Cartea de vacanta: Recomandarile mele

30/07/2010

Am fost rugat de Alexandra Olivotto de la Evenimentul Zilei sa propun cateva titluri de carti ca lecturi de vacanta. Cum mi s-au cerut doua-trei titluri (romanesti ori straine), a trebuit sa aleg dintre carti care toate mi se par exceptionale si chiar cu aceasta selectie dura am ajuns la cinci  titluri. Alte carti  remarcabile citite in ultimele luni si pe care le recomand cordial sunt Irena Grudzinska Gross, Czeslaw Milosz and Joseph Brodsky: Fellowship of Poets (Yale University Press, 2010); Andrei Plesu, Note, stari, zile. 1968-2009 (Humanitas, 2010); Ioan Stanomir, Apararea libertatii. 1938-1947 (Curtea Veche, 2010); Michael Scammell,  Arthur Koestler, The Literary and Political Odyssey of a Twentieth-Century Skeptic (Random House, 2009); David Priestland, The Red Flag: A History of Communism (Grove Press, 2009); Maria Bucur, Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth Century Romania (Indiana University Press, 2009).  Am scris despre cartea Mariei Bucur ceea ce se cheama un review-essay care va apare in numarul viitor din Slavic Review.  Lucrez acum la o recenzie pentru revista Society a cartii lui Steven Rosefielde, Red Holocaust (Routledge, 2010).  Despre noua carte a lui Andrei Oisteanu, Narcoticele in cultura romana, aparuta anul acesta la Polirom pot spune ca este fascinanta si ca o recomand impreuna cu excelenta recenzie scrisa de Angelo Mitchievici in revista 22.

http://www.revista22.ro/nocturnele-psihedelice-ale-lui-andrei-oi351teanu-8649.html

Recitesc acum I. D. Sirbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal. Glosse. Roman politic (doua volume, Scrisul Romanesc, 1996) si Petru Dumitriu, Ne intalnim la Judecata de Apoi (Unvers, 1992).   Am citit si numarul cel mai recent din Lettre Internationale, editia romaneasca. Din nou, exceptional.

Iata asadar raspunsurile aparute in EvZ.

Politologul Vladimir Tismăneanu, preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, mizează în această vară pe scriitorii români, printre care Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici sau Mircea Cărtărescu.

  • Dinu Pillat, “Aşteptând ceasul de apoi”, Humanitas, 2010, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, este un roman de o mare densitate ideatică, o carte-avertisment despre demonism politic, despre microcosmul radicalismelor utopice în veacul lagarelor de concentrare. Un roman pentru care autorul a plătit cu ani grei de temniţă, o carte care a zăcut vreme de decenii în depozitele cu manuscrise furate şi interzise ale Securităţii. O tentativă de a desluşi cum pot cădea oameni inteligenţi în capcanele ideologiilor salvaţioniste (fascism, comunism).     

  • Gabriel Liiceanu, “Intâlnire cu un necunoscut”, Humanitas 2010, este deopotrivă o Meditaţie despre libertate, adevăr, curaj etic, dar şi despre problema răului în istorie, cu ale sale încarnări experienţele totalitare. Tonul elegiac, dar şi francheţea judecăţilor fac din acest volum nu doar un prilej de delectare estetică, dar şi o invitaţie la evaluări etice. Este de remarcat că autorul nu se blochează în consideraţiii auto-justificative, menţine mereu deschis orizontul interogaţiei, al dubiului, al unui dialog cu sine şi cu lumea.     

  • Horia-Roman Patapievici, “Ultimul Culianu”, Humanitas, 2010, este o carte ce propune un întreg univers intelectual în care se întrepătrund istoria religiilor, a ştiinţei, a căutarii nesfârşite a unei sinteze capabile să împace sacrul cu lumea, cu imanenţa. Este ceea ce a încercat Ioan Petru Culianu, gânditor de geniu asasinat în chip monstruos de forţele tenebrelor, ale cărui iluminări sunt readuse aici în discuţie cu înţelepciune, empatie, rafinament şi temeritate conceptuală.     

  • Mircea Cărtărescu, “Nimic”, Humanitas, 2010, este un volum de poeme dintre care cele mai multe regăsite prin uitate sertare, de o sinceritate totală, în care dispare miraculos distincţia între aerul ameţitor al înălţimilor şi acela copleşitor al abisurilor. Citiţi măcar două poeme: “Te rog” şi “Ieşim la plimbare cu tricouri la fel” (de acesta din urmă sunt îndeosebi legat) şi veţi citi apoi toată cartea.     

  • Vasili Grossman, “Viaţa şi destin”, Polirom, 2010, este, alături de cărţile lui Soljeniţîn, marele roman al totalitarismului comunist, o frescă tolstoiană despre eroism, iluzii, trădare, teroare, utopii distructive şi marile crime din veacul XX (Gulagul şi Holocaustul).  (Vladimir Tismăneanu)

Patriotism sincer versus obsesii xenofobe (un articol de Andrei Plesu)

28/07/2010

Atunci cand se aud vociferari stridente si imprecatii exclusiviste, cand intoleranta xenofoba si izolationista este ridicata de unii la rang de virtute, cand calomniile si fabricatiile sunt diseminate drept adevaruri revelate, este tonic si incurajator sa vezi (ori macar sa speri) ca este in fond vorba de o marginalitate agresiva, de istericalele strapontinei.  Deci nu de un curent dominant in cultura politica a Romaniei de azi.  Din pacate, insa, acest gen de discurs risca sa fie contagios (nu doar in zonele anonime ale forumurilor de ziare, ci , asa cum recent observa dl Cristian Preda, si in discursurile unor politicieni).  Este vorba de un set de obsesii si de un stil contondent care  nu poate fi nici neglijat, nici ignorat.  Acest text al d-lui Andrei Plesu, calm si precis, probeaza faptul ca intelectualii critici nu inteleg sa accepte asemenea intimidari nesabuite, ca exploziile de grobianism resentimentar nu pot fi trecute cu vederea, ca buna cuviinta ramane norma fundamentala, premisa indispensabila  pe baza careia poate functiona o comunitate democratica. A face din originea etnica ori sociala a cuiva un criteriu de judecare a performantei si credibilitatii sale civice si profesionale este o jignire adusa spiritului democratic.  Asa au procedat dictaturile totalitare si stim la ce rezultate au ajuns. (VT)

A sluji patria

de Andrei Plesu

Adevarul, 28 iulie 2010

Până şi o idee bună poate fi compromisă de o formulare stângace.

Am primit, zilele trecute, adresa unui site, pe care se putea urmări filmul unei demonstraţii de protest organizate în ziua de 14 iulie în faţa Ambasadei SUA. Protestul era susţinut de „Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991″, „Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor” şi de „Mişcarea Conservatoare”, reprezentate prin liderii lor, dnii Mihai Rapcea, Viorel Ene şi Mugur Vasiliu. Am ascultat trei discursuri pe care n-am puterea să le comentez. Era vorba de Vladimir Tismăneanu, de tatăl lui, nomenclaturist comunist şi evreu, de „anumite cercuri financiare americane” care au sprijinit instaurarea comunismului, de cârdăşia Ion Iliescu-Traian Băsescu, de faptul că actualul ambasador al Statelor Unite e „coreligionar” al lui Tismăneanu şi de cât de „urât” e poporul american, pentru războaiele sale nedrepte împotriva lui Miloşevici şi a lui Saddam Hussein. Finalul, care menţiona cele (nu întâmplător) 666 de pagini ale raportului privind crimele comunismului, cerea să ne fie luaţi de pe cap Tismăneanu (oricum cetăţean american) şi, în general, toţi evreii.

Când spun că n-am puterea să comentez, mă refer la componenta irespirabilă a discursurilor pe care le-am auzit, un amestec de confuzie intelectuală, grosolănie, lipsă de tact şi precaritate a exprimării. Până şi o idee bună poate fi compromisă de o formulare stângace. Cu atât mai mult o idee de doi bani, o însăilare de lozinci obosite, de patetism ieftin şi agresivitate. Ce să comentezi? Să întrebi de ce nu trebuia să ne luptăm cu Miloşevici, dar trebuie să ne luptăm cu Iliescu? Să întrebi cum se face că nici Dej, nici Ceauşescu, nici Drăghici, nici Pleşiţă nu erau evrei? Să explici că şi Adam Michnik a avut un tată comunist, şi evreu, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un foarte curajos disident anti-comunist? Să aminteşti de Arthur Koestler, de Bronislaw Geremek, de François Furet, toţi foşti comunişti, dar toţi deveniţi repere universale ale subminării ideologiei comuniste? Dar cu cine să vorbeşti?

