Marx, Lenin si revolutiile liberticide

“Polemica gentila” cu G. M. Tamas readuce in discutie problema consecintelor ideilor radicale si a fenomenologiei gandirii utopice.  Marxismul nu a fost o utopie oarecare, ci una inradacinata in rationalism, scientism si cultul Progresului.  Dar a fost si o forma extrem de sofisticata de romantism politic, ceea ce explica includerea lui Georges Sorel cu a sa glorificare a violentei in istoria marxismului.  Ori a unui Frantz Fanon, profetul razvatirii “oropsitilor vietii” (the wretched of the Earth), vestitorul mesianismelor revolutionare tiers-mondiste.  Voluntarismul frenetic si spiritul revoltei se intalnesc in marxism cu determinismul teleologic.  “Oamenii fac istoria, dar o fac in conditii determinate”.  Libertatea este limitata de necesitate, este de fapt “necesitatea inteleasa.  “Omenirea nu-si pune decat probleme pe care le poate rezolva”. “Filosofii nu facut decat sa interpreteze lumea, problema este de a o schimba”. “Proletariatul nu are de pierdut decat lanturile, el are o lume de castigat”.  “Armele criticii, critica armelor”, “Ceasul din urma al exploatarii capitaliste a sunat, expropriatorii sunt expropriati”, “Religia este opiu pentru popor”, “Proletariatul german este mostenitorul filosofiei clasice germane”.  Este vorba de breviarul unei vulgate materialist-istorice care a izbutit sa devina o ideologie fanatizanta.  Nu o “ideologie rece” cum credea un altminteri exceptional cunoscator al marxismului, Kostas Papaioannou, ci una fierbinte, clocotitoare, intoxicanta care promitea izbavirea universala.  Cate milioane de sperante nu s-au agatat de aceste formule quasi-magice crezand ca se afla pe calea catre imperiul libertatii…

Electrificarea era pentru Lenin la fel de importanta ca si “puterea sovietelor” (adica a partidului bolsevic si a statului sau major condus de “vulturul revolutiei” insusi).  Eclesiologia leninista avea in centru auto-desemnata avangarda, formata din revolutionarii de profesie, cei care stiau “ce-i de facut”.  Ei erau in the know.  Mai tarziu, Ernesto “Che” Guevara avea sa proclame: “El deber de todo revolucionario es de hacer la revolucion”.  Vulcanicul sau anti-americanism (rationalizat in anti-imperialism) exploda in sloganul: “Crear dos, tres, muchos Vietnam!”  Cominternului leninist ii urma, dupa decenii, Tricontinentala castro-guevarista.  Scria Lenin, anatemizandu-l pe Karl Kautsky: “Nu este marxist acela care nu recunoaste necesitatea dictaturii proletariatului”.  Cei care se indoiesc de aceasta necesitate “obiectiva” devin ei insisi “inamici obiectivi”,  renegati, “social-fascisti”, sunt osanditi la excomunicare.  Este istoria insangerata a sectelor chiliastice, a minoritatilor iluminate, de la anabatisti la iacobini si neo-iacobini.  Iar dictatura proletariatului se exercita fara crutare, este totala si nu este “ingradita de vreo lege”.  Astfel se ajunge la completa omogenizare a corpului social, la eliminarea alteritatii si in final la exterminarea ei.  Sigur, la Marx aceste idei se aflau intr-o faza embrionara, erau “ipoteza comunista” in stare pura (si, ma grabesc sa adaug, ambivalenta), poate ca s-ar fi ingrozit el inusi de consecintele tezelor sale.  Cum ingrozit a fost Ivan Karamazov vazand cum a inteles Smerdiakov sa-i traduca in crima ideile.  Ori Stavroghin cand a inteles logica lui Verhovenski.  “Vinovati fara vina”, scrie marxistul impenitent Ion Ianosi. Oare?  Constat ca mai sunt unii care asteapta “revenirea” duhului lui Karl Marx. In posteritatea lui “Che” Guevara, ei par sa spuna: “Para siempre con Carlos Marx!”  Departe de a le da fiori, ei invoca fantome, ii saluta pe revenants.  Jubileaza intre spectre. 

Capacitatea umana de auto-hipnotizare, de emasculare voluntara a spiritului critic, de imbratisare a unor mituri politice (iar marxismul este un mit politic cu o forta galvanizatoare formidabila), deci aceasta capacitate este, se pare, infinita. Tine, cumva, de natura spiritului modern (desi o descoperim si mai devreme). Ceea ce nu inseamna ca nu exista trezire, ca iluziile sunt ineluctabile, inalterabile si vesnice. Despre aceste lucruri a scris Francois Furet in cartea sa “Trecutul unei iluzii”.  Volumul al II-lea al trilogiei lui Kolakowski examineaza conflictul ireconciliabil dintre marxismul de orientare bolsevica (variile chipuri ale leninsimului, inclusiv hegeliano-marxismul gnostic de tip Lukacs si Gramsci) si directiile social democrate reformiste (primul mare revizionist fiind Eduard Bernstein, descoperit si admirat de Mihail Gorbaciov in 1988, aflam de la profesorul Archie Brown).   

In ceea ce priveste “actualitatea lui Marx”, as vorbi mai degraba despre un moment post-marxist. Intre altele, se petrece acum o cotitura teologica (spre a relua termenul sociologului Goran Therborn de la Universitatea Cambridge). Cum noteaza ganditorul american Leon Wieseltier, filosoful neo-marxist Alain Badiou exalta un fel de eschatologie a “evenimentului” ca “sinteza intre revelatie si revolutie”. Deci, atat cat are o prezenta intelectuala reala, marxismul se consuma in acest spatiu rarefiat al unor dezbateri academice sectare. Cronica profesorului Ioan Stanomir lumineaza ardenta relevanta a criticii proiectului soteriologic marxist in opera de varf a marelui filosof polonez. Cand vorbim despre Marx, ar fi util sa cunoastem marile repere ale marxologiei.  Altminteri, exista riscul cantonarii intr-un jenant diletantism combinat cu ceea ce se cheama gandirea deziderativa. (VT)

Despre marxism, revolutie si libertate

de Ioan Stanomir

Revista 22, 20 iulie 2010

Departe de a fi un subiect de dezbatere intelectualmente epuizat în România anului de graţie 2010, marxismul şi posteritatea lui ideologică se află în centrul unui efort de recuperare pe care îl putem asocia, fără riscul de a exagera, tentativei de a imagina o nouă stângă radicală. Şi totuşi, dincolo de (aparenta) inocenţă intelectuală, dincolo de atenţia cu care este citit şi elogiat Slavoj Žižek, dincolo de voga pe care o cunoaşte cavalerul fără de teamă şi prihană al revoluţiei cubaneze, Christul laic care este Che Guevara, dincolo de recurenţa unei nostalgii în care se reuneşte anticapitalismul şi antiamericanismul, dincolo de toate acestea, exegeza marxologică rămâne una dintre temele fără de care istoria intelectuală a modernităţii nu poate fi imaginată.

Aceasta pentru că, aşa cum probează sinteza lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, sinteză din care Editura Curtea Veche publică un al doilea volum în traducere românească, cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu, tradiţia marxistă propune celor de astăzi o interogaţie al cărei punct de pornire este reprezentat chiar de către relaţia dintre ipotezele intelectuale şi practica instituţională care se revendică de la ipotezele în cauză. Căci, spre a relua o formulare a lui Richard M. Weaver, „ideile au consecinţe“, iar una dintre mizele genealogiei intelectuale este şi examinarea manierei în care discursul ideologic produce, graţie „praxis“-ului, un tip de organizare instituţională şi un tip de exces ce poate merge până la crima politică.

Din această perspectivă dublă, a erudiţiei intelectuale şi a exemplarităţii etice, trilogia lui Leszek Kołakowski rămâne un model ce are atributele capodoperei. Căci sinteza filosofului polonez este, înainte de toate, încercarea de exorcizare a demonilor occidentali, în măsura în care seducţia radicalismului utopic este consubstanţială modernităţii înseşi. Transformarea intelectuală a lui Leszek Kołakowski poate fi întrevăzută, ca într-un palimpsest, în textul trilogiei: elogiul moderaţiei care refuză fanatismul şi instalarea umanităţii în cămaşa de forţă a adamismului marxist devine cărămida pe care se întemeiază un edificiu ce fascinează prin stil, pătrundere hermeneutică şi devotament faţă de cauza libertăţii. Sinteza lui Leszek Kołakowski este un monument pe care secolul ce a trecut îl lasă, ca legat, celor care vor veni: este o privire îndreptată înapoi şi un antidot împotriva rătăcirilor liberticide.

În aceeaşi măsură în care este parte din moştenirea veacului XX, cartea gânditorului polonez este parte dintr-o dezbatere pe care ruptura din anul 1989 a întrerupt-o doar aparent. Revoluţiile din Estul şi Centrul Europei nu au putut evacua din spaţiul intelectual occidental pulsiunea utopică. Prăbuşirea socialismului real nu a anulat capacitatea de fascinaţie a unei viziuni marxiste care, aşa cum notează Vladimir Tismăneanu, este, fundamental, o soteriologie. Mesianic şi ubicuu, marxismul a supravieţuit anului 1989, ducând mai departe promisiunea unei lumi care va veni. Ceea ce rămâne intact este aliajul utopic, aliaj care se naşte din alianţa, paradoxală, dintre „ştiinţificitatea“ invocată şi radicalismul de extracţie prometeică. Ca şi în anii de după 1945, spiritul liberal-conservator este angajat în această confruntare intelectuală cu stânga radicală/revoluţionară, confruntare a cărei miză este însăşi definirea cadrului cetăţii umane. Departe de a fi un capăt de linie, anul 1989 semnalează doar o metamorfoză de discurs. Revoluţia este prezentă, atunci ca şi acum, ca reper mitologic şi obiect de fascinaţie.

Există, în titlul acestui al doilea volum al trilogiei lui Leszek Kołakowski, o ironie care nu poate scăpa unui cititor atent – „Vârsta de aur“ evocată aici, acea vârstă a Internaţionalei a II–a, este şi magma din care se naşte viziunea leninismului politic, dar şi hibridul sindicalismului revoluţionar al lui Sorel, acesta din urmă esenţial în conturarea catehismului mussolinian. În acest mod, exegeza filosofului polonez devine un roman de idei în a cărui ţesătură narativă putem intui siluetele actorilor care vor domina secolul XX: leninismul şi fascismul îşi au rădăcinile în această revelaţie a violenţei ca gest întemeietor de comunitate politică.

Celor care sunt tentaţi de relecturile „infidel-leniniste“ ale lui Slavoj Žižek, cartea lui Leszek Kołakowski le poate apărea drept „reacţionară“ şi iconoclastă. Căci nimic din Leninul inocent al stângii radicale occidentale nu poate fi recuperat din imaginea conturată în Marile curente ale marxismului. Exegeza lui Leszek Kołakowski este cu atât mai „reacţionară“ cu cât ea pune în pagină o reţea de citate extrase din canonul leninist însuşi.

Recitite astăzi, ordinele lui Lenin din anii Terorii nu au nimic rousseauist-romantic în formulările lor. Ele apar drept ceea ce sunt: parte din tentativa tiraniei motivate ideologic de a-i extermina pe cei care sunt marcaţi de păcatul originar al clasei sau opţiunii intelectuale. Procustian, raţionamentul leninist este unul ce privilegiază violenţa de stat. Revoluţia din octombrie duce mai departe un elan sanguinar care defineşte, în egală măsură, practica Autocraţiei Imperiale şi ortodoxia subversiunii politice ruse. În egală măsură, tabloul marxismului occidental nu poate fi complet fără analiza „revizioniştilor“: relegaţi de pontifii sovietici în infernul celor care au rătăcit calea, pactizând cu clasele burgheze, „revizioniştii“ sunt vocile ce reconciliază, profetic, credinţa în justiţia socială şi fidelitatea faţă de gramatica democratică. În acest spaţiu intelectual, profilul lui Eduard Bernstein este inseparabil de capacitatea social-democraţiei germane de a se reinventa, propunând, în anii de după 1949, o viziune care refuză, programatic, socialismul real, invocând un umanism care îşi are rădăcinile în critica „revizionistă“ a Revoluţiei din octombrie. Izolarea în cadrul bisericii comuniste vine ca sancţiune care stigmatizează „ereticii“ – cazul lui Karl Kaustky este unul simbolic. Sinteza sa de final este ignorată, fiind marcată de păcatul inexpiabil al criticii totalitarismului sovietic născând.
Căci „Vârsta de aur“ este intervalul în economia căruia se dispută cele două tradiţii politice revendicându-se de la marxism. Între linia totalitară a leninismului şi socialismul democratic care se fondează pe „schisma revizionistă“, orice reconciliere este imposibilă. Severitatea represiunii social-democraţiei în ţările lagărului socialist nu este un accident istoric, ci reflectarea unei implacabile ostilităţi istorice. Ortodoxia leninistă are ca ambiţie ultimă eradicarea libertăţii din codul genetic al umanităţii ce îi este captivă. În acest punct istoric, exegeza lui Leszek Kołakowski devine centrală în proiectul de edificare a unui canon al moderaţiei, canon în jurul căruia să se articuleze un viitor plural şi imun faţă de tentaţiile radicalismului utopic.

// LESZEK KOŁAKOSWKI
// Principalele curente
    ale marxismului
    Volumul al II-lea,
    Vârsta de aur
    Prefaţă de Vladimir
    Tismăneanu,
    traducere din limba
    engleză de Cătălin
    Cândea, Emanuel-
    Nicolae Dobrei,
    Bogdan Florian,
    Tereza-Brânduşa
    Palade (coordonator)
// Editura Curtea Veche,
    Bucureşti, 2010