Într-adevăr, această delimitare tranşantă între grădinarii Spiritului şi profesioniştii Cetăţii n-ar trebui să existe. Nici un om de cultură nu poate fi acuzat de abdicare de la sublim sau de tăvăleală obscenă în organigramele Puterii dacă se decide pentru o formă sau alta de prestaţie politică. Şarmul, umorul, tactul, scrupulul critic, oratoria salubră – iată doar câteva calităţi salutare pe care intelectualul angajat le aduce în sfera deciziei publice. Poate însă cărturarul să-şi păstreze luminoasa diferenţă specifică, să rămână el însuşi într-un competitiv circ de jivine? Una e să recenzezi harnic, din lojă, viaţa politică autohtonă, alta e să aderi la exigenţele unui blazon, să te înşurubezi, responsabil, într-un partid, să participi la moşirea legilor sau la exerciţiul aplicării acestora.
Probabil că într-o democraţie coaptă, cu o reală tradiţie a solidarităţii civice şi a agonisticii electorale, poţi asuma, ca intelectual, profilul managerului public fără riscuri nevrozante, fără spectrul şifonărilor derizorii. La noi însă, a te muta din bibliotecă sau de la catedră în cutare jilţ public e o manevră profesională şi existenţială periculoasă. Chiar dacă rezişti, convingător, un sezon, surclasând şi veştejind, prin etichetă, prin abilitate retorică, prin argumentul competenţei verificate o mână de duelgii şmecheri, chiar dacă bifezi, surâzător, câteva realizări onorabile, adversarul se scutură de praf, reciclează dejecţii, îţi măsluieşte, sprinţar şi cinic, biografia, te spurcă agramat, te provoacă isteric, te asediază…
Iar poporul? Poporului îi place bazarul de vexaţiuni, polemica de tractir, combatantul scatofor. Şi după ce, seară de seară te prizează, exoftalmic, în felurite situaţii crâncene, încercând să-ţi recompui aura de odinioară, să te justifici, să-ţi aperi camarazii, să legitimezi antante reprobabile ş.a.m.d., poporul te potopeşte cu sudălmi, te ceartă, patriotard, pentru că livrezi Americii ponei lubrici, pentru că pui la zid comunismul, deşi atunci „tot omul avea o slujbă şi un venit”, pentru că umbli la pensii, te plimbi cu elicopterul şi consiliezi un tiran şugubăţ…. Reiau întrebarea: poate cărturarul nostru traversa un asemenea episod nebulos fără să resimtă acest angajament, la final, ca pe un blestem? Pot convieţui, în aceeaşi persoană, cineva care se ceartă, sub reflectoare, cu Ponta sau cu Boureanu şi un altul care, înainte de culcare, îl caută, epuizat, pe Lermontov?