Cum să comunici cu interlocutori zidiţi etanş în micile lor idiosincrazii, în trivialele lor convingeri? Nu ştiu mare lucru despre niciunul dintre ei. Am aflat, de pe internet, că unul e adept al „iluminatului” Bivolaru, avocat al lui Dan Diaconescu şi slujitor al „Noii Drepte”, că altul are drept crez politic ieşirea României din Uniunea Europeană şi din NATO şi că al treilea are ca principală ispravă curriculară faptul că, bătut fiind de mineri, a trebuit să se refacă, vreme de un an, în Germania, după care a înfiinţat APADAR-ul, în sprijinul refugiaţilor de toate culorile. Unii dintre aceşti refugiaţi (din Camerun) au fost şi sunt foarte activi pe baricada anti-iliescistă.

Ceea ce mă deprimă în acest tip de „acţiuni”, dincolo de indigenţa lor intelectuală, morală şi stilistică este convingerea protagoniştilor că, prin fapta şi cuvântul lor, fac un serviciu ţării. Că a clămpăni rudimentar şi resentimentar împotriva Europei şi Americii, împotriva alogenilor, împotriva tuturor celor care, chiar români neaoşi, nu le împărtăşesc filosofia înseamnă „a sluji patria”, a contribui la mântuirea neamului sau a combate comunismul. Ceea ce reuşesc, în realitate, e să arunce o suspiciune de primitivism şi prostie asupra unor cauze care ar merita un tratament mai înalt. Dacă aşa arată lupta pentru evacuarea comunismului şi pentru condamnarea mineriadelor, războiul e dinainte pierdut.


Hohotele de râs ale domnului Rogozanu, lecţia de ignoranţă sau despre cum se desfigurează istoria secolului XX

27/07/2010

Aflu deunăzi că dl C. Rogozanu râde în hohote citind prefaţa mea la Omagiu Cataloniei de Orwell. Îmi dă şi lectii de istorie politică a secolului XX.  Mă acuza de pseudo-citare şi, de fapt, de mistificarea pozitiei lui Orwell. Există totuşi o consolare aici: dl Rogozanu a a ajuns în fine să citeasca Omagiu Cataloniei. Chiar daca destul de târziu pentru cineva care se prezinta drept critic al ideilor dreptei si promotor al celor de stânga.

I-a displacut teribil prefata mea. Mă aştept la alte mustruluieli cand va citi, daca va citi, ce-am scris despre 1984, tot ca prefata.  Banuiesc ca-i va sugera d-lui Silviu Lupescu sa scoata acele texte “daunatoare” din editiile urmatoare, tot asa cum se mira cu ceva timp in urma ca n-am eliminat in editia a II-a studiul introductiv de Dan Pavel la Reinventarea politicului (scris la editia I-a, in 1997, cred) pentru ca intre timp, nu-i aşa, Dan Pavel a facut şi a dres… Iată o proba ca dl Rogozanu ar putea lucra cu succes pentru un renăscut Minister al Adevarului (se numea candva Directia Presei si Tipariturilor, i.e., cenzura).  Mă (şi ne) învaţă ce a fost POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), ba chiar si ce-a fost Razboiul Civil din Spania. Mai demult imi reprosa ca n-am crescut langa lunca Siretului (ma rog, o imputare nu tocmai marxista…)

Perfect adevarat, imi fac aici mea culpa, dar am crescut intr-o familie pentru care amintirea Razboiul Civil spaniol era cat se poate de vie si dureroasa. Tatal meu si-a pierdut bratul drept in batalia de pe raul Ebro, in 1938. Avea 25 de ani, franchistii au tras cu gloante dum dum (interzise prin conventii internationale), a fost ranit şi exista riscul sa sara in aer. Bratul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fara anestezie.

Mama, studenta la medicina in anul III, era infirmiera la Spitalul International unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai carei parinti au murit in timpul bombaradarii Londrei de catre nazisti), avea sa fie ulterior adoptata de Noel Field, personaj enigmatic implicat in marile procese din anii 50.  Sub numele Erika Wallach, avea sa scrie ea insasi o carte cutremuratoare despre propria experienta carcerala in RDG.  Mama mea a fost apropiata de Erika si a sperat sa o revada vreodata in viata. Nu s-a intamplat.  Marea jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika cu care a stat de vorba pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika si despre războiul din Spania la Budapesta, in martie 1999, cand a venit la conferinta “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and their Aftermath” (organizată la CEU împreuna cu Sorin Antohi).  În acest ciudat veac douazeci, totul se leagă, urmând parcă o logică borgesiană…

Ca mare mutilat de razboi, tatal meu a facut parte, impreuna cu mama, din grupul care a ajuns in URSS in septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrangerea taberei republicane si perioada petrecuta la Gurs în lagarul de refugiati din Franta (despre acele lagare si acei refugiati de nimeni doriti, “scum of the Earth” , a scris Koestler; intr-un asemenea lagar marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea sa devina Darkness at Noon).  Pe acelasi vapor se aflau unii membri guvernului republican, intre care Juan Comorera (altii plecasera spre Mexic).  La Leningrad, pe demnitarii Republicii invinse ii asteptau Dimitrov si conducerea Internationalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin).  Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Stefanov, care, desi anti-fumator fanatic, i-a oferit tatalui meu un pachet de tigari. In anii razboiului, ai mei s-au imprietenit cu comunistul spaniol Ramon Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova cand a murit (s-a sinucis?) Jose Diaz, secretarul general al PC Spaniol in anii Razboiului Civil. Mendezona a participat, din cate tin minte, la inmormantarea tatalui meu. Am fost eu insumi coleg de clasa si apropiat prieten la inceputul anilo 60 cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important in ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (asa ii spuneam noi) venise din Franta, cred ca in 1961, cand generalul de Gaulle decisese expulzarea militantilor comunisti spanioli. Mama sa era pictorita, un frate, Carlos, avea sa studieze regia de film la Moscova.  Locuiau intr-un apartament din blocul in care se afla reprezentata firmei aeriene Sabena.  Au revenit in Franta dupa 1966. L-am mai revazut o singura data pe Alex, cred ca in 1970, era intr-o scurta vizita in la Bucuresti. In anii 70 am citit, gratie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusa in romaneste “numai pentru uz intern” cum se spunea in acea vreme.  Circula clandestin, o citeau cei cativa aficionados ai literaturii deziluziei si desteptarii.  Ultima carte pe care o citea mama mea in momentul cand s-a stins din viata era L’ecriture et la vie de Semprun.  Vorbeste acolo despre Buchenwald si despre felul cum rememora, ca exercitiu de supravietuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewusstsein, cartea mesianic-marxista a tanarului Lukacs. O carte fara de care nu poti pricepe nimic din aventura intelectuala a veacului al XX-lea (Zizek o considera una din cartile sale de capatai, iata poate o ratiune pentru admiratorii sa o citeasca).

Fac toate aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Daca dl Rogozanu ar vrea sa stie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadistii, de pilda), el ar s-ar putea întâlni cu amintirile doctorului David Iancu (aparute anul trecut la Editura Vitruviu). Dr Iancu a fost voluntar in Brigazile Internationale, apoi medic in China, in armata lui Mao. În acest fel, preopinentul nostru şi-ar modera apetitul persiflant. Il asigur ca de-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerande teme cu Agnes Heller si Ferenc Feher, cu G. M. Tamas, cu Adam Michnik, cu Laszlo Rajk Jr.  L-as indemna pe dl Rogozanu sa citeasca volumul de documente despre rolul sovieticilor in Razboiul Civil spaniol editat de Ronald Radosh si publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Razboiului Civil este in inima demersului zizekian de recuperare a “cauzelor pierdute”. Nu intamplator se fac referinte la cantecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre….).

