitar, deci unul care a distrus libertatile civile, a anihilat ordinea de drept si a functionat pe baza de teroare in masa, exista voci care continua sa glorifice “marile impliniri” din acea intunecata si insangerata epoca.  Kremlinul insusi pare prins intre aceste doua pozitii: manualele de istorie aparute dupa 2008 sub egida guvernului rus minimalizeaza semnificatia reala a crimelor staliniste, incercand sa le aseze intr-in registru comparativ global din care dispare singularitatea lor monstruoasa.  Singura comparatie onesta (moral si stiintific) este aceea propusa de Hannah Arendt in Originile totalitarismului si de Vassili Grossman in romanul Viata si destin, (trd. rom., Polirom, 2010), cu ideocratia exterminista a nazismului.  O comparatie pe care Vladimir Putin o respinge aprioric.  Intr-o vizita recenta la Kiev, imi povesteste un amic, consilierul lui Putin, Viaceslav Nikonov, facea elogiul bunicului sau pe linie materna, calaul stalinist Viaceslav Molotov (cel care, in calitate de comisar al poporului pentru afacerile externe a semnat, la 23 august 1939, “Pactul de neagresiune”, deci alianta cu Germania nazista care a dus la izbucnirea razboiului o saptamana mai tarziu, prin agresiunea Germaniei impotrvia Poloniei, urmata, dupa doua saptamani, de aceea a Armatei Rosii).  Priviti mai jos o fotografie intr-adevar istorica: ranjetul lui Stalin, chipul impietrit al lui Joachim von Ribbentrop, Molotov imperturbabil si pedant–totul se petrece, ironie suprema, sub portretul lui Lenin…

Stalin a apare in unele dintre aceste amintiri (deci intr-unul dintre competitivele regimuri de memorie, cum le numeste literatura de specialitate) drept liderul Comitetului de Stat al Apararii, comandantul suprem (functii reale), strategul  care, impreuna cu generalii sai, a facut posibila victoria din 1945 asupra celei mai formidabile masini de razboi pe care a cunoscut-o vreodata umanitatea (certa idealizare a rolului direct al dictatorului).  Sunt deliberat uitate atatea din enormele gafe comise de Stalin in anii razboiului, tratamentul inuman aplicat militarilor sovietici eliberati din lagarele germane, acuzati de “tradare” si deportati in Gulag, persecutiile si deportarile unor intregi grupuri etnice (ceceni, romanii din Moldova anexata si din Bucovina ucrainizata, tatari, germanii de pe Volga etc).  Stalin este reificat, fetisizat, romantizat, sustras istoriei verificabile si plasat intr-un panteon al eroilor Rusiei eterne (alaturi de Minin si Pojarski, de Suvorov si Kutuzov).  Asa se explica abundenta in aceste zile, pe strazile din Moscova, Sankt Petersburg etc a portretelor unui om care a condus, impotriva propriei populatii,  represiuni comparabile cu cele naziste.

Alt regim al memoriei, intemeiat pe o  istorie necontrafacuta, deci una cuprinzatoare si capabila de empatie pentru victime, retine faptul ca 25 de milioane de oameni au pierit, de partea sovietica in cel de-al II-lea razboi mondial, dintre care 7 milioane ca militari (soldati si ofiteri).  Ceea ce se numeste Marele Razboi pentru Apararea Patriei nu a fost razboiul lui Stalin. Multi am vazut filmul lui Andrei Tarkovski Copilaria lui Ivan.  Cartea istoricei britanice Catherine Merridale aseaza lucrurile in adevarata lor lumina atunci cand vorbeste despre Ivan’s War.

In perioada 1937-1940, Stalin a fost direct responsabil pentru lichidarea, sub aberantele acuzatii de complot, a celei mai mari parti din elita militara sovietica (de pilda, cinci din cei sapte maresali ai URSS au fost executati ca spioni si tradatori, in frunte cu Mihail Tuhacevski si Mihail Blukher). Intre cei lichidati a fost si tatal lui Evgeni Primakov, specialistul in Orientul Mijlociu care avea sa devina la un moment dat premierul Federatiei Ruse dupa prabusirea Uniunii Sovietice.  Stalin, Kliment Vorosilov(comisarul pentru aparare), Lavrenti Beria (seful NKVD dupa 1938) si Lev Mehlis (eful Directiei Politice a Armatei) au fost direct implicati in decapitarea Armatei Rosii.  Tot Stalin si acolitii sai au decis masacrul de la Katyn, razboiul cu  Finlanda, anexarea prin dictat a Tarilor Baltice, a Basarabiei si Bucovinei de Nord.

Au trecut atatea decenii de la momentul in care, in februarie 1956, Nikita Hrusciov a inceput demolarea din interior a mitului lui Stalin. A urmat Congresul al XXII-lea din octombrie 1961, cand mumia sociopatului dictator a fost expulzata din ceea ce a ramas pana astazi Mauzoleul lui Lenin. Cu aprobarea directa a liderului partidului, a aparut in 1962, in Novii Mir, revista condusa de Aleksandr Tvardovski, nuvela lui Soljenitin O zi din viata lui Ivan Denisovici (tradusa si publicata in Romania abia dupa 1990).  In timpul glaciatiunii dominata de Leonid Brejnev si Mihail Suslov, s-a incercat recladirea  partiala a mitului lui Stalin, indeosebi ca “strateg vizionar”. Dupa 1985, Mihail Gorbaciov a reluat ofensiva destalinizarii, declarand in 1987 crimele lui Stalin drept “neuitabile si neiertabile”.  Intreaga politica numita glasnost (deschidere, sinceritate) a avut ca directie principala demolarea legendelor propagandistice despre Stalin si stalinism.  In perioada Eltin, mitul lui Stalin a continuat sa se afle sub atac, fiind intretinut in primul rand de grupuri de veterani, de nationalisti extremisti si de ultra-reactionarul, sovinul Partid Comunist al Federatiei Ruse.

Recursul la imaginea beatificata a unui Stalin glorios-magnific face parte din acel registru mitologic pe care il definesc drept al fantasmelor salvarii, o forma de supra-compensare pentru o stare de malaise, de debusolare axiologica, de disperare istorica. Rusia nu poate evita confruntarea cu trecutul, recunoasterea momentelor tragice, a suferintelor de nedescris traite de milioane de inocenti. Acesta este scopul actiunilor societatii Memorial, al intiativelor promovate de Serghei Kovaliov si alti exponenti ai liberalismului civic inspirat de lupta si ideile lui Andrei Saharov.

Conferinţele “Monica Lovinescu”

Conferinţele „Monica Lovinescu” din cadrul departamentului „Ideologie şi Propagandă” al noului institut, IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) presupun un set de 20 de conferinţe anuale, conferinţe care se vor desfăşura săptămânal, câteva luni pe an, la noul sediu IICCMER, strada Alecu Russo, nr. 13-19, din Bucureşti, care dispune de o sală de conferinţe special amenajată. Conferinţele vor fi ţinute de către personalităţi ale lumii academice româneşti şi tineri cercetători din domenii diverse, aplicate însă studiului comunismului ca regim totalitar. Ele asigură un cadru de dezbatere a conceptelor care definesc şi configurează un spaţiu de cultură şi civilizaţie în perioada comunistă pe diverse domenii de cercetare.

Seria de conferinţe vizează deopotrivă o analiză critică a trecutului totalitar remanent în societatea românească atât prin reflex mentalitar, cât şi la nivelul unor componente ideologice conservate prin intermediul unor reţele de putere şi a unui regim clientelar cu rădăcini adânci în fostul regim comunist, cât şi o modalitate de a oferi tinerelor generaţii un tablou cât mai nuanţat a unei realităţi istorice complexe, constituind şi o formă de activare civică a conştiinţei individuale şi colective. IICCMER îşi propune în acest fel realizarea unui contact direct, eficient, cu un public eteroclit prin intermediul dialogului şi dezbaterii, cât şi punerea la dispoziţia publicului interesat a unor materiale informative stimulând dorinţa de cunoaştere a acestuia.

Va exista în acest sens şi un forum de dezbatere pe marginea conferinţelor, unde cei interesaţi pot afla date suplimentare legate de dezvoltarea unei teme în studiile anterioare ale conferenţiarului sau în proiectele sale viitoare.

De asemenea, conferinţele IICCMER deschid celor interesaţi un orizont de cercetare accesibil, posibilitatea de a se informa în cadrul şi prin intermediul Institutului pentru lucrări de licenţă, de cercetare sau pregătirea unor doctorate, precum şi consultarea unor materiale de arhivă şi chiar întâlnirea cu cercetători în vederea unor consultaţii gratuite legate de proiecte de cercetare.

Proiectul comunist este unul total, nu admite excepţii şi derogări, colonizând fiecare domeniu al cotidianului, spaţiul public şi spaţiul privat deopotrivă, şi, înainte de toate, spaţiul ideilor, şi, prin el, cel al imaginarului colectiv. Deconstrucţia sistemului comunist presupune o analiză a relaţiilor dintre „Ideologie”, definită ca „formaţiune mentală” (Alain Besançon), „mitocraţie” (Mikhail Epstein), „partocraţie ideocratică” (Martin Malia), „religie laică” (Raymond Aron), „Biserică pe dos” (Nadejda Mandelstam) şi instrumentarea ei prin intermediul propagandei. De aceea, temele conferinţelor sunt circumscrise cadrului larg al istoriei ideilor secolului XX şi a felului în care ele se reflectă în cadrul universului comunist: arhitectură, urbanism, arte plastice, cinematografie, literatură, filozofie, sociologie, modernitate, regimul concentraţionar, călătorii, exil, religie, politică a minorităţilor etc. În mod esenţial, demersul acestor conferinţe este unul interdisciplinar, menit să cartografieze specificul societăţii comuniste din România şi să configureze indirect şi un tablou al vieţii private în comunism, reunind, sub aceeaşi cupolă, filozofia, istoria ideilor, politologia, sociologia, istoria literară, istoria imaginarului etc.

De asemenea, aceste conferinţe includ şi o perspectivă asupra evoluţiei societăţii româneşti postcomuniste, a perioadei de tranziţie şi a evenimentelor care îşi au explicaţia în contextul mai larg al comunismului ca structură mentalitară şi infrastructură politică. În acest sens, IICCMER va găzdui o serie de personalităţi ale culturii româneşti care vor susţine conferinţe cu începere din luna iunie a acestui an, după următorul program:

Miercuri, 2 iunie, ora 17.30
Prof. Eugen Negrici (Universitatea din Bucureşti) – Consecinţele ideologizării totale a literaturii române în anii fundamentalismului comunist;

Vineri, 11 iunie, ora 17.30
Conf. Ruxandra Cesereanu (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj) - Tombola Memoriei. Postcomunismul românesc: dosariade, lustraţie et Co;

Miercuri, 16 iunie, ora 17.30
Prof. Vladimir Tismăneanu (Universitatea Maryland, USA) - Despre comunism: destinul unei religii seculare;

Marţi, 22 iunie, ora 11.00
Prof. Ioana Bot (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj) - Regândind istoria literaturii române: poveşti despre trecutul recent

Omul singur si omul liber: Adrian Marino versus N. Steinhardt

Articolul meu despre dubla viata a lui Adrian Marino, aparut in Evenimentul Zilei de ieri, a provocat numeroase comentarii. Nu voi raspunde celor care, sub adapostul anonimatului, apeleaza la cele mai dezgustatoare invective antisemite.  Cred ca raposatul critic, caruia orice forma de xenofobie ii repugna organic, ar fi simtit doar greata in raport cu asemenea avocati din oficiu.  Sunt unele interventii care marturisesc  o profunda mahnire legata de ceea ce autorii privesc drept injustitia ce s-ar comite acum in raport cu memoria biografului ideii de literatura. Mi se par puncte de vedere ce merita discutate fara patima. Eu cred ca probele aduse de Mirela Corlatan, coroborate cu pozitiile cunoscute ale lui A. Marino la adresa personalitatilor de varf din exilul democratic anticomunist, sunt suficient de relevante pentru a ne elibera de un pagubitor cult al ganditorului ca icoana morala. De altfel, ma indoiesc ca si l-ar fi dorit.

Nu neg ca A. Marino va fi fost recrutat prin santaj ori prin alte insuportabile presiuni psihologice.  Respect cei 14 ani de privare de libertate (temnita si domiciliu fortat).  Dar a acceptat ulterior sa serveasca scopurile Securitatii in domenii atat de importante pentru regim.  Altii nu au facut-o.  Sa-i amintesc aici pe Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Barbus, fratii Boila, N. Steinhardt. Nu toata lumea a facut pactul cu Diavolul, cum corect au spus-o, in repetate randuri, Bujor Nedelcovici si Ioan T. Morar.  In amintirile sale, Adrian Marino  nu a propus o discutie deschisa a subiectului.  Nu si l-a asumat, asemeni lui Alexandru Paleologu, in dialoguri (publice ori private). Nu exista o spovedanie a lui Marino.  Dimpotriva, a acoperit rusinosul episod prin aluzii deliberat vagi si neconcludente.

Tin sa precizez ca nu contest nici o clipa valoarea contributiilor culturale ale lui A. Marino. Nu pun sub semnul intrebarii angajamentul sau ferm pro-occidental, deschiderea catre marile culturi, modernitatea inalterabila, convingerile neclintit democratice, dispretul pentru orice tribalism exclusivist.  Cand altii oscilau jenat pe tema comparabilitatii comunismului si fascismului, A. Marino s-a pronuntat ferm in favoarea acestei pozitii.  Nu am avut parte decat de cuvinte frumoase din partea sa, pentru care mi-am exprimat cu numeroase prilejuri gratitudinea. Dar nu acesta este subiectul. In plus, ma intreb daca este posibila trasarea unei linii nete (e termenul lui Marino) intre om si autor.  Am citat mai demult cuvintele Monicai Lovinescu: “Nu e posibil sa semnezi cu aceeasi mana capodopere si delatiuni”.

In plus, fie-mi ingaduit sa intreb, nu am si eu dreptul la dezamagire?  Nu am si eu dreptul sa-mi fie jena pentru ceea ce citesc semnat de oameni pe care i-am crezut prieteni?  Pentru care am semnat, cu numele meu, nu putine scrisori de recomandare?  Pe care i-am sustinut fara rezerve in timpuri dificile pentru ei si pentru tara.  Sunt admonestat ca am facut o carte de dialoguri cu Iliescu (“maculatatura” care paraziteaza ambasadele, etc), desi am explicat clar care a fost scopul unei lucrari de acest gen, apartinand unui gen practicat in literatura internatiopnala.  In plus, imediat dupa sesiunea Parlamentului din 18 decembrie 2006, cand Iliescu a fost de fapt promotorul boicotarii condamnarii dictaturii comuniste, am scris in revista 22 ca m-am inselat privind capacitatea sa de a invata politic.  Toate aceste violente verbale numai pentru ca indraznesc sa spun ce cred, hic et nunc, despre Iliescu, despre Marino, despre Geoana, despre Baconsky, despre Michnik, despre Nemoianu, despre Patapievici, despre Plesu, despre Liiceanu, despre Mihaies, despre Cartarescu, despre Stanomir, despre Neamtu, despre oricine altcineva, in numele libertatii de opinie si de expresie. Pe un blog, deschis, public, transparent, intr-un articol de ziar. Nu in note informative la Securitate. O institutie criminala cu care, har Domnului, nu am avut niciodata de-a face.

Iata o interventie interesanta pe forum:

5 mai, 18:16. Gelu

D-le Tismaneanu!

Nu contest ceea ce spuneti in articol. Cred ca aveti dreptate. Mi se pare insa ca nu mergeti pana la capat cu analiza. Cel putin atunci cand este vorba despre A. Marino. Eu, spre exemplu, am o mare stima pentru cel ce a fost Nicu Steinhardt. In fata unui om precum monahul de la Rohia nu pot sa spun decat “Jos palaria!”. Nu am insa pretentia ca toti cei care au avut vreo legatura cu Securitatea comunista sa se fi comportat precum autorul Jurnalului fericirii. Adica reusind sa ramana fara pata. Unii oameni sunt mai slabi. Poate asa a fost chiar A. Marino. Dar, respectand ideea d-tra de responsabilitate, idee foarte bine venita, hai sa zabovim putin asupra acesteia si sa ne-ntrebam daca A. Marino, prin colaborarea sa cu Securitatea, a facut cuiva rau. Daca “da”, atunci nu mai am nimic de spus. Isi merita eticheta de “colaborator” al sinistrei institutii. Daca “nu” insa, atunci eu cred ca ar trebui sa fim mai intelegatori: pentru ca nu stim in ce conditii A. Marino a acceptat o colaborare practic inofensiva. Aici este problema care s-ar cuveni lamurita, dupa parerea mea.

Este dificil de explorat subiectul in cateva randuri.  Problema nu mi se pare insa reductibila la caracterul benign ori malign al notelor informative, ci tine de chiar existenta lor. Imi pare rau, dar mi-e greu sa inteleg ce insemana “inofensiv”:  a oferi Securitatii chiar o adresa de locuinta a cuiva poate avea consecinte teribile.  A deveni informator sub nume de cod, a accepta misiuni din partea Securitatii, iata dilema pe care altii au rezolvat-o total diferit. Chiar daca acest lucru s-a soldat cu blocaj profesional, degradare civica, marginalitate, hartuire.  Tocmai din acest motiv mi-am incheiat articolul oferind exemplul lui N. Steinhardt. Un intelectual care a imbinat inteligenta spirituala cu aceea morala.  Un fost detinut politic care in ruptul capului n-ar fi putut deveni informator. O persoana religioasa, perfect capabila de o prietenie cu un agnostic. N. Steinhardt stia sa ierte, dar principiile sale morale erau ferme, nu gelatinoase. Pozitia sa era identica, la acest capitol, cu aceea a Nadejdei Mandelstam, ale carei memorii le pretuia in cel mai inalt grad.  In exceptionala sa biografie a lui N. Steinhardt, criticul George Ardeleanu citeza cuvintele acestuia despre delatori.  Cred ca merita sa reflectam la ele acum, cand din varii directii, in loc de analize la obiect, eliberate de partizanate si fobii, se incearca justificarea nejustificabilui:

“Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire in viata mea, fiind ‘turnat’, tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decat dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca incurajeaza in intreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini in general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vand rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid, daca se sprijina pe delatiune, para, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive increderea in oameni, nu neincrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”

PS. O precizare terminologica.  Comparative communist studies sunt o disciplina cu notiuni, metode si reguli acceptate in comunitatea epistemica. Exista un concept al disidentei in regimurile leniniste. In TLS, (30 aprilie 2010, p. 7), politologul Archie Brown recenzeaza volumul lui Jay Bergman, Meeting the Demands of Reason: The Life and Thought of Andrei Sakharov (Cornell University Press, 2010). In opinia mea, bazata pe ani de cercetari in arhive, in consens cu majoritatea coplesitoare a celor care se ocupa de subiect, Vasile Paraschiv, Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Geza Szocs, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Ana Blandiana, Herta Muller, William Totok, Richard Wagner, Viorel Padina, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Victor Frunza, Ionel Cana  (lista este evident incompleta) au fost disidenti. Pot oferi criterii pentru ceea ce sustin.   Disidenti au fost liderii miscarilor greviste din Valea Jiului si de la Brasov (Const. Dobre si Mircea Sevaciuc) si cei prigoniti alaturi de ei. Disident a fost Vasile Gogea care a informat Vestul despre represiunea de la Brasov, riscandu-si libertatea. Putem vorbi despre dizidenta culturala a unor oameni ca Andrei Plesu, care a fost in nenumarate rinduri penalizat (prin desfacerea contractului de munca) de regimul comunist pentru nesubordonare fata de politicile partidului. Lista, desigur, poate continua.

In mod cert, pe de alta parte, nu a fost disident Silviu Brucan, un fractionist care s-a opus lui N. Ceausescu printr-o scrisoare care glorifica Securitatea anilor stalinismului timpuriu (adica dezlantuit).  Nu contest semnificatia Scrisorii celor 6. Dar sa nu o transformam in ceea ce nu a fost.  Acel document nu revendica pluralism politic, nu chestiona principiul sacrosanct al “rolului conducator al partidului”.  Nu cerea abolirea cenzurii.  Mai lipseste sa auzim ca si Const. Parvulescu (ani de zile membru al Biroului Politic si presedintele temutei Comisii a Controlului de Partid) a fost disident pentru ca s-a opus, in 1979, realegerii lui Ceausescu ca secretar general al PCR si a semnat Scrisoarea celor 6. Ori am ajunge sa vorbim si despre disidentii Corneliu Manescu si Gh. Apostol.  Soyons serieux!

Lupeni dupa Lupeni: De la Lica Gheorghiu la Victor Ponta

Indragostit de traditia stangii radicale, revolutionar de ultima ora, Victor Ponta a decis sa petreaca ziua de 1 Mai la Lupeni. O alegere in mod cert atent calculata.  Probabil ca a facut-o la indemnul presedintelui de onoare Ion Iliescu.  Sfaturile patriarhului rosu nu pot fi ignorate de un atat de zelos discipol.  Lider accidental al al unui partid cu origini comuniste, el nu face decat sa perpetueze prin farse de acest gen impostura specifica sectelor de tip bolsevic.  Obsedata de mitologie, de sacralizarea unor comemorari legitimatoare, puterea comunista a facut din Valea Jiului un fief simbolic, un argument pentru atacurile propagandistice impotriva a ceea ce se numea “regimul burghezo-mosieresc”. In 1963 avea loc, in prezenta membrilor Biroului Politic al CC al PMR,  premiera filmului “Lupeni 29″, cu fiica dictatorului din epoca, Lica Gheorghiu, in principalul rol feminin. In fapt, a fost o actiune tipica pentru subversiunea comunista, iar nu o miscare spontana a unei clase muncitoare luptand pentru emancipare sociala.  Unul dintre organizatori a fost Vasile Luca, lider comunist epurat in iunie 1952.  Sa nu uitam, PC din Romania era sectie a Internationalei Comuniste (Comintern) si aplica neconditionat directivele venite de la Moscova.

Dupa decenii, Valea Jiului s-a revoltat contra clasei parazitare a burgheziei rosii (ceea ce Milovan Djilas a identificat drept noua clasa profitocratica). Miscarea grevista din august 1977 a fost una anticomunista, animata de idealuri similare cu acelea care vor inspira, in 1980, sindicatul liber si autoguvernat Solidaritatea. A urmat represiunea, care trebuie analizata temeinic.  Trebuie spus adevarul despre ce s-a intamplat atunci si in anii care au urmat.  Incepand cu sfarsitul grevei anticomuniste din august 1977, Valea Jiului fost draconic supravegheata, Securitatea a fost perment mobilizata pentru a neutraliza orice forma de protest, au avut loc numeroase arestari si deportari. In chip metodic, pe baza unui plan sistemtic, Valea Jiului a fost transformata intr-o baza de putere a securistilor, comunistilor, neo-comunistilor, FSN-istilor si mai nou, al PSD-istilor. Recomand acest link pentru a citi replica data de dl Constantin Dobre, liderul grevei anticomuniste din 1977, incercarilor de a scrie istoria in functie de interesele admiratorilor lui Lenin, Ceausescu, Iliescu si Che Guevara.

Constantin Dobre are dreptate:  “SAMANTA BOLSEVICA A SOCIAL-DEMOCRATIEI inca mai germineaza in Valea Jiului”.  Nu a social-democratiei martirizata de agentii lui Stalin din Romania, nu a partidului lui Titel Petrescu, Jumanca, Grigorovici, Flueras, nu a Romaniei Muncitoare, revista din exil condusa de Eftimie Gherman la care a scris Virgil Ierunca, ci aceea a colaborationismului in genunchi simbolizat de Stefan Voitec, Lothar Radaceanu, Barbu Solomon, Ion Pas si altii ca ei. Traditia “tacticii salamului” inventata de calaul stalinist maghiar Matyas Rakosi si pusa in diabolica, nefasta opera in Romania de Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Apostol, Emil Bodnaras, Petre Borila, Alexandru Draghici, Chivu Stoica, Nicolae Ceausescu, Iosif Chisinevschi, Liuba Chisinevschi, Constantin Parvulescu, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioros, Ion Gh. Maurer, Leonte Rautu, Leontin Salajan, Janos Fazekas, Dumitru Coliu, Florian Danalache, Constanta Craciun, Ofelia Manole, Paul Niculescu-Mizil, Manea Manescu, Ilie Verdet, Constantin Dascalescu.  Traditia batjocoririi advesarului in orgiile propagandistice din paginile presei urii si calomniei, condusa de Sorin Toma, Silviu Brucan, Nestor Ignat.

http://www.zvj.ro/node/5127 

Istoria opozitiei anticomuniste din Romania trebuie tratata cu deplina onestitate.  Este dezolant  ca in acesti 20 de ani evenimentul anticomunist din august 1977 a fost falsificat, marginalizat, bagatelizat si in final ocultat. Ma refer la ceea ce tine de memorializare si educatie publica, de analize bazate pe istorie orala, pe documenteele Securitatii, ale comitetului judetean PCR etc 

Dupa stiinta mea, nu exista vreun muzeu/edificiu cultural despre acel eveniment, nici o asociatie in amintirea acelui moment anticomunist. Mai mult, Ziua Minerului, la fel ca pe vremea comunismului, se sarbatoreste la data de 6 august a fiecarui an (in amintirea grevei de la Lupeni din 6 august 1929 – greva, dupa cum stie, provocata de comunistii din ilegalitate, beneficiaza de cateva muzee, case de cultura, statui si case de sindicat, proband perpetuarea mentalitatilor si simbolurilor comuniste, deci ale unui regim declarat oficial de seful statului drept ilegitim si criminal). Este revoltator faptul ca, din cate inteleg,  greva anticomunista din 1-3 august 1977 se comemoreaza, chipurile, tot la data de 6 august!?  Ajungem din nou la problema recunostintei pentru cei care au luptat impotriva dictaturii totalitare, la obligatia morala, politica si legala ca statul democratic sa confrunte acest trecut si sa ia masurile ce se impun.

O spun cat pot de apasat, cu deplina reponsabilitate profesionala si etica:  A sosit momentul ca Ziua Minerului sa comemoreze eroica revolta din 1-3 august 1977, iar nu actiunea comunista din 1929. A sosit momentul ca toti cei persecutati pentru participarea la acea revolta anti-totalitara sa se bucure de deplina recunostinta publica.  Exista o istorie reala a opozitiei democratice anticomuniste din Romania.  Ea trebuie cunoscuta, pretuita si studiata. In Polonia, amintirea grevei de la Poznan din iunie 1956 este comemorata la nivel national.  Greva din august 1977 a fost un asemenea moment intr-adevar inaltator, capabil sa reafirme, sa recupereze si sa garanteze onoarea unei natiuni.

Dubla viata a lui Adrian Marino: Despre ambiguitatile ideologiei

Socul actualelor revelatii, pe care unii se grabesc sa le proclame drept irelevante, tine de statura si statutul lui Adrian Marino.  A fost un intelectual public de mare vizibilitate dupa 1989, a fost privit de multi drept un mentor, un model de verticalitate, demn de urmat si cultivat.   Deschis si fara menajamente, Marino si-a judecat veacul si semenii (ba chiar si pe sine), in functie de criteriul ideologic.  Cel moral era astfel identificat cu o optiune politica precisa: anume cea anti-totalitara, deci opusa domniei partidului unic si statului controlat de politia secreta, instrumentul acelui partid.  Linia de demarcatie intre democratie si totalitarism era vazuta drept vitala.  Cred ca Adrian Marino, cel pe care l-am cunoscut, cel care a participat, alaturi de doamna Doina Cornea la fondarea Forumului Democratic Antitotalitar, ar fi subscris fara rezerve la ideea ca anticomunismul, asemeni antifascismului, este o obligatie morala.  Nu una legala, ma grabesc sa adaug, nu una dictata institutional.  Nu un must, ci un ought to.  O idee consonanta cu un celebru eseu de Lionel Trilling despre the moral obligation to be intelligent. Iata un pasaj (transant, neindoios, dar si self-serving in lumina a ce stim azi) din Viata unui om singur (p. 64):

Pentru mine, criteriul ideologic a fost si  a ramas esential, capital.  Cel mai important dintre toate.  Mai important decat toate aspectele inchisorii, chiar si cele “morale”. Deoarece el traseaza linia neta de demarcatie dintre democratie, comunism si fascism si legitimeaza intreaga mea actiune si atitudine, neschimbata pana azi.  Este si ramane sensul intregului meu “sacrificiu”. Pe care nici nu-l  “idealizez ” si, cu atat mai putin, nu intentionez sa-l “valorific” intr-um mod oarecare.  Al meu si al altora care au crezut in democratia de tip occidental. Ea este radical opusa extremei stangi si extremei drepte.

Nu stiu cum va fi reconciliat el aceasta alegere existentiala, intemeiata pe imperativul claritatii morale, cu colaborationismul dovedit acum in documentele din arhivele fostei Securitati.  Un colaborationism care a implicat infiltrarea exilului anticomunist in zona sa cea mai respectata si respectabila. E tulburator sa afli ca Adrian Marino incerca sa submineze prietenia intre Monica Lovinescu si Mircea Eliade – marele savant caruia ii dedicase o monografie. E dureros sa descoperi complicitatea carturarului clujean cu fortele cele mai tenebroase ale sistemului, cu acele grupari securiste a caror ideologie era exact sinteza baroca dintre fascism si comunism.  Sa fi fost de fapt aceasta platosa ideologica alibiul, rationalizarea rasucita de care avea nevoie omul de cultura Marino atunci cand semna notele informative ca parte a pactului ce-l facuse cu Diavolul incarnat?

Nu stim daca A. Marino a scris delatiuni mizerabile de tipul celor produse de Pavel Apostol despre Tudor Bugnariu si familia acestuia (voi reveni).  Problema este ca nimeni nu l-a privit vreodata pe perfidul, infamul P. Apostol ca pe un personaj exemplar. Se stia de la I. D. Sarbu, intre altii, ca P. Apostol era o jigodie, une crapule.  Se stia cum il denuntase pe Lucian Blaga, fostul sau profesor, in al carui anturaj se strecurase dupa razboi.  In timp ce Adrian Marino, eternul presedinte al juriilor ASPRO, ne aparea multora dintre noi drept stalucitorul, demnul si ireprosabilul pedagog al democratiei liberale intr-o lume plina de canalii, lichele, nemernici si poltroni.

Biografia sa este asemeni sistemului pe care l-a denuntat: duplicitara, dedublata, disimulata.  De aici si marea dezamagire din aceste zile. Acolo unde exista asprimea judecatilor morale te astepti sa descoperi integritatea.

O patologie a sufletului si a mintii: Despre resentiment

In revista clujeana Verso a aparut un dosar despre resentiment.  Un dosar, cred eu, actual, echilibrat si necesar.  O discutie intr-adevar menita sa clarifice termenii, sa-i plaseze contextual, sa le deceleze implicatiile semantice si promisiunile euristice.  Omul resentimentar, o stim de la Dostoievski, este fiinta subteranei.  Ii repugna constructiile inalte, spatiile deschise, la propriu si la figurat.  Convins ca subsolul mocirlos este locuinta noastra fireasca, nu poate intelege conceptul de empatie (lucru observat de Max Scheler) si ne azvarle pe toti in universul igrasiei amorale.  Coborand mereu, vrea sa-i coboare si pe altii.  Nobilitatea spiritului trebuie automat negata, batjocorita, bagatelizata, calomniata.  O editura de mare succes, zamislita dintr-un proiect altruist? Sa fim seriosi, este o susanea.  O revista de idei deschisa si sincrona cu marile curente intelectuale?  O retea de influenta pentru elitistii incorigibili.  Un institut de studii avansate comparabil cu tot ce are Occidentul mai competitiv?  O trambulina pentru serate cu fursecuri.  Jocuri de putere simbolica, de imagine, mon cher. Resentimentul isi gaseste originea in neputinta de a crea, de a admira, de a darui, pe scurt de a recunoaste. Gratitudinea este absenta din dictionarul comportamental al acestui tip uman.  Resentimentul lasa in urma pustiu, cenusa, amaraciune.  Religiile politice moderne au abuzat de resentiment, l-au utilizat si mobilizat (ura de clasa, ura de rasa).  Una din principalele motivatii ale delatorilor in regimurile dictatoriale, a fost/este resentimentul.

Resentimentarul este un denuntator, un mouchard (actual ori potential).  Spre a relua formularea unui istoric francez, este vorba de un cancer al sufletului.  Sa ne miram de revelatiile din ultimele zile pe tema unui personaj cultural care nu  putea digera nicicum gloria altora?  Resentimentarul se amageste cu ideea ca este victima unei conspiratii a minimalizarii, ca jocurile sunt facute de puteri oculte, ca X este omul lui Y si ca, impreuna, nu fac altceva decat sa-i poarte lui (sau ei) sambetele.  Propria josnicie este astfel justificata prin alibiul fantasmatei josnicii a Celuilalt.  Resentimentarul este sectar, justitiar si vindicativ. El (ea) nu iarta, ci dimpotriva, admonesteaza, urecheaza, stigmatizeaza, acuza.  Danilo Kis a scris lucruri remarcabile pe acest subiect.

Gericault, Theodore Portrait of a Woman Suffering from Obsessive Envy c. 1822 Oil on canvas

Contributiile publicate in Verso au aparut initial pe acest blog. Ma gandesc la un volum care sa apara anul acesta.  Se examineaza, in chip riguros si calm, fara inutile echivocuri,  fara personalizari emotionale, fara diatribe si insinuari,  o stare de spirit, o atitudine, o incarnare a unui nihilism ce tine de aversiunea fata de valorile autentice.

Iata aici introducerea pe care am scris-o pentru aceasta incercare de anatomie a unei patologii a sufletului si a mintii care continua sa faca ravagii…

Se vorbeşte tot mai mult despre resentiment, frustrare, ranchiună, chiar revanşă, drept mecanisme care ar putea explica ofensivele tot mai virulente împotriva ideilor şi practicilor pluralismului democratic. Mai mult, mie mi se pare că resentimentul este motivaţia adâncă a celor pentru care orice formă a nobleţii spiritului trebuie automat terfelită. Formule derogatorii de genul “las’că ştim noi” se întâlnesc cu eternele imprecaţii băşcălioase: “Dar cine-i el, sau ea, să ne dea nouă lecţii?” Se recurge la fişe de cadre, se reproşează originea etnică, este reluată tema abjectă a “culpabilităţii genetice”. Jargonul infam al “României Mari” (ce ruşine şi ce oroare ca această foaie să pângărească un ideal autentic) recidivează unde te aşteptai mai puţin…

Apar (ori reapar) personaje larvare care se caţără, graţiei atacurilor împotriva spiritelor ce clădesc, pe piedestaluri prin nimic meritate. Resentimentul este inseparabil de voluptatea maculării, a înjosirii, a calomnierii. Nu toţi resentimentarii sunt spirite inferioare. Într-o carte mult-discutată publicată postum, un faimos cărturar făcea chiar un straniu elogiu al resentimentului. Există deci şi cei care, deşi ar avea raţiuni să se opună valurilor resentimentare, nu îşi pot reprima pornirile demolatoare, furiile născute dintr-o adeseori auto-impusă solitudine. Oameni care nu se pot împăca sub nici o formă cu ideea ca nu (mai) sunt actuali. Din păcate, vocile care vin din direcţia pe care o numim a liberalismului civic anti-totalitar sunt prea puţin prezente în mediile dominante (mă refer mai cu seamă la televiziuni). Sunt atacaţi continuu cei numiţi, cu o sintagmă ce combină invidia cu ignoranţa, “boierii minţii”. Dar sunt cultivaţi în schimb indivizi alunecoşi, onctuoşi, specialiştii turpitudinilor carieriste. Principiile sunt suspendate de dragul unor “polemici” pe cât de ieftine, pe atât de sterpe. Resentimentul este o tristă stare de spirit care combină ura, aversiunea, frica, insecuritatea şi un mistuitor complex de inferioritate. Pe blogul meu de idei am publicat şi voi continua sa public răspunsurile unor cunoscuţi intelectuali pe subiectul resentimentului ca emoţie publică nocivă şi experienţa subiectivă auto-devorantă. Mulţumesc revistei Verso şi lui Vlad Mureşan pentru ideea publicării acestui dosar (Vladimir Tismăneanu).