Cazul Marino: Dreptul la dezamagire

Cazul Adrian Marino. Un intelectual erudit, chinuit şi agent de influenţă

de Vladimir Tismaneanu

Socul recentelor revelaţii despre Andrian Marino, pe care unii se grăbesc să le proclame drept irelevante, ţine de statura şi statutul acestui intelectual. A fost un intelectual public de mare vizibilitate după 1989, a fost privit de mulţi drept un mentor, un model de verticalitate, demn de urmat şi cultivat. Deschis şi fără menajamente, Marino şi-a judecat veacul şi semenii (ba chiar şi pe sine) în funcţie de criteriul ideologic. Cel moral era astfel identificat cu o opţiune politică precisă: anume cea antitotalitară, deci opusă domniei partidului unic şi statului controlat de poliţia secretă, instrumentul acelui partid. Linia de demarcaţie între democraţie şi totalitarism era văzută drept vitală. Cred că Adrian Marino, cel pe care l-am cunoscut, cel care a participat, alături de doamna Doina Cornea, la fondarea Forumului Democratic Antitotalitar, ar fi subscris fără rezerve la ideea că anticomunismul, asemeni antifascismului, este o obligaţie morală. Nu una legală, mă grăbesc să adaug, nu una dictată instituţional. Nu un „must“, ci un „ought to“. O idee consonantă cu un celebru eseu de Lionel Trilling despre „the moral obligation to be intelligent“.

Iată un pasaj (tranşant, neîndoios, dar şi „self-serving“ în lumina a ce ştim azi) din Viaţa unui om singur (p. 64): „Pentru mine, criteriul ideologic a fost şi a rămas esenţial, capital. Cel mai important dintre toate. Mai important decât toate aspectele închisorii, chiar şi cele «morale». Deoarece el trasează linia netă de demarcaţie dintre democraţie, comunism şi fascism şi legitimează întreaga mea acţiune şi atitudine, neschimbată până azi. Este şi rămâne sensul întregului meu «sacrificiu». Pe care nici nu-l «idealizez» şi, cu atât mai puţin, nu intenţionez să-l «valorific» într-un mod oarecare. Al meu şi al altora care au crezut în democraţia de tip occidental. Ea este radical opusă extremei stângi şi extremei drepte“.

Nu ştiu cum va fi reconciliat el această alegere existenţială, întemeiată pe imperativul clarităţii morale, cu colaboraţionismul dovedit în documentele din arhivele fostei Securităţi (aşa cum au fost prezentate în Evenimentul Zilei de către Mirela Corlăţan). Un colaboraţionism care a implicat infiltrarea exilului anticomunist în zona sa cea mai respectată şi respectabilă. E tulburător să afli că Adrian Marino încerca să submineze prietenia dintre Monica Lovinescu şi Mircea Eliade – marele savant căruia îi dedicase o monografie. E dureros să descoperi complicitatea cărturarului clujean cu forţele cele mai tenebroase ale sistemului, cu acele grupări securiste a căror ideologie era exact sinteza barocă dintre fascism şi comunism. Să fi fost, de fapt, această platoşă ideologică alibiul, raţionalizarea răsucită de care avea nevoie omul de cultură Marino atunci când asigura „baza documentară“ a notelor informative scrise de diverşii ofiţeri ca parte a unei nefaste colaborări? Cât de mult a fost zel şi cât a fost constrângere în acea complicitate? Pentru cei care am citit Jurnalul Monicăi Lovinescu ori am discutat despre Adrian Marino cu autoarea Undelor scurte şi cu Virgil Ierunca nu este în fond o mare surpriză ceea ce transpare acum. Iată un fragment revelator:

„Cât despre cei care au semnat, G. i-a întrebat pe unii cum de s-au lăsat antrenaţi într-o astfel de calomnie. Olăreanu era consternat, ca şi Băcanu (c-a apărut aşa ceva în ziarul lui), în schimb, Marino spumega şi rămânea ferm pe poziţia sa injurioasă. Prea se afirmă azi drept rezistent ca să nu retrezească bănuielile noastre de pe vremea când se comporta prin străinătăţi ca un agent. E unul dintre rarii de care m-aş mira să nu fi fost“ (Monica Lovinescu, Jurnal 1996–1997, Humanitas, 2005, p. 79).

(…)

PS. Textul complet al acestui articol poate fi citit in revista 22.  Am mai spus-o: nu pun sub semnul intrebarii, nu minimalizez sub nici o forma, supliciul trait de A. Marino in timpul stalinismului dezlantuit. Dar au existat si alti fosti detinuti politici care nu au cedat ispitei de a colabora cu Securtitatea (sub diverse forme, cu diverse moduri de rationalizare).  Atractia magnificelor biblioteci din Occident nu a functionat doar in cazul lui Marino, dar nu putini au fost cei care nu au acceptat sa “reprezinte” regimul, sa devina, fatis sau disimulat, “ambasadori culturali”. Dupa cum nu putem uita ca au fost detinuti politici care au acceptat sa devina informatori, colaboratori formali sau informali.

Am stiut ca A. Marino a decis ca memoriile sale fie publicate postum. Mi-am inchipuit, asemeni atator altora, ca vom gasi acolo cheia pentru multele intrebari legate de pozitiile sale controversate privind varfurile intelectuale ale exilului romanesc.  Trecut in lumea celor drepti, ce-i mai pasa in fond de ce-ar spune unii sau altii?

Era locul unde ar fi putut discuta deschis daca, de ce si in ce conditii a colaborat cu serviciile de informatii ale regimului comunist.  Din pacate, nu a facut-o.  Nu se poate sa nu fi stiut ca exista dosare care contin note privitoare la relatiile sale cu “institutia”.  A urmarit atent cazul Caraion.  Stia asadar ca odata si odata aceste lucruri vor iesi la suprafata. A-l transforma acum pe Adrian Marino in martir, un ilustru democrat atacat cu miselie de grupari cu scopuri vindicativ-obscurantiste, este o eroare de analiza si de interpretare.

As spune chiar o mistificare.

Dreptul la dezamagire este perfect legitim, iar documentele publicate mi se par suficient de elocvente pentru a-l justifica oricat de dezagreabil ar fi, in acest caz. Chiar daca unii se obstineaza sa le conteste relevanta. Nu mai vorbesc de straniile disparitii ale altor documente (devenite din misterioase ratiuni intruvabile).

Repet, textul meu ma reprezinta, pe mine si pe nimeni altcineva, ca intelectual, ca politolog, ca istoric al comunismului, ca om care l-a cunoscut pe A. Marino. Nu este vorba de nimic altceva, oricare ar fi supozitiile unora sau altora.  (VT)