Copil fiind, plangeam ascultand un cantec faimos despre batalia din Valea Jarama.  Ori ascultandu-i pe Ernst Busch, Paul Robeson si pe Pete Seeger cantand despre los quatro generales.  Trecura ani, am trecut si eu dincolo de imaginile inghetat-manicheiste care demonizau dreapta si inocentau stanga (ori viceversa). Stiu ca aceste randuri ii pot irita pe multi. Mitul Razboiului Civil spaniol este de o tenacitate unica.  Eram la Potsdam in 2005, la o conferinta despre fascism si comunism. Intre participanti, istoricul marxist Eric Hobsbawm pentru care, orice s-ar fi intamplat in ceea ce el a numit, corect, cred eu, the age of extremes, Razboiul Civil din Spania ramane ca un punct imaculat, un taram neprihanit, cauza republicana fiind si astazi cea absolut dreapta.  Nici o indoiala, nici o rezerva. L-a sustinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf.  A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…

A fost vorba de folclorul romantic al unei stangi in care iluziile naive s-au intalnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinisti si cu cruzimea maniacala a franchistilor. O confruntare pe viata si pe moarte in care ambele tabere au recurs la violenta extrema. In care niciuna nu putea invoca dreptatea absoluta. In care una din tabere il invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealalta isi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicata cu mitul fraternitatii internationaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune in care au fost aruncate cadavrele a mii de barbati, femei si copii ucisi de fortele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, inca in viata acum, cand scriu aceste randuri, dand interviuri si tinand prelegeri la ai sai 95 de ani,  era responsabil cu “ordinea” la Madrid in acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici si ucisi preoti si calugarite, de cealaltă parte, atasata simbolurilor autoritatii si ale unei ordini cazone, era bombardata Guernica si era asasinat Federico Garcia Lorca.  Simplu spus, si aici Orwell ne ajuta enorm, nu exista un singur adevar despre Razboiul Civil din Spania.  Nici azi nu stim exact numarul victimelor (de ambele parti).  Vindecarea ranilor este departe de a se fi incheiat.  Ramane insa un fapt de necontestat ca stanga libertara a fost o tinta principala pentru actiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin condusi pe linia NKVD de catre Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor impotriva celor banuiti ca sunt inamici “in chip obiectiv”  (Orlov avea sa “defecteze” la timp, constient ca risca sa fie lichidat de catre un comando de tipul celor pe care el insusi le organizase la Barcelona).   “Inamic obiectiv”–iata aplicarea “originala” de catre Stalin a unei dialectici “vrajite si intoarse pe dos” (Marx).  Se punea in practica “democratia de tip nou” teoretizata de Togliatti, unul dintre corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea in epoca).  Sa nu uitam ca Razboiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbarii climatului de isterie din URSS si din miscarea comunista internationala din anii Marii Terori (“Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Gramsci, efort tarziu si fara efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova).   Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienta uluitoare, pe baza caruia nimic din ce poruncea ori facea Stalin nu putea fi pus sub semnul intrebarii spre “a nu aduce apa la moara” lui Hitler si Mussolini.  Au fost anii in care Ratiunea s-a aflat sub atac, atat dinspre extrema dreapta cat si dinspre cea stanga.

Am auzit prima oara vorbindu-se despre Mihail Koltsov (jurnalistul favorit al lui Stalin, avea sa fie rechemat din Spania in 1938, arestat, condamnat si executat ca “spion terorist” in 1940 sau 1942)  si Andre Marty (comisarul suprem al l Brigazilor Internationale, exclus din PCF ca “agent provocator” in 1952) cand aveam 10 ani (ambii sunt personaje in Pentru cine bat clopotele). Venise atunci in vizita in Romania Renato Bertolini, presedintele Federatiei Internationale a Rezistentilor (FIR), a carei filiala din Romania s-a numit FIAP (dupa numele francez, Federation Internationale des Anciens Politiques).  De aici si cuvantul  fiapist, cu multiplele sale conotatii din epoca (iata inca un termen care n-ar trebui sa lipseasca dintr-o enciclopedia a comunismului romanesc).  Mama mea il ingrijise pe Bertolini  in Spania, la spitalul din Barcelona (era dupa lichidarea POUM). I se spunea Sarpi, al sau nom de guerre. Nu puteam sti, nu stiu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi de fapt.  A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandanul Carlos al detasamentului de soc comunist, El quinto regimiento, cu ai sai ofiteri transformati in legende, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct insarcinat, impreuna cu stalinistul maghiar Erno Gero (dupa razboi, mana dreapta a lui Matyas Rakosi), sa-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (dupa ce fusese direct implicat, in 1929, se pare ca impreuna cu iubita sa, fotografa italiana Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar si  Diego Rivera, in asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat in Mexic si suspectat de trotkism).  Despre perechea Vidali-Tina Modotti iata ce scrie Claudio Albertani intr-un articol publicat in 2005 de Fundatia Andreu Nin:  “La trayectoria de ambos resume de alguna manera las pasiones, las contradicciones y también los crímenes cometidos por una generación de comunistas adictos a Stalin.”  Textul are ca motto cuvintele lui Raul Vaneigem:  “Hacer el presente implica corregir el pasado”.
Vidali era unul dintre apropiatii lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigazilor Internationale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmasul acestuia in fruntea Partidului Comunist Italian.  Ajuns in Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (impreuna cu militantii stalinisi ajunsi si ei acolo, Juan Comorera si Antonio Mije) unul dintre organizatorii atentatelor impotriva lui Trotki care au culminat in august 1940 cu asasinarea intemeietorului Armatei Rosii de catre agentul sovietic, tanarul comunist spaniol inflitrat in cercurile trotkiste, Ramon Mercader (amintesc aici romanul lui Semprun, La deuxieme mort de Ramon Marcader).  Tina Modotti a murit in 1942, in Mexic, suferind un infarct intr-un taxi, dar multi banuiesc ca a fost vorba de o moarte suspecta, de fapt de o crima a NKVD-ului (prea stia multe si se pare ca incepuse sa nutreasca indoieli). In 1995, Muzeul de Arta din Philadelphia a organizat o expozitie a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de Madonna (o mare admiratoare).

Am citit apoi pe nerasuflate memoriile (nu intotdeauna cinstite) ale lui Ilya Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum stia stanga post-stalinista sa se agate de minciuni, ori de jumatati de adevar, dar si pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelstam, Ahmatova si Tvetaieva). Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Razboiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broue, Guy Hermet, Anthony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografica este, acum, fara sfarsit (ar tebui adaugate zeci, poate sute de lucrari in spaniola). I-am citit pe Hemingway si pe Malraux. I-am citit pe apostatii comunisti Valentin Gonzales (celebrul El Campesino), Jesus Hernandez, Fernando Claudin si Jorge Semprun. Mi-am apropiat şi cărţile supravietuitorului POUM, Julian Gorkin.  L-am parcurs pe Manuel Vasquez Montalban (La Pasionaria y los siete enanitos), il citez in Stalinism pentru eternitate (cartea i-am daruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrarii mele despre comunismul romanesc, cu care am stat de vorba multe ore despre ceea ce povestesc aici).  Am incercat sa inteleg cat a fost revolutie si cat contrarevolutie in acel fratricid national.

Georges Bernanos intelesese ca fiecare tabara avea adevarul ei, ca aceste adevaruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi in partea opusa. A scris Les Grands Cimetieres sous la lune, o carte pe care tanarul Camus o comenta astfel in Alger républicain:

“Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

Nimic nu a fost simplu in acel imbroglio istoric total. Inrolata de partea republicana (loialista, cum se spunea in epoca), Simone Weil citeste cartea lui Bernanos si ii scrie acestuia:

“On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais.

Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

Scriind aceste rinduri, lasand memoria sa-si urmeze cursul, ma uit la o fotografie in care parintii mei se afla langa Dolores Ibarruri, atunci cand cea care i se spunea la Pasionaria a implinit 80 de ani.  Sunt in acea poza, impreuna cu ai mei, Valter Roman si Mihail Florescu. Dupa 1949, cand voluntarii din Spania au devenit suspecti (schisma iugoslava, procesul Rajk), au trecut cu totii prin infioratoare anchete de partid.  Am citit amintirile lui Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Nu doar Roman, dar si parintii mei puteau spune, impreuna cu Unamuno, Me duele España…

Il indemn pe dl Rogozanu sa citeasca orice biografie a lui Orwell spre a afla ca in acel  microcosm din Catalonia, in laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona in care au fost ucisi criticii de la stanga ai cominternismului,  a descoperit Orwell natura totalitara a sovietismului. La fel si Koestler (mai ales biografia acestuia datorata lui Michael Scammell). Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist si antifascist. Acest lucru nu-l poate nega nici un intelectual de buna credinta.  A criticat ipocriziile vremii lui si a avut un dispret total pentru complicii totalitarismului.  Cat priveste faptul ca am o pasiune pentru Kolakowski, nu vad nimic grav sau agravant în asta. La fel, se pare, are si dl Rogozanu o pasiune pentru G. M. Tamas. Fiecare cu pasiunea sa formativă.

Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise “la rece”, mai ales atunci când am incercat sa inteleg in ce miraj, in ce paienjenis al iluziilor si intrigilor fusesera prinsi parintii mei si, de fapt, o intreaga generatie (la dreapta si la stanga).  Cine a citit Ghilotina de scrum poate isi aminteste finalul, acea scrisoare catre Julien (personaj real, el insusi fost voluntar in Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme decat altii), dar, cum observa Monica Lovinescu, si catre tatal meu, pe care am intitulat-o “Despre frenezia supunerii”.

Dl Rogozanu are dreptul sa conteste tot ceea ce scriu. Dar s-ar cuveni s-o facă informat, nu pe baza de puseuri emotionale. Incultura sa istorica este vasta, suficienta judecatilor nu mai putin.

Sa mai spun doar ca in aceste zile recitesc romanul lui Petru Dumitriu Ne intalnim  la judecata de apoi.  Mi-am amintit de acel pamflet al lui Petru Dumitriu in care autorul Cronicii de familie ii dadea lui Eugen Barbu un sfat pe care din pacate acesta nu l-a urmat: Caliban, du-te la scoala!

PS: Despre Razboiul Civil din Spania am scris  in 2007 un intreg serial in EvZ.  Cand voi gasi ragazul, le voi publica intr-un volum separat, cu necesarele adaugiri si aduceri la zi, mai ales ca subiectul ramane de ardent interes.  Iata  linkul la primul articol:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-labirintul-razboiului-civil-din-spania-i-440029.html

Constat ca dl Rogozanu raspunde articolului postat mai sus. Lasand orice ironie de-o parte– subiectul chiar nu se preteaza — ma bucur ca domnia sa a decis sa citeasca macar unele din titlurile la care fac referinta. Il incredintez ca nu va regreta acest lucru. (29 iulie 2010)

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/momentul-pentru-un-partid-nou-nout-si-autorevizuirile-dlui-tismaneanu-49391.html


Marx, Ceausescu si nostalgia infernului

26/07/2010

Paradoxal, absurd si uluitor, romanii ar fi bantuiti de dorul de Ceausescu.  Un sondaj de opinie a creat senzatie, forumurile sunt invadate de reactii, comentatorii se grabesc sa interpreteze semnificatiile cosmice ale acestor cifre. La prima vedere, este ceva intr-adevar halucinant:

Daca Nicolae Ceausescu ar candida la alegerile prezidentiale avandu-i contracandidati pe presedintii partidelor politice din Romania, adica Emil Boc, Victor Ponta, Crin Antonescu si Marian Sarbu, 41% dintre romani l-ar vota, potrivit unui sondaj IRES dat publicitatii luni.

In egala masura, cum arata sociologul Vasile Dancu, este vorba de lucruri ce tin de cultura politica a tranzitiei romanesti, de registrul infrastructurilor emotionale, dar si de competitia dintre viziuni diferite despre trecutul totalitar. Istorii diverse, amintiri divergente, regimuri de memorie adesori incompatibile. Pentru o scurta perioada, in anii 70, dictatura comunista s-a bucurat de o relativa acceptare, devenind pana la un punct una a consensului de tip faute de mieux. Substratul ei ramanea insa unul fundamental antidemocratic.  Odata “autohtonizat”, mizand pe o retorica patriotarda  care facea din “Conducator” garantul independentei nationale, regimul se dorea o dictatura consensuala. A fost in mare masura meritul Raportului Final pe baza caruia presedintele tarii a condamnat regimul comunist ca ilegitm si criminal ca a subminat, cu argumente documentare incontestabile, acest mit.

Sa ne intelegem: cei care raspund favorabil lui Ceausescu in acest sondaj nu se pronunta in raport cu un program politic schitat fie si sumar.  Ei ar vota cel mult o metafora (a unei tinereti pierdute, a unui timp netrait, dar romantizat).  Este vorba de o asertiune contrafactuala ce nu tine seama de ideologia lui Ceausescu, de faptul ca el a fost un stalinist pentru eternitate.  Fara ideologie, Nicolae Ceausescu nu exista.  Un Ceausescu dispus sa participe la alegeri oneste si libere este un oximoron. Pur si simplu este un scenariu suprarealist.  Partizanii de ultim ceas ai lui Ceausescu ar trebui intrebati daca ar dori sa traiasca intr-o tara fara libertatea presei, fara libertatea de a-i critica pe cei suspusi, fara dreptul la greva, cu sindicate transformate in “curele de transmisie”, cu jurnale de televiziune consacrate integral vizitelor de lucru, cu poetii tarii deveniti barzii unui cult nesimtit, cu frontierele inchise ermetic, cu decalaje astronomice in standardele de viata intre profitocratie si majoritatea coplesitoare a cetatenilor.  Daca tot dl Dancu il aduce in discutie pe Orwell (si bine face), sa ne amintim cum definea autorul romanului 1984 totalitarismul: “Imaginati-va un om peste a carui gura se afla un bocanc. Pentru totdeauna”. A tanji dupa Ceausescu inseamna de fapt a tanji dupa acel bocanc.

Ceausescu a fost un marxist rudimentar, dar un marxist, orice ar spune diversii neo-stangisti stanjeniti de acest adevar factual.  Marxismul lui Ceausescu a capotat lamentabil. De altfel, previziunile lui Marx au esuat global si fara exceptie. Nu a avut loc polarizarea sociala prevestita in Das Kapital, revolutia proletara nu a izbuncnit in Vest, internationalismul nu a rezistat momentului 1914, mica burghezie nu s-a proletarizat, proletariatul german nu a mostenit filosofia clasica germana. Criza economica de supraproductie menita sa provoace crahul general al sistemului mondial capitalist nu a avut loc, in pofida asteptarilor lui Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev si Gorbaciov.  S-a constituit o “noua clasa muncitoare”, esential diferita de aceea despre care au scris Marx si Engels. Recomand pe subiectul esecului marxismului ca profetie  sociala si ca efort de analiza stiintifica excelentul articol publicat de Dragos Paul Aligica pe Hotnews:

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7630542-exact-lipsea-recuperarea-marxismului.htm


Subteranele abjectiei: Mircea Mihaies despre gherilele calomniei

25/07/2010

De ani de zile urmaresc si suport (indignat, revoltat, dezgustat, plictisit)  fenomenul atacurilor anonime prezentate drept interventii spontane pe forumurile ziarelor unde colaborez (si nu doar acolo). Scriu de ani de zile in presa vestica si marturisesc ca nu mi-a fost sa ma intersectez cu asemenea ofensive ale obscenitatii. Prima data cand am avut de-a face cu asemenea marsavii a fost in anii 80, cand colaboram saptamanal la Radio Europa Libera.  Pe adresa profesorului Vlad Georgescu soseau plicuri din tara cu scrisori ale unor anonimi “binevoitori”, gata sa voluntarizeze “informatii” despre mine: nomenklaturist, speech-writer pentru Nicu Ceausescu, activist de partid, profesor la Stefan Gheorghiu si cate alte nascociri.  Am trait apoi acest lucru la Jurnalul National, l-am experimentat la Cotidianul, il intalnesc acum la EvZ. Moderatorii, webmasterii nu mai reusesc sa faca fata la torentul insultelor si fabricatiilor. Nici nu apuca ziarul sa apara in editie electronica si, iata, sar la atac garfielzii de pe acoperisurile mucegaiului etern.  Anti-occidentalismul, antiliberalismul, anti-intelectualismul si antisemitismul se contopesc in acest cocktail al nerusinarii.  Lasitatea isi da mana cu nemernicia.  In noaptea de Anul Nou m-am trezit cu un mesaj care imi ura deces sigur si rapid in compania rudelor mele, spre a ma putea reuni cu cei morti la Auschwitz.  Pot publica un volum de cateva sute de pagini cu infectii huliganic-antisemite ce mi-au fost adresate in presa romaneasca si  pe forumuri (cititi chiar azi in EvZ comentariile la interviul dat de Bogdan Cristian Iacob lui Vlad Stoicescu despre proiectatul Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania).  Socanta este tacerea asurzitoare, in cazul meu, a celor care monitorizeaza asemenea forme de hartuire rasista. 

Iata de ce mi se pare un act de salubritate etica si de responsabilitate jurnalistica interventia lui Mircea Mihaies pe acest subiect. Acum cativa ani, Andrei Plesu propunea chiar o tipologie a postacului vituperant, furibund, dispretuitor, delirant, malitios etc A scris pe acest subiect si Mircea Cartarescu.  Intr-un articol recent din EvZ, H.-R. Patapievici atragea atentia asupra modului in care zgomotul urii asa cum este el intretinut in mare parte din televiziuni poate duce la coagularea unor actiuni violente in spatiul public.  Postarile insultatoare sunt menite sa amortizeze vocile lucide.  Difuzoare ale tupeului ignar, ele coboara totul in derizoriul vested al sudalmei.  Esti necontenit facut “intelectualul lui Basescu”, uitandu-se ca prin vraja de zecile de intelectuali semnatari ai listei de sustinere a lui Crin Antonescu (scriitori, profesori universitari, cercetatori, rectori, fosti consilieri prezidentiali etc) .  Zilele trecute, un  postac ma povatuia sa ma apuc sa lucrez in arhive, numindu-ma un penibil amator.  Ce conteaza ca am fost primul cercetator care a intrat in arhivele Biroului Politic al CC al PCR, in 1993-1994, ca volumul meu Stalinism pentru eternitate este prima istorie a comunismului romanesc bazata pe aceste arhive, ca mi-am stricat ochii lucrand cu documente acoperite de praful deceniilor cat au zacut tainuite?  Orice ai scrie, oricare ar fi subiectul, se revarsa peste tine un suvoi de injuraturi. Cativa oameni onesti incearca sa tina piept, indeamna la politete, dar se retrag si ei constatand zadarnicia eforturilor de a conversa despre subiectul editorialului, nu despre bunicii autorului (indeobste prezentati drept alogeni, venetici, talhari, tortionari si scelerati).  Sunt convins ca mare parte din aceste explozii de ura sunt comandate politic. Altele insa vin poate spontan din acele zone intunecat-pestilentiale in care ticalosia este stapana.   In care totul este, vorba Monicai Lovinescu, o apa si-un pamant, adica noroi.  Cum sa rezisti ispitei de a-l jigni pe Liiceanu? Cum sa nu exulti cand il poti palmui pe Plesu?  Cum sa nu-l batjocoresti pe Patapievici?  Nu este oare o datorie de onoare sa arunci cu pietre in “boierii mintii”?  Nu e oare cool sa tii isonul celor care ii numesc pe “intelectualii lui Basescu” viermi care vietuiesc intr-o hazna?   Sa preiei cu incantare apelativele scabroase puse in circulatie de un fost ziarist comunist  care a reusit sa ingroape o publicatie candva de autentica vocatie europeana?  Nu devii tu insuti astfel egalul celor pe care incerci sa-i anihilezi in efigie, macar in acea oglinda stramba a unei constiinte schilodite, a unei identitati masluite?  (VT)

Postaci & demoni

de Mircea Mihaies

Evenimentul Zilei, 26 iulie 2010

Acum câteva săptămâni, când am scris – în două articole la rând – despre gravitatea şi consecinţele votului privind Legea ANI, postacii cu şi fără simbrie au găsit de cuviinţă să mă calce în picioare.

Am o scârbă instinctivă faţă de cei care, la adăpostul anonimatului, se pretind curajoşi, competenţi şi puri, când nu sunt altceva decât excrescenţe monstruoase ale “spiritului primar agresiv” teoretizat cândva de Marin Preda. S-a mers prea departe cu mârşăvia, pentru ca “mascaţilor” care ar fi făcut, cu siguranţă, cariere în solda Securităţii să nu le ştim măcar numele, prenumele şi profesiunea.

Politicieni de teapa lui Antonescu şi Frunda – mă limitez acum la ei pentru contribuţia neruşinată la torpilarea Legii ANI – au vânt în pupă şi pentru că sunt flancaţi de astfel de fiinţe ignobile. Unul-doi provin din rândul “intelectualilor lui Antonescu”, alţi trei-patru din cadrele de nădejde ale partidului, pe vreo câţiva îi vedeţi lansând tiribombe în talk-show-urile de la Realitatea şi Antenă, alţi treizecipatruzeci sunt, pur şi simplu, răi din instinct, înăcriţi, rataţi, infami şi voyeurişti incapabili să creeze ceva durabil.

Vocile normale sunt timorate. Scopul postărilor dominate de limbajul exterminator este asurzirea celor neutri şi amuţirea celor care încearcă să discute cu bună-credinţă articole, şi nu dosare de cadre născocite prin halucinaţii paranoice. Îmi dau seama că, mai sus, comparându-i, i-am nedreptăţit pe turnători. Am observat în cele câteva documente de urmărire pe care le-am parcurs că slugile Securităţii erau măcar oneste. Nu se prea întâmpla să-ţi pună în cârcă intenţii pe care nu le aveai şi cuvinte pe care nu le-ai rostit. Şi nici nu te jigneau ca pe-o creatură subumană. Probabil că nici nu era nevoie: în comunism, fiecare cetăţean era oricum suspectat din principiu!

Ei bine, turnătorii de azi au o imaginaţie infernală. Mizeria se propagă pe site- uri cu o viteză uluitoare, condensând particulele acestei noi şi aberante forme de “societate civilă.” Curat civilă, dacă ne gândim că la originea ei se află lăcomia uniformei de partid! Pe lângă cei care te detestă pentru că te invidiază, ori cei care nu pot respira altfel decât eliminându- şi, în faţa tastaturii, lapţii indescriptibilei mizerii morale există şi o categorie – i-aş spune – a “difuzorilor voluntari.”

Am câteva exemple în minte, aflate de la studenţi. Scenariul e standard, indiferent de partid. Totul începe la un chef al organizaţiei de tineret. Acolo sunt convocaţi junii membri de partid, aspiranţii sau, pur şi simplu, curioşii. Câteva lăzi de bere, două boxe cu muzică dată la maximum sunt suficiente pentru a încălzi atmosfera. La momentul optim, responsabilii cu comunicarea ies în faţă şi pun punctul pe “i”: “Uitaţi care e treaba! Ca să ne putem simţi bine în continuare, trebuie să scăpăm de câţiva duşmani ai partidului. E unu’, Patapievici. Aţi auzit de el? Păi, ăsta trebuie dărâmat. Vrea să distrugă ţara. E fiu de comunişti sovietici, a zis că România e un cur, iar Eminescu o nulitate. Promovează în instituţia lui numai pornografii. Pe deasupra, e evreu. Treceţi masiv la postări. Reţineţi: tatăl a venit pe tancurile ruseşti, e un obsedat sexual, pornograf, străin de neam şi ţară, lingău al lui Băsescu. Repet: tatăl – agent sovietic, tancurile ruseşti, obsedat sexual, ne-român, lingău. Şi băgaţi fiecare câte zece-cinşpe nick-uri! Nu vă învăţ eu cum se face!”.

Probabil că din cei şaptezecioptzeci de participanţi la chermezele de partid majoritatea se mulţumesc să bea berea şi să dispară în peisaj cu fata pe care tocmai au cunoscut-o. Dar cu siguranţă, zece-cincisprezece se angrenează în joc, ştiind că riscul de a fi descoperiţi e minim. Şi apoi, e cool să-l scuipi între ochi pe unul care prea face pe deşteptul, prea-ţi arată cât eşti de limitat, incult şi mărunt omeneşte!

N-am evocat decât un episod – documentabil cu date, cifre şi martori – din infinitul spectacol al banalităţii răului, analizat cândva de Hannah Arendt. Probabil că pentru unii “juni corupţi” aventura se opreşte după prima postare. Dar sămânţa răului a fost aruncată. Pe vitalitatea ei se bazează cei ce şi-au construit aura de salvatori, băşcălind şi dând drumul câinilor urii, intoleranţei şi minciunii în piaţa publică. Doi dintre ei – Antonescu şi Frunda – au făcut, recent, un imens rău României. Dar nu sunt singurii. Asemeni demonilor din Biblie, ei sunt legiune.


Marx, Lenin si revolutiile liberticide

22/07/2010

“Polemica gentila” cu G. M. Tamas readuce in discutie problema consecintelor ideilor radicale si a fenomenologiei gandirii utopice.  Marxismul nu a fost o utopie oarecare, ci una inradacinata in rationalism, scientism si cultul Progresului.  Dar a fost si o forma extrem de sofisticata de romantism politic, ceea ce explica includerea lui Georges Sorel cu a sa glorificare a violentei in istoria marxismului.  Ori a unui Frantz Fanon, profetul razvatirii “oropsitilor vietii” (the wretched of the Earth), vestitorul mesianismelor revolutionare tiers-mondiste.  Voluntarismul frenetic si spiritul revoltei se intalnesc in marxism cu determinismul teleologic.  “Oamenii fac istoria, dar o fac in conditii determinate”.  Libertatea este limitata de necesitate, este de fapt “necesitatea inteleasa.  “Omenirea nu-si pune decat probleme pe care le poate rezolva”. “Filosofii nu facut decat sa interpreteze lumea, problema este de a o schimba”. “Proletariatul nu are de pierdut decat lanturile, el are o lume de castigat”.  “Armele criticii, critica armelor”, “Ceasul din urma al exploatarii capitaliste a sunat, expropriatorii sunt expropriati”, “Religia este opiu pentru popor”, “Proletariatul german este mostenitorul filosofiei clasice germane”.  Este vorba de breviarul unei vulgate materialist-istorice care a izbutit sa devina o ideologie fanatizanta.  Nu o “ideologie rece” cum credea un altminteri exceptional cunoscator al marxismului, Kostas Papaioannou, ci una fierbinte, clocotitoare, intoxicanta care promitea izbavirea universala.  Cate milioane de sperante nu s-au agatat de aceste formule quasi-magice crezand ca se afla pe calea catre imperiul libertatii…

Electrificarea era pentru Lenin la fel de importanta ca si “puterea sovietelor” (adica a partidului bolsevic si a statului sau major condus de “vulturul revolutiei” insusi).  Eclesiologia leninista avea in centru auto-desemnata avangarda, formata din revolutionarii de profesie, cei care stiau “ce-i de facut”.  Ei erau in the know.  Mai tarziu, Ernesto “Che” Guevara avea sa proclame: “El deber de todo revolucionario es de hacer la revolucion”.  Vulcanicul sau anti-americanism (rationalizat in anti-imperialism) exploda in sloganul: “Crear dos, tres, muchos Vietnam!”  Cominternului leninist ii urma, dupa decenii, Tricontinentala castro-guevarista.  Scria Lenin, anatemizandu-l pe Karl Kautsky: “Nu este marxist acela care nu recunoaste necesitatea dictaturii proletariatului”.  Cei care se indoiesc de aceasta necesitate “obiectiva” devin ei insisi “inamici obiectivi”,  renegati, “social-fascisti”, sunt osanditi la excomunicare.  Este istoria insangerata a sectelor chiliastice, a minoritatilor iluminate, de la anabatisti la iacobini si neo-iacobini.  Iar dictatura proletariatului se exercita fara crutare, este totala si nu este “ingradita de vreo lege”.  Astfel se ajunge la completa omogenizare a corpului social, la eliminarea alteritatii si in final la exterminarea ei.  Sigur, la Marx aceste idei se aflau intr-o faza embrionara, erau “ipoteza comunista” in stare pura (si, ma grabesc sa adaug, ambivalenta), poate ca s-ar fi ingrozit el inusi de consecintele tezelor sale.  Cum ingrozit a fost Ivan Karamazov vazand cum a inteles Smerdiakov sa-i traduca in crima ideile.  Ori Stavroghin cand a inteles logica lui Verhovenski.  “Vinovati fara vina”, scrie marxistul impenitent Ion Ianosi. Oare?  Constat ca mai sunt unii care asteapta “revenirea” duhului lui Karl Marx. In posteritatea lui “Che” Guevara, ei par sa spuna: “Para siempre con Carlos Marx!”  Departe de a le da fiori, ei invoca fantome, ii saluta pe revenants.  Jubileaza intre spectre. 

Capacitatea umana de auto-hipnotizare, de emasculare voluntara a spiritului critic, de imbratisare a unor mituri politice (iar marxismul este un mit politic cu o forta galvanizatoare formidabila), deci aceasta capacitate este, se pare, infinita. Tine, cumva, de natura spiritului modern (desi o descoperim si mai devreme). Ceea ce nu inseamna ca nu exista trezire, ca iluziile sunt ineluctabile, inalterabile si vesnice. Despre aceste lucruri a scris Francois Furet in cartea sa “Trecutul unei iluzii”.  Volumul al II-lea al trilogiei lui Kolakowski examineaza conflictul ireconciliabil dintre marxismul de orientare bolsevica (variile chipuri ale leninsimului, inclusiv hegeliano-marxismul gnostic de tip Lukacs si Gramsci) si directiile social democrate reformiste (primul mare revizionist fiind Eduard Bernstein, descoperit si admirat de Mihail Gorbaciov in 1988, aflam de la profesorul Archie Brown).   

In ceea ce priveste “actualitatea lui Marx”, as vorbi mai degraba despre un moment post-marxist. Intre altele, se petrece acum o cotitura teologica (spre a relua termenul sociologului Goran Therborn de la Universitatea Cambridge). Cum noteaza ganditorul american Leon Wieseltier, filosoful neo-marxist Alain Badiou exalta un fel de eschatologie a “evenimentului” ca “sinteza intre revelatie si revolutie”. Deci, atat cat are o prezenta intelectuala reala, marxismul se consuma in acest spatiu rarefiat al unor dezbateri academice sectare. Cronica profesorului Ioan Stanomir lumineaza ardenta relevanta a criticii proiectului soteriologic marxist in opera de varf a marelui filosof polonez. Cand vorbim despre Marx, ar fi util sa cunoastem marile repere ale marxologiei.  Altminteri, exista riscul cantonarii intr-un jenant diletantism combinat cu ceea ce se cheama gandirea deziderativa. (VT)

Despre marxism, revolutie si libertate

de Ioan Stanomir

Revista 22, 20 iulie 2010

Departe de a fi un subiect de dezbatere intelectualmente epuizat în România anului de graţie 2010, marxismul şi posteritatea lui ideologică se află în centrul unui efort de recuperare pe care îl putem asocia, fără riscul de a exagera, tentativei de a imagina o nouă stângă radicală. Şi totuşi, dincolo de (aparenta) inocenţă intelectuală, dincolo de atenţia cu care este citit şi elogiat Slavoj Žižek, dincolo de voga pe care o cunoaşte cavalerul fără de teamă şi prihană al revoluţiei cubaneze, Christul laic care este Che Guevara, dincolo de recurenţa unei nostalgii în care se reuneşte anticapitalismul şi antiamericanismul, dincolo de toate acestea, exegeza marxologică rămâne una dintre temele fără de care istoria intelectuală a modernităţii nu poate fi imaginată.

Aceasta pentru că, aşa cum probează sinteza lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, sinteză din care Editura Curtea Veche publică un al doilea volum în traducere românească, cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu, tradiţia marxistă propune celor de astăzi o interogaţie al cărei punct de pornire este reprezentat chiar de către relaţia dintre ipotezele intelectuale şi practica instituţională care se revendică de la ipotezele în cauză. Căci, spre a relua o formulare a lui Richard M. Weaver, „ideile au consecinţe“, iar una dintre mizele genealogiei intelectuale este şi examinarea manierei în care discursul ideologic produce, graţie „praxis“-ului, un tip de organizare instituţională şi un tip de exces ce poate merge până la crima politică.

Din această perspectivă dublă, a erudiţiei intelectuale şi a exemplarităţii etice, trilogia lui Leszek Kołakowski rămâne un model ce are atributele capodoperei. Căci sinteza filosofului polonez este, înainte de toate, încercarea de exorcizare a demonilor occidentali, în măsura în care seducţia radicalismului utopic este consubstanţială modernităţii înseşi. Transformarea intelectuală a lui Leszek Kołakowski poate fi întrevăzută, ca într-un palimpsest, în textul trilogiei: elogiul moderaţiei care refuză fanatismul şi instalarea umanităţii în cămaşa de forţă a adamismului marxist devine cărămida pe care se întemeiază un edificiu ce fascinează prin stil, pătrundere hermeneutică şi devotament faţă de cauza libertăţii. Sinteza lui Leszek Kołakowski este un monument pe care secolul ce a trecut îl lasă, ca legat, celor care vor veni: este o privire îndreptată înapoi şi un antidot împotriva rătăcirilor liberticide.

În aceeaşi măsură în care este parte din moştenirea veacului XX, cartea gânditorului polonez este parte dintr-o dezbatere pe care ruptura din anul 1989 a întrerupt-o doar aparent. Revoluţiile din Estul şi Centrul Europei nu au putut evacua din spaţiul intelectual occidental pulsiunea utopică. Prăbuşirea socialismului real nu a anulat capacitatea de fascinaţie a unei viziuni marxiste care, aşa cum notează Vladimir Tismăneanu, este, fundamental, o soteriologie. Mesianic şi ubicuu, marxismul a supravieţuit anului 1989, ducând mai departe promisiunea unei lumi care va veni. Ceea ce rămâne intact este aliajul utopic, aliaj care se naşte din alianţa, paradoxală, dintre „ştiinţificitatea“ invocată şi radicalismul de extracţie prometeică. Ca şi în anii de după 1945, spiritul liberal-conservator este angajat în această confruntare intelectuală cu stânga radicală/revoluţionară, confruntare a cărei miză este însăşi definirea cadrului cetăţii umane. Departe de a fi un capăt de linie, anul 1989 semnalează doar o metamorfoză de discurs. Revoluţia este prezentă, atunci ca şi acum, ca reper mitologic şi obiect de fascinaţie.

Există, în titlul acestui al doilea volum al trilogiei lui Leszek Kołakowski, o ironie care nu poate scăpa unui cititor atent – „Vârsta de aur“ evocată aici, acea vârstă a Internaţionalei a II–a, este şi magma din care se naşte viziunea leninismului politic, dar şi hibridul sindicalismului revoluţionar al lui Sorel, acesta din urmă esenţial în conturarea catehismului mussolinian. În acest mod, exegeza filosofului polonez devine un roman de idei în a cărui ţesătură narativă putem intui siluetele actorilor care vor domina secolul XX: leninismul şi fascismul îşi au rădăcinile în această revelaţie a violenţei ca gest întemeietor de comunitate politică.

Celor care sunt tentaţi de relecturile „infidel-leniniste“ ale lui Slavoj Žižek, cartea lui Leszek Kołakowski le poate apărea drept „reacţionară“ şi iconoclastă. Căci nimic din Leninul inocent al stângii radicale occidentale nu poate fi recuperat din imaginea conturată în Marile curente ale marxismului. Exegeza lui Leszek Kołakowski este cu atât mai „reacţionară“ cu cât ea pune în pagină o reţea de citate extrase din canonul leninist însuşi.

Recitite astăzi, ordinele lui Lenin din anii Terorii nu au nimic rousseauist-romantic în formulările lor. Ele apar drept ceea ce sunt: parte din tentativa tiraniei motivate ideologic de a-i extermina pe cei care sunt marcaţi de păcatul originar al clasei sau opţiunii intelectuale. Procustian, raţionamentul leninist este unul ce privilegiază violenţa de stat. Revoluţia din octombrie duce mai departe un elan sanguinar care defineşte, în egală măsură, practica Autocraţiei Imperiale şi ortodoxia subversiunii politice ruse. În egală măsură, tabloul marxismului occidental nu poate fi complet fără analiza „revizioniştilor“: relegaţi de pontifii sovietici în infernul celor care au rătăcit calea, pactizând cu clasele burgheze, „revizioniştii“ sunt vocile ce reconciliază, profetic, credinţa în justiţia socială şi fidelitatea faţă de gramatica democratică. În acest spaţiu intelectual, profilul lui Eduard Bernstein este inseparabil de capacitatea social-democraţiei germane de a se reinventa, propunând, în anii de după 1949, o viziune care refuză, programatic, socialismul real, invocând un umanism care îşi are rădăcinile în critica „revizionistă“ a Revoluţiei din octombrie. Izolarea în cadrul bisericii comuniste vine ca sancţiune care stigmatizează „ereticii“ – cazul lui Karl Kaustky este unul simbolic. Sinteza sa de final este ignorată, fiind marcată de păcatul inexpiabil al criticii totalitarismului sovietic născând.
Căci „Vârsta de aur“ este intervalul în economia căruia se dispută cele două tradiţii politice revendicându-se de la marxism. Între linia totalitară a leninismului şi socialismul democratic care se fondează pe „schisma revizionistă“, orice reconciliere este imposibilă. Severitatea represiunii social-democraţiei în ţările lagărului socialist nu este un accident istoric, ci reflectarea unei implacabile ostilităţi istorice. Ortodoxia leninistă are ca ambiţie ultimă eradicarea libertăţii din codul genetic al umanităţii ce îi este captivă. În acest punct istoric, exegeza lui Leszek Kołakowski devine centrală în proiectul de edificare a unui canon al moderaţiei, canon în jurul căruia să se articuleze un viitor plural şi imun faţă de tentaţiile radicalismului utopic.

// LESZEK KOŁAKOSWKI
// Principalele curente
    ale marxismului
    Volumul al II-lea,
    Vârsta de aur
    Prefaţă de Vladimir
    Tismăneanu,
    traducere din limba
    engleză de Cătălin
    Cândea, Emanuel-
    Nicolae Dobrei,
    Bogdan Florian,
    Tereza-Brânduşa
    Palade (coordonator)
// Editura Curtea Veche,
    Bucureşti, 2010


Deshumarea lui Ceausescu, un pas spre adevar

21/07/2010

Senzational: Daniel Valentin, nepotul direct al lui N. Ceausescu, traieste la Bucuresti!

(Text actualizat, 21 iulie 2010).

Reiau aici un articol mai vechi, scris imediat dupa anuntarea faptului ca Daniel Valentin Ceausescu locuieste la Bucuresti. O coincidenta simptomatica face ca actiunea de deshumare declansata de ginerele lui Ceausescu, doctorul Mircea Oprean, sa se petreaca la 45 de ani de la Congresul al IX-lea al PCR, moment fundamental in mitologia dictaturiii lui Nicolae Ceausescu, prezentat drept o “piatra de hotar” in istoria Romaniei.  Mircea Oprean (care a fost sotul Zoiei), Valentin Ceausescu si fiul sau Daniel-Valentin sunt rudele cele mai apropiate ale cuplului impuscat de Craciun, in 1989 (Valentin are si o fiica dintr-o a doua casatorie).

Recomand aici filmul lui Andrei Ujica “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” despre care am scris pe larg pe acest blog.  Evident ca este dreptul familiei sa-si ingroape mortii dupa regulile traditionale. Nu vad aici un conflict de tragedie antica intre cutuma privata si legea cetatii. Legea cetatii in Romania democratica nu este cea dictata de Iliescu, Roman, Stanculescu, Brucan si Magureanu, regizori si actori in farsa macabra care a reusit sa ne insele pe multi dintre noi (o spun autocritic, pentru ca, macar cateva zile, am fost si eu intre aceia care au cazut in capcana propagandistica urzita de noii diriguitori ai tarii).

Imi amintesc de o discutie cu un reputat filosof politic maghiar, Ferenc Feher, care locuia si preda pe atunci, impreuna cu sotia sa  Agnes Heller,  la New York si care compara lichidarea cuplului prezidential cu executarea lui Mussolini si a Clarei Petacci (amanta ducelui fascist).  Rezistenta democratica are dreptul sa recurga la masuri extreme, imi spunea el. Problema este ca nu disidentii reali si nici revolutionarii anticomunisti l-au lichidat pe Ceausescu, ci membrii cercului intim (generalul Victor Atanasie Stanculescu, primul adjunct al ministrului apararii, cel insarcinat de Ceausescu cu apararea cladirii CC al PCR) si personaje din rindul doi al nomenklaturii (Iliescu, Magureanu, Brucan, Roman, legat de Iliescu si Brucan  prin prietenii de familie) sau un aventurier cu vechi legaturi cu Securitatea (Voican-Voiculescu).

Ceea ce s-a petrecut in decembrie 1989 a fost un tiranicid ordonat si organizat de o junta ce se pretindea revolutionara. Nu a fost un proces legal, ci a fost un simulacru de justitie. Nu am sa uit vreodata tonul agresiv al avocatului, ecou direct al proceselor-spectacol staliniste. Transmisa (partial) la televiziune, caseta cu procesul si executia sotilor Ceausescu a facut parte din pedagogia demonologica a noii puteri.  Chiar si asa, nu am inteles niciodata cum a fost justitificata executarea sumara a Elenei Ceausescu (omorarea unei femei din ratiuni politice tine de o barbarie greu de conceput pe care o mai practicasera, dupa al II-lea razboi mondial, Klement Gottwald in Cehoslovacia si Enver Hoxha in Albania).

Cred ca elucidarea conditiilor arestarii, ale detinerii ca ostateci, ale acelei sinistre parodii judiciare si ale executiei trebuie obtinuta cat mai rapid. Asasinarea cuplului Ceausescu a devenit de fapt cimentul legitimizator al noii puteri care s-a drapat in vestmintele libertatii recastigate. Este un lucru demonstrat cu prisosinta si de onesta ancheta jurnalistica a lui Grigore Cartianu (publicata sub titlul de carte: “Sfârşitul Ceauşeştilor”).

Cuplul prezidenţial a fost lichidat in pripa pentru a fi definitiv amutit – pentru ca inavuabile complicitati sa nu iasa la iveala. Un proces autentic ar fi insemnat procesul dictaturii comuniste, iar cei instalati la putere (Iliescu, Roman, Brucan, Magureanu, Stanculescu, Voican, Barladeanu, Martian Dan) nu puteau sa imagineze, necum sa tolereze un asemenea act de autentica despartire fata de vechiul regim.  Nu am nici cea mai mica indoiala ca sentinta ar fi fost maxima, dar argumentatia juridica ar fi fost una coerenta si credibila.  Ceausescu a facut totul, vorba lui,  si “nu a precupetit niciun efort” ca sa justifice pedeapsa suprema.

Interesul pentru agonia terminala a dictaturii nu este doar unul morbid-mediatic, ci tine de necesitatea intelegerii mecanismelor tiraniei si a rolului garzii pretoriene in inlocuirea ei cu un regim pretins democratic.

Misterele post-comunismului romanesc isi afla originea in enigmele revolutiei, ale loviturii de stat si ale contrarevolutiei nomenklaturiste din decembrie 1989.

(VT, 21 iulie 2010)

Text actualizat, 27 decembrie 2009. Intre timp am publicat un mesaj pentru Valentin Ceausescu (pe acest blog, in EvZ, versiunea scurta si in Revista 22, varianta largita) in care discut Revolutia Romana, procesul cuplului dictatorial (ori mai exact spus simulacrul de proces) si alte chestiuni legate de memoria si uitarea comunismului.

Evenimentul Zilei anunta o stire intr-adevar spectaculoasa, menita sa arunce lumina asupra lumii secrete a clanului Ceausescu in anii 80 si dupa prabusirea comunismului. Stiam de existenta lui Daniel Valentin Ceausescu, l-am si pomenit in scrierile mele ca urmas apropiat, nepotul lui Nicolae si al Elenei, fiul lui Valentin cu Iordana Borila. Sora si fratele lui Valentin, Zoia si Nicu, nu au avut copii. Desi familia Ceausescu s-a opus casatoriei lui Valentin cu Iordana Borila invocind cele mai bizare argumente si a mentinut o atitudine glaciala in raport cu fiul cel mare pina la divortul de fiica lui Petre Borila, se pare ca mai ales Elena a avut o reala slabiciune pentru Daniel Valentin, trecind peste vechile animozitati, idiosincrasii si reticente. Daniel este singurul nepot al fostulului lider al PCR nascut in timp ce acesta era in viata. Copil fiind, era acceptat in resedinta de pe Bulevardul Kalinin (azi Mircea Eliade). Valentin a divortat de Iordana in 1988 si are o fiica, nascuta in 1996, cu actuala sa sotie. Scriu aceste lucruri pentru ca ele privesc istoria contemporana a Romaniei: biografiile nomenklaturii, ale familiilor din Olimpul comunist, sunt extrem de datatoare de seama pentru ce s-a intimplat de fapt in anii comunismului. Simpatiile si antipatiile dintre diversii potentati explica multe urcusuri si coborisuri, ascensiuni, denuntari si epurari, altminteri greu ori deloc inteligibile. Daca nu ajungi sa cunosti aceste relatii “la virf”, este imposibil sa scrii istoria comunismului, bijbii, te ratacesti, aproximezi, calci in strachini, dai in bobi, ghicesti in cafea, risti sa pacatuiesti impotriva adevarului. Lucrul este valabil pentru PCR, dar si pentru alte secte/partide comuniste. A se vedea cartea lui Simon Sebag Montefiore despre cercul intim al lui Stalin. Nu ma indoiesc ca, educat in Statele Unite, Daniel Valentin este si el curios sa afle cit mai multe lucruri despre trecutul recent al tarii in care s-a nascut si in care traieste. Un trecut care include biografiile bunicilor si parintilor, unchilor si matusilor… Un trecut pentru care, in perspectiva liberalismului, nu este citusi de putin responsabil, pentru ca nu exista culpabilitate genetica. Poate ca un prim pas ar fi sa citeasca (in caz ca nu a facut-o pina acum) “20 de scrisori catre un prieten” de Svetlana Aliluieva

Valentin Ceausescu si Iordana Borila au fost colegi de scoala la Liceul “Dr. Petru Groza” de pe str. Arhitect Ion Mincu (fosta scoala rusa). Iordana a terminat liceul cu un an inaintea lui Valentin (este nascuta cu un an mai devreme decit fostul ei sot) si a studiat istoria artelor. Pina la emigrare, a lucrat ca muzeograf. Taciturn, politicos si retractil, Valentin a studiat fizica in Anglia si are un doctorat in fizica nucleara. A lucrat (lucreaza) in cercetare, spre deosebire de fratii sai nu s-a implicat in politica, desi, in chip aproape ironic, a fost ales membru supleant al CC in noiembrie 1989 ultimul Congres, al XIV-lea, al PCR, si a fost privit in genere ca personaj decent, ponderat, chiar jenat de excesele cultului si de abuzurile dictaturii. Prieteniile cunoscute au fost in lumea fotbalului si a muzicii, nu intre sicofanti, valeti si slugi.

Despre Petre Borila , militant din categoria dura, am scris pe larg in Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005). Vechi cominternist, fost comisar in Brigazile Internationale din Spania, activ in aparatele militare si de informatii din URSS, a fost membru al Biroului Politic (un timp responsabil cu probleme de cadre) si vicepresedinte al Consiliului de Ministri  sub Gheorghe Gheorghiu-Dej (din al carui cerc intim a facut parte). Din cauza unei boli incurabile, dar si ca urmare a pozitiilor sale pro-sovietice si vag-critice la adresa noului lider, a fost treptat marginalizat de Nicolae Ceausescu (dar a ramas membru al CC, al Consiliului de Stat si “pensionar cu pensie personala”). Mama Iordanei a fost vechea ilegalista Ecaterina Abraham. O sora a Ecaterinei, Paraschiva (Piri),  a fost sotia lui Bela Breiner, secretar al CC al PCdR, mort in inchisoare, apoi a colonelului MFA Andrei Roman, fost voluntar in Spania, in Brigazile Internationale.  Ecaterina a absolvit Scoala Leninista a Cominternului, purtand in epoca pseudonimul Petrova.  In anii 50, Ecaterina  Borila a fost redactor-sef al ziarului sindicatelor, Munca.  Iordana are doi frati: Iuri (Iura),  care traieste in Elvetia si Vasile, istoric de arta si muzeograf la Bucuresti. In perioada Dej, la inceputul anilor 60, familia Borila s-a mutat de pe strada Herastrau pe Bulevardul Aviatorilor inr-o vila total renovata (de fapt fosta resedinta a lui Gheorghiu-Dej) unde se afla acum sediul PNL. Dupa aceea, s-au mutat pe strada Grigore Mora, unde Iordana si Valentin locuiau impreuna cu Petre (cit a mai trait), Ecaterina si Vasile (Vasi). Era casa in care locuise, in anii 50, Dumitru Coliu, sinistrul presedinte al Comisiei Controlui de Partid si sotia sa Olga, fosta cetateana sovietica.

Intre altele, in mediile veteranilor PCR se spunea ca principalul motiv al refuzului familiei Ceausescu de a aproba casatoria era ceea ce Elena considera “originea etnica impura” a Iordanei. Evident, principiile oficiale, “internationalismul proletar” nu permiteau spunerea pe fata a acestor lucruri. Antisemitismul era, din punct de vedere oficial o “abatere” grava de la codul leninist (desi antisemit fusese chiar Stalin).  Se gaseau diverse pretexte menite sa acopere, sa camufleze fixatiile sovine ale “celui mai iubit fiu” si al “savantei de renume mondial”. Se poate chiar spune ca, intr-un fel, Iordana si Valentin au trait pe propria piele, s-au ciocnit nemijlocit cu efectele convertirii comunismului romanesc in ceea ce numesc barocul fascisto-stalinist. O istorie trista, complicata si sumbra, asemenea regimului in care s-a petrecut. O istorie in fond similara cu acelea despre care au scris Danilo Kis si Ismail Kadare.

Moştenitorul secret al lui Ceauşescu
Liviu Iolu
Luni, 27 Aprilie 2009

După doi ani de investigaţii, “Evenimentul Zilei” vi-l prezintă astăzi, în ediţia tipărită, pe Daniel Valentin (28 de ani), cel mai misterios membru al clanului Ceauşescu. E şomer şi locuieşte în Bucureşti.

TRĂIEŞTE ASCUNS DE 20 DE ANI

Daniel Valentin Ceauşescu (28 de ani) s-a născut în Bucureşti, în 1981, şi este nepotul direct a lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. În jurul copilului lui Valentin Ceauşescu şi al Iordanei Borilă s-a păstrat un relativ mister înainte de Revoluţie şi un secret total în ultimii 20 de ani, timp în care a locuit şi a studiat în SUA.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers