Subteranele abjectiei: Mircea Mihaies despre gherilele calomniei

De ani de zile urmaresc si suport (indignat, revoltat, dezgustat, plictisit)  fenomenul atacurilor anonime prezentate drept interventii spontane pe forumurile ziarelor unde colaborez (si nu doar acolo). Scriu de ani de zile in presa vestica si marturisesc ca nu mi-a fost sa ma intersectez cu asemenea ofensive ale obscenitatii. Prima data cand am avut de-a face cu asemenea marsavii a fost in anii 80, cand colaboram saptamanal la Radio Europa Libera.  Pe adresa profesorului Vlad Georgescu soseau plicuri din tara cu scrisori ale unor anonimi “binevoitori”, gata sa voluntarizeze “informatii” despre mine: nomenklaturist, speech-writer pentru Nicu Ceausescu, activist de partid, profesor la Stefan Gheorghiu si cate alte nascociri.  Am trait apoi acest lucru la Jurnalul National, l-am experimentat la Cotidianul, il intalnesc acum la EvZ. Moderatorii, webmasterii nu mai reusesc sa faca fata la torentul insultelor si fabricatiilor. Nici nu apuca ziarul sa apara in editie electronica si, iata, sar la atac garfielzii de pe acoperisurile mucegaiului etern.  Anti-occidentalismul, antiliberalismul, anti-intelectualismul si antisemitismul se contopesc in acest cocktail al nerusinarii.  Lasitatea isi da mana cu nemernicia.  In noaptea de Anul Nou m-am trezit cu un mesaj care imi ura deces sigur si rapid in compania rudelor mele, spre a ma putea reuni cu cei morti la Auschwitz.  Pot publica un volum de cateva sute de pagini cu infectii huliganic-antisemite ce mi-au fost adresate in presa romaneasca si  pe forumuri (cititi chiar azi in EvZ comentariile la interviul dat de Bogdan Cristian Iacob lui Vlad Stoicescu despre proiectatul Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania).  Socanta este tacerea asurzitoare, in cazul meu, a celor care monitorizeaza asemenea forme de hartuire rasista. 

Iata de ce mi se pare un act de salubritate etica si de responsabilitate jurnalistica interventia lui Mircea Mihaies pe acest subiect. Acum cativa ani, Andrei Plesu propunea chiar o tipologie a postacului vituperant, furibund, dispretuitor, delirant, malitios etc A scris pe acest subiect si Mircea Cartarescu.  Intr-un articol recent din EvZ, H.-R. Patapievici atragea atentia asupra modului in care zgomotul urii asa cum este el intretinut in mare parte din televiziuni poate duce la coagularea unor actiuni violente in spatiul public.  Postarile insultatoare sunt menite sa amortizeze vocile lucide.  Difuzoare ale tupeului ignar, ele coboara totul in derizoriul vested al sudalmei.  Esti necontenit facut “intelectualul lui Basescu”, uitandu-se ca prin vraja de zecile de intelectuali semnatari ai listei de sustinere a lui Crin Antonescu (scriitori, profesori universitari, cercetatori, rectori, fosti consilieri prezidentiali etc) .  Zilele trecute, un  postac ma povatuia sa ma apuc sa lucrez in arhive, numindu-ma un penibil amator.  Ce conteaza ca am fost primul cercetator care a intrat in arhivele Biroului Politic al CC al PCR, in 1993-1994, ca volumul meu Stalinism pentru eternitate este prima istorie a comunismului romanesc bazata pe aceste arhive, ca mi-am stricat ochii lucrand cu documente acoperite de praful deceniilor cat au zacut tainuite?  Orice ai scrie, oricare ar fi subiectul, se revarsa peste tine un suvoi de injuraturi. Cativa oameni onesti incearca sa tina piept, indeamna la politete, dar se retrag si ei constatand zadarnicia eforturilor de a conversa despre subiectul editorialului, nu despre bunicii autorului (indeobste prezentati drept alogeni, venetici, talhari, tortionari si scelerati).  Sunt convins ca mare parte din aceste explozii de ura sunt comandate politic. Altele insa vin poate spontan din acele zone intunecat-pestilentiale in care ticalosia este stapana.   In care totul este, vorba Monicai Lovinescu, o apa si-un pamant, adica noroi.  Cum sa rezisti ispitei de a-l jigni pe Liiceanu? Cum sa nu exulti cand il poti palmui pe Plesu?  Cum sa nu-l batjocoresti pe Patapievici?  Nu este oare o datorie de onoare sa arunci cu pietre in “boierii mintii”?  Nu e oare cool sa tii isonul celor care ii numesc pe “intelectualii lui Basescu” viermi care vietuiesc intr-o hazna?   Sa preiei cu incantare apelativele scabroase puse in circulatie de un fost ziarist comunist  care a reusit sa ingroape o publicatie candva de autentica vocatie europeana?  Nu devii tu insuti astfel egalul celor pe care incerci sa-i anihilezi in efigie, macar in acea oglinda stramba a unei constiinte schilodite, a unei identitati masluite?  (VT)

Postaci & demoni

de Mircea Mihaies

Evenimentul Zilei, 26 iulie 2010

Acum câteva săptămâni, când am scris – în două articole la rând – despre gravitatea şi consecinţele votului privind Legea ANI, postacii cu şi fără simbrie au găsit de cuviinţă să mă calce în picioare.

Am o scârbă instinctivă faţă de cei care, la adăpostul anonimatului, se pretind curajoşi, competenţi şi puri, când nu sunt altceva decât excrescenţe monstruoase ale “spiritului primar agresiv” teoretizat cândva de Marin Preda. S-a mers prea departe cu mârşăvia, pentru ca “mascaţilor” care ar fi făcut, cu siguranţă, cariere în solda Securităţii să nu le ştim măcar numele, prenumele şi profesiunea.

Politicieni de teapa lui Antonescu şi Frunda – mă limitez acum la ei pentru contribuţia neruşinată la torpilarea Legii ANI – au vânt în pupă şi pentru că sunt flancaţi de astfel de fiinţe ignobile. Unul-doi provin din rândul “intelectualilor lui Antonescu”, alţi trei-patru din cadrele de nădejde ale partidului, pe vreo câţiva îi vedeţi lansând tiribombe în talk-show-urile de la Realitatea şi Antenă, alţi treizecipatruzeci sunt, pur şi simplu, răi din instinct, înăcriţi, rataţi, infami şi voyeurişti incapabili să creeze ceva durabil.

Vocile normale sunt timorate. Scopul postărilor dominate de limbajul exterminator este asurzirea celor neutri şi amuţirea celor care încearcă să discute cu bună-credinţă articole, şi nu dosare de cadre născocite prin halucinaţii paranoice. Îmi dau seama că, mai sus, comparându-i, i-am nedreptăţit pe turnători. Am observat în cele câteva documente de urmărire pe care le-am parcurs că slugile Securităţii erau măcar oneste. Nu se prea întâmpla să-ţi pună în cârcă intenţii pe care nu le aveai şi cuvinte pe care nu le-ai rostit. Şi nici nu te jigneau ca pe-o creatură subumană. Probabil că nici nu era nevoie: în comunism, fiecare cetăţean era oricum suspectat din principiu!

Ei bine, turnătorii de azi au o imaginaţie infernală. Mizeria se propagă pe site- uri cu o viteză uluitoare, condensând particulele acestei noi şi aberante forme de “societate civilă.” Curat civilă, dacă ne gândim că la originea ei se află lăcomia uniformei de partid! Pe lângă cei care te detestă pentru că te invidiază, ori cei care nu pot respira altfel decât eliminându- şi, în faţa tastaturii, lapţii indescriptibilei mizerii morale există şi o categorie – i-aş spune – a “difuzorilor voluntari.”

Am câteva exemple în minte, aflate de la studenţi. Scenariul e standard, indiferent de partid. Totul începe la un chef al organizaţiei de tineret. Acolo sunt convocaţi junii membri de partid, aspiranţii sau, pur şi simplu, curioşii. Câteva lăzi de bere, două boxe cu muzică dată la maximum sunt suficiente pentru a încălzi atmosfera. La momentul optim, responsabilii cu comunicarea ies în faţă şi pun punctul pe “i”: “Uitaţi care e treaba! Ca să ne putem simţi bine în continuare, trebuie să scăpăm de câţiva duşmani ai partidului. E unu’, Patapievici. Aţi auzit de el? Păi, ăsta trebuie dărâmat. Vrea să distrugă ţara. E fiu de comunişti sovietici, a zis că România e un cur, iar Eminescu o nulitate. Promovează în instituţia lui numai pornografii. Pe deasupra, e evreu. Treceţi masiv la postări. Reţineţi: tatăl a venit pe tancurile ruseşti, e un obsedat sexual, pornograf, străin de neam şi ţară, lingău al lui Băsescu. Repet: tatăl – agent sovietic, tancurile ruseşti, obsedat sexual, ne-român, lingău. Şi băgaţi fiecare câte zece-cinşpe nick-uri! Nu vă învăţ eu cum se face!”.

Probabil că din cei şaptezecioptzeci de participanţi la chermezele de partid majoritatea se mulţumesc să bea berea şi să dispară în peisaj cu fata pe care tocmai au cunoscut-o. Dar cu siguranţă, zece-cincisprezece se angrenează în joc, ştiind că riscul de a fi descoperiţi e minim. Şi apoi, e cool să-l scuipi între ochi pe unul care prea face pe deşteptul, prea-ţi arată cât eşti de limitat, incult şi mărunt omeneşte!

N-am evocat decât un episod – documentabil cu date, cifre şi martori – din infinitul spectacol al banalităţii răului, analizat cândva de Hannah Arendt. Probabil că pentru unii “juni corupţi” aventura se opreşte după prima postare. Dar sămânţa răului a fost aruncată. Pe vitalitatea ei se bazează cei ce şi-au construit aura de salvatori, băşcălind şi dând drumul câinilor urii, intoleranţei şi minciunii în piaţa publică. Doi dintre ei – Antonescu şi Frunda – au făcut, recent, un imens rău României. Dar nu sunt singurii. Asemeni demonilor din Biblie, ei sunt legiune.

About these ads

Comments are closed.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers

%d bloggers like this: