Marxism histrionic (G. M. Tamas & co.)

Am citit zilele acestea un interviu despre “starea marxismului” cu filosoful maghiar G. M. Tamas. Aproximatiile se rostogolesc vertiginos, ca si asertiunile apodictice. Constat ca spiritul ironic, bucuria paradoxului si a metaforei scanteietoare, au fost inlocuite de recursul la ceea ce Karl Popper numea gandirea de tip oracular.  G. M. Tamas a devenit, horribile dictu, un ideolog.  Ceea ce la Zizek tine de prelungirea unei formule teoretice imbratisata acum cateva decenii (sinteza de Hegel, Marx si Lacan) apare in cazul lui G. M. Tamas ca un straniu avatar de ultima ora, un teribilism mimetic situat la antipodul optiunilor sale de odinioara. Ideea reconstructiei unei filosofii a emanciparii radicale, dincolo de promisiunile liberalismului democratic, este de fapt reluarea unor mituri politice din anii 20 (G. M. Tamas aminteste numele lui Karl Korsch, cel care, in 1923, publica volumul clasic al dialecticii non-leniniste, Marxismus und Philosophie).  Visul filosofului maghiar este cel al unei lumi esential diferita de aceea burghez-capitalista, utopia lui das ganz Andere. Mi-e teama ca, pornit pe un asemenea drum, el risca sa se auto-surghiuneasca in zona intunecata a unui pustiitor sectarism mesianic (referinta la Istvan Meszaros si Hugo Chavez spune mult in acest sens).

Am fost candva prieten cu ganditorul maghiar, i-am pretuit eruditia spectaculoasa, acuitatea judecatilor despre marile curente de idei, inventivitatea conceptuala, curajul politic in timpuri in care altii taceau molcom si se prosternau las.  Putini ganditori au scris la fel de inteligent si percutant in anii 90 despre raportul dintre capitalism, socialism si modernitate.  Ori despre populismul etnocentric ca rival al societatii deschise.  Am inclus un eseu al sau despre “Mostenirea disidentei” in volumul pe care l-am editat despre revolutiile din 1989 (Routledge, 1999, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2000).   Stiam de divergentele dintre G. M. Tamas si fostii sai colegi din conducerea Liberilor Democrati.

In 1999, a participat cu o prezentare remarcabila la conferinta “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath” pe care am coordonat-o, impreuna cu Sorin Antohi, la Central European University din Budapesta.  Au urmat apoi luarile sale de pozitie tot mai abrupte si pauper informate despre pozitiile politice ale unor intelectuali din Romania post-comunista.  Alergia sa in raport cu filosofia vietii, cu anti-liberalismul interbelic, cu ceea ce numesc mistica revolutionara a radicalismului de dreapta, s-a tradus intr-o lectura pripita, inexacta, de-a dreptul caricaturala a viziunilor unor Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu ori H.-R. Patapievici.

Exista volumul editat de Mircea Vasilescu care include scrisoarea lui G. M. Tamas catre intelectualii romani si replicile/comentariile primite la vremea respectiva (Intelectualii romani fata cu inactiunea, Ed. Curtea Veche, 2002).  Amintesc aici un text dens, elegant si persuasiv semnat de Andrei Plesu cu titlul “Amicus Tamas…”, aparut initial in Dilema din 16-22 februarile 2001.  Judecand retrospectiv acea dezbatere, cred ca nu gresesc spunand ca fostul disident maghiar, nascut, crescut si educat la Cluj, emigrat la Budapesta din ratiuni politice, a emis cateva judecati nedrepte, facandu-se (poate involuntar) ecoul interventiilor (exclamatiilor) pamfletare ale unor G. Andreescu si A. Severin.  Dupa 2006, a reluat aceleasi acuzatii, inclusiv in articole aparute, daca nu ma insel, in Nepszabadsag.   I-a raspuns atunci Andrei Cornea in revista 22 propunand o discutie la obiect, nu insinuari si suspiciuni.  Din pacate, pentru G. M. Tamas tabloul era definitiv pictat, nu mai incapea loc pentru retusuri.  Preluase complet retorica infamanta despre “intelectualii lui Basescu”.  Bunii si raii se departajau manicheist: o stanga imaginara purta un razboi cultural cu o extrema dreapta renascuta.  Că Andrei Pleşu, Liiceanu, Patapievici au fost si raman mai departe tintele atacurilor primordialist-sovine, nu doar ale celor neo-marxiste, pare sa-i scape ganditorului maghiar.  Dupa cum tot el nu observa ca national-stalinismului lui N. Ceausescu i-a urmat un nou baroc comunisto-fascist care urmareste tocmai neutralizarea, stigmatizarea si amutirea pledoariei pentru rationalitatea critica si directia pro-occidentala, de tip lovinescian, din cultura romaneasca.  O directie simultan antifascista si anticomunista, capabila sa recunoasca si riscul utopiei si finitudinea conditiei umane.

In ultimii ani am constatat cu perplexitate si mahnire ca G. M. Tamas a devenit, alaturi de Slavoj Zizek, aparatorul declarat al “cauzelor pierdute”. Cauze care au dus la asasinarea sistematica a milioane de oameni, dar si la catastrofe ecologice ori saracie materiala (vizibila inca, si inca in chip socant, in spatiul post-sovietic).  Mostenirea sovietismului este una a descumpanirii morale, a unei grave debusolari axiologice, ceea ce Vaclav Havel a identificat drept “cosmarul post-comunist”.  Exaltarea “grandorii istorice” a comunismului a dus, ca si in cazul metapoliticii national-socialiste, la fanatism, la entuziasm orb, la uciderea vietii spiritului si la identificarea sensului istoriei cu barbaria. Au uitat oare acesti intelectuali est-europeni tot spectrul penuriei din anii 80 – cozile lungi pentru o carte decenta, institutia cenzurii, limba de lemn si sinistrele sedinte de partid, ritualuri gaunos-abjecte ale unei servituti universalizate?  Comunismul institutionalizat a ucis din fasa libertatea de expresie, pasiunea pentru cunoastere si adevar, circulatia ideilor. Aici nu este vorba de filistinism burghez, de lipsa de fior istoric, ci de tragedii umane concrete. Din pacate, G. M. Tamas nu are cum invoca alibiul ignorantei.  A citit tot ce trebuie citit pe subiectul comunismului si fascismului. L-a cunoscut personal pe Isaiah Berlin. A facut parte, scurta vreme, din cercul revistei Esprit.  A fost unul din liderii Opozitiei Democratice din Ungaria ultimilor ani de regim comunist. Multi am crezut ca va fi urmasul lui Leszek Kolakowski in faimosul Committee on Social Thought de la University of Chicago.  Parea candva un straussian convins.  Alteori lasa impresia unui conservator-liberal inrudit ca idei cu un Oakeshott, Minogue ori Scruton.  Practica de fapt un eclectism original, prin definitie eretic si sfidator in raport cu tabuurile intepenite.  Iata-l insa acum devenit campion al unui anticapitalism (anti-globalism, anti-europenism) desuet, prolix si vociferant, o versiune dezolanta a vechiului romantism politic pe care, nu ma indoiesc, il poate el insusi analiza cu precizie. Poate ca lucrul cel mai intristator este sa-l vad pe G. M. Tamas despartindu-se strident  de Agnes Heller, ilustra eleva a lui Lukacs, pe care (relativ) proaspatul convertit la neo-stangism o acuza de conservatorism si cate altele.

G. M. Tamas a scris, la mijlocul anilor ’90, un eseu intitulat “Adio stangii”.  A urmat, dupa cativa ani, un articol cu titlul “Adio dreptei”. Ce urmeaza acum?  Ce ne facem cand sacerdotul si bufonul (despre care a scris candva Kolakowski) se intalnesc in figura histrionului neastamparat?  Chiar crede G. M. Tamas ca exista o obligatie a intelectualului de a fi iresponsabil politic?

Intelectualii intre implicare si defetism

 

Intelectualii, pe calea ghetoizării

de Tom Gallagher

 

Romania Libera, 5 Iulie 2010

Aşteptând, încolonat tacticos, să debarc dintr-un avion ale cărui motoare se opreau unul după altul, m-a fulgerat gândul că situaţia României se prezintă, de fapt, identic. Maşinăria statului abia mai trage – fără o urgentă reparaţie capitală riscă să sucombe complet, constrângându-i pe oameni să-şi caute alte mijloace de supravieţuire. Pe acest fundal, pare cu atât mai frapantă tendinţa generală de ostracizare a intelectualilor ţării, aparent preferaţi să se dedice strict propriilor discipline, dar nicidecum altor segmente ale vieţii publice, deşi acestea presupun, la rândul lor, o multitudine de cunoştinţe aprofundate. Sorin Adam Matei a reuşit să strângă în jurul său un grup de intelectuali dintre care unii se implicaseră, în trecut, şi în viaţa publică. Acum însă, grupul pare tentat să-şi transforme defetismul în virtute, decretând că orice angajament public al intelectualilor ar fi un demers absolut futil.

Cunosc puţine ţări în care mania regularizării şi chiar a controlării parţiale a vieţii publice este atât de accentuată precum în România. Birocraţii nenumăratelor departamente de control îşi găsesc cu uşurinţă omologi printre grupurile şi grupusculele de intelectuali. Din cauza acestei fixaţii pentru etichetarea şi îngrădirea oamenilor, iniţiativa şi creativitatea au secat aproape complet. Obsesiva promovare a unui profesionalism extrem de limitat a coincis cu apariţia unor organizaţii de genul Institutului pentru Politici Publice, deosebit de activ în domeniile resortului său, sau Comisiei denominate „Tismăneanu”, însărcinată cu analiza dictaturii comuniste. Asemenea iniţiative ajung de obicei asociate curând cu un pol politic, de regulă cel de centru-dreapta, neexistând corespondenţi asociaţi cu liberalii sau social-democraţii, cu excepţia Institutului Ovidiu Şincai, înfiinţat într-un moment politic oportun.

În vremuri de restrişte, statele cu un instinct de supravieţuire bine dezvoltat obişnuiesc a-şi implora gânditorii de frunte să mai descindă niţel din turnurile lor de fildeş pentru a se dedica gravelor probleme apărute. Winston Churchill, bunăoară, a depus eforturi susţinute pentru a recruta, pe parcursul celei de-a doua deflagraţii mondiale, intelectuali de vârf din diverse discipline în vederea decriptării comunicaţiilor germane – succesul operaţiunii grăbind, precum susţin destule voci, sfârşitul războiului cu nu mai puţin de doi ani. În profund divizata Franţă a anului 1945, statul a avut, la rândul său, puterea de a recurge la o serie de intelectuali şi tehnocraţi pentru a pune bazele redresării ţării.

În România însă, statul taie fără milă din finanţarea destinată învăţământului superior, promovările şi titularizările cadrelor didactice universitare fiind, aparent, temporizate pentru o bună bucată de vreme. Ca atare, nu prea întrezăresc grădina Eden la care visează Sorin Adam Matei şi grupul său în speranţa aglutinării tinerilor intelectuali dornici să îşi aprofundeze cunoştintele de specialitate. Deloc întâmplător, membrii grupului deţin cu toţii posturi sigure – fie ele universitare, fie dintr-un alt resort. În unele cazuri, viziunea lor asupra lumii coincide cu cea a învingătorilor economici din ultimii 20 de ani, care auprodus actualul capitalism de tip feudal: marile cauze ce presupun un angajament intens al intelectualilor au fost, chipurile, câştigate, prin urmare societatea civilă ar face bine să-şi mai restrângă ambiţiile; este de-a dreptul insolent ca o comisie a statului să se mai preocupe de crimele trecutului comunist; originile tulburi ale actualului sistem politic trebuie acceptate fără tot felul de cercetări iritante; cetăţenii ar trebui să-şi poată vedea de grijile cotidiene fără a mai fi supuşi unui bombardament ideologic cu privire la marile controverse ale trecutului. Cu puţini ani în urmă, profesorul Daniel Barbu, unul dintre membrii grupului de intelectuali din jurul universitarului american Sorin Matei, încă susţinea că apariţia lui Vadim Tudor pe scena politică a ţării ar constitui, de fapt, o dovadă a vigorii democraţiei româneşti, din moment ce aceasta găsise loc şi pentru un asemenea spirit impetuos.

O privire succintă asupra istoriei României de la 1900 încoace ne arată că, ori de câte ori intelectualii ţării au venit cu idei constructive în vederea vindecării unora dintre multele ei maladii, au ajuns curând penalizaţi pentru gestul lor, vidul rezultat fiind umplut cu voci şi/sau idei extremiste. Indiferent cât de neobişnuit poate părea fenomenul la doar 20 de ani de la căderea totalitarismului, atractivitatea ideilor de stânga creşte constant. Statul se află sub un asediu în mare parte justificat, dar alternativele sunt fie nihiliste, fie promotoare ale versiunii unui izbăvitor, cu Che Guevara pe post de substitut al lui Zelea Codreanu. Declinul accelerat al României poate lesne conduce la o „priză” mult mai mare a ideilor de stânga în rândurile oamenilor decât în oricare dintre etapele epocii comuniste. Aşadar, Ion Iliescu şi Adrian Păunescu se pot consola – „opera” lor încă mai are şanse să dăinuie după ce ei nu vor mai fi.

Intelectualii publici si puterea

Citesc in New York Times de azi un articol despre rolul influentului sociolog Daniel Patrick Moynihan in perioada ianuarie 1969-decembrie 1970 cand a fost consilierul si chiar asistentul presedintelui Richard Nixon pe probleme de politici urbane.  Moynihan era democrat de orientare neoconservatoare (cu multe nuante la acest capitol).  Nixon era republican cu vechi legaturi in miscarea conservatoare. Statutul de consilier nu l-a impiedicat (tout au contraire) pe Moynihan sa trimita memorandumuri critice la adresa unor optiuni legate de razboiul din Vietnam si programele de asistenta sociala pentru categoriile defavorizate. Ulterior, Moynihan a fost ambasador la ONU unde a protestat public impotriva tendintelor de blamare a Statelor Unite pentru toate problemele spinoase ale lumii. La ora actuala, Michael McFaul, profesor de stiinte politice la Universitatea Stanford si senior fellow la Hoover Institution este asistent special al presedintelui Barack Obama pentru spatiul post-sovietic. Steve Sestanovich, profesor la Universitatea Columbia, a detinut o functie similara intr-o administratie precedenta.  Condoleeza Rice, sovietolog eminent, a fost secretar de stat.  Intrarea intelectualilor in guvern s-a produs de fapt inca din timpul presedintelui Kennedy. Au fost atunci destui care au deplans sfarsitul a ceea ce s-a numit the adversary culture.  Zbigniew Brzezinski a fost national security advisor al presedintelui Carter.  Filosoful politic Cass Sunstein este extrem de activ in cercurile politice din jurul presedintelui Obama.  AnnMarie Slaughter, profesoara de relatii internationale la Princeton, conduce biroul de policy planning la Departamentul de Stat.

Scriu aceste randuri pentru ca observ tendinta (nedisimulat partizana) de a stabili un fel de bariera, o granita insurmontabila intre pozitia de intelectual public si acea de demnitar, consilier, functionar public (remunerat sau nu).  Precizez ca nu vorbesc despre raportul dintre intelectuali si regimurile antidemocratice, ci de situatiile proprii unei ordini liberal-democratice. A spune nu puterii totalitare inseamna un lucru. Conditiile democratiei pluraliste sunt esential diferite si reclama raspunsuri adecvate din partea celor care lupta pentru afirmarea valorilor ce tin de adevar, incredere, moderatie si fermitate. In era revolutiei technetronice, prevestita cu mai bine de patru decenii in urma de Zbigniew Brzezinski intr-o carte purtand chiar acest titlu, blogurile si siturile online au devenit tribune de discutii, genereaza asadar un spatiu al conversatiei dezinhibate pe temele cele mai diverse.

Este important insa sa se pastreze civilitatea, sa nu cadem in ispita etichetarilor facile, a proceselor de intentii, a judecatilor sumare si mai ales in mlastina insultelor gratuite.  Din nefericire, exista destule cazuri in care frustrari abia mascate se traduc in voluptatea macularii celor care isi apara pur si simplu dreptul de a fi ei insisi, dreptul la libertatea de a nu subscrie la fobii dirijate si manipulari cinice.  Atacul la persoana nu va tine niciodata locul analizelor serioase si al dialogului menit sa ne imbogatesca spiritual, nu sa ne injoseasca.

Intelectualul nu-si abroga dreptul la autonomie atunci cand accepta sa intre in domeniul actiunii politice. Este vorba de  o ajustare, de o recalibrare, nicidecum de abandonarea vocatiei de a gandi liber si de a spune ce consideri adevarat si drept. Daca se naste o tensiune insuportabila intre cele doua dimensiuni, evident ca intelectualