Cartea lui Ioan Stanomir, aparuta la editura Curtea Veche in colectia “Constelatii”, este o invitatie la recuperarea unei traditii a gandirii neinregimentate, a spiritului vertical propriu democratiei liberale. Intitulata Apararea libertatii. 1938-1947, cartea reconsidera raporturile dintre cateva personalitati remarcabile (Iuliu Maniu, N. Carandino, Mihail Farcasanu si Gr. T. Popa) si regimurile dictatoriale cu care le-a fost dat sa se confrunte.
Grigore T Popa
Cei patru au fost deoptriva antifascisti si anticomunisti, pe scurt, anti-totalitari. Pretul platit a fost teribil: ani grei de inchisoare, decesul in conditii lugubre, exilul, defaimarea. Este vorba de ceea ce distinsul politolog, profesor la Facultatea de stiinte politice a Universitatii din Bucuresti, numeste pe buna dreptate o secreta istorie a libertatii. O istorie ocultata, uitata, pusa intre parantezele variilor cenzuri. Pentru Ioan Stanomir, istoria ideilor nu este un joc al margelelor de sticla. Scrisa sub semnul unei vibrante ingrijorari, intr-o perioada cand inflatia de hiperbole vituperante face ravagii, cartea aceasta este intr-adevar o reconfortanta pedagogie a libertatii. Atunci cand polemicile aluneca in vulgaritate infinita si in penibile atacuri la persoana, este extrem de util sa meditam la inteleptele si atat de actualele cuvinte ale ganditorului liberal Mihail Farcasanu:
“Politetea se leaga , intr-adevar, cu toate celelalte insusiri derivate din atitudinea de fair-play prin adanca ei omenie. Nu trebuie sa fii mare psiholog pentru a sti ca primul lucru dorit de oameni este delicatetea. A fi considerat, a fi tratat ca om constituie aspiratii intime profunde ale tuturor. Politetea este disciplina prima pentru satisfacerea unei atari nazuinti”.
Oamenii despre se vorbeste in acest volum au tinut piept unor dictatori reali, nu unor fictiuni. I-au sfidat pe Carol al II-lea, pe Horia Sima, pe Antonescu, pe Andrei Visinski, pe Gheorghiu-Dej, pe Ana Pauker. Au riscat enorm, dar au spus adevarul. Istoria luptei pentru libertate este una a sacrificiilor si a martiriului. Imi amintesc de o discutie purtata la Bucuresti, in 1980, cu N. Carandino. Era dupa aparitia cartii sale de memorii, amputata brutal de cenzorii epocii, dar nu mai putin diferita, prin stil, prin sugestii, de ceea ce eram obisnuiti a citi. Mi-a vorbit atunci despre vizita la Bucuresti a lui Averell Harriman, in 1945, si intalnirea cu Iuliu Maniu. Ambasadorul american la Moscova a incercat sa-l convinga pe liderul taranist sa accepte o colaborare cu guvernul Groza. I-a vorbit despre posibile posturi in guvern. Iuliu Maniu stia care este secretul dictaturilor si cum se poate rezista. A spus ca singurul post care il interesa pentru partidul sau era la Ministerul de Interne, locul unde se juca de fapt totul. Evident, nu era ceea ce putea oferi trimisul american…
Reflectand la o epoca marcata de excesele tiranofile, Ioan Stanomir a a stiut sa discearna traditia alternativa, a opozitiei la despotism. Sociologul francez Elie Halevy, observand in anii 30 similitudinile dintre comunism si fascism, numea aceasta perioada “era tiraniilor”. Liberticida prin insasi natura ei, demonstreaza politologul roman, tirania este crima impotriva umanitatii. Este bine sa ne reamintim aceste adevaruri esentiale atunci cand unii se jaoca de-a retorica despre tiranii si dictaturi, cand se lanseaza iresponsabile petarde propagandistice din ratiuni ce tin de cinice ambitii si narcisisme hipertrofiate.
Iata un pasaj de o acuitate morala incandescenta din Memorandumul trimis de Iuliu Maniu lui Carol al II-lea in 1938, cand actiunea regelui aducea Romania in zona statelor deposedate de avantajele constitutionalismului pluralist:
“Vrem binele, Sire, dar binele nu se face cu de-a sila. N-au cazut numai despotismele intunecate, au cazut si cele luminate. Niciun despotism nu e viabil. Iosif al II-lea si-a nimicit opera cu o trasatura de condei. Rezida profund in natura omeneasca de a nu iubi opresiunea, chiar cand este fructuoasa. Nu numai prin popor, ci si prin popor, aceasta e legea progresului. Si-n contra acestei legi psihologice simple pacatuieste dictatura. Dar rezultatele Dictaturii nu sunt nici macar acestea. Dictaturile nu au ameliorat cu nimic nemultumirea generala. Din contra, au agravat-o. Rezultatele statelor totalitare pe care le admiram sunt asemenea piramidelor egiptene. Realizari pentru mandria stapanilor, stoarse din sangele multimilor”.
Idei nobile insufletite de un patos bland dar ferm, de convingerea ca libertatea este mai mult decat o abstractie filosofica, este asadar o valoare pentru care merita sa speri si sa te jertfesti. Ideea-cheie care subintinde demersurile acestor personalitati este rezumata exemplar: “Cum poti imagina o pledoarie centrata pe valorile libertatii, confruntat fiind cu monolitismul ideologic al tiraniei? Si care este sensul constitutionalismului in momentul in care salvarea statului pare sa treaca prin abolirea libertatilor?” A sti sa rezisti ispitelor colectiviste, a nu sucomba cantecelor de sirena totalitare, a te feri si a-i feri si pe ceilalti de mirajul ideologiilor radicale, a prefera evolutia institutionala revolutiei apocaliptice, a nu dispretui valorile urbanitatii burgheze si ale traditiei bunei cuviinte, iata in ce consta lectia sintetizata cu admirabila rigoare de profesorul Stanomir. In paginile acestei lucrari intr-adevar luminoase descoperim liniamentele moderatiei indispensabile cladirii patriotismului constitutional.
Cartea lui Ioan Stanomir recompune cu minutie si pasiune acest traseu al demnitatii, un algoritm al identitatii democratice pe care regimurile dictatoriale l-au dorit anihilat. O carte care ar trebui citita in licee si universitati ca un veritabil manual de istorie a ideii de onoare la romani in veacul lagarelor de concentrare.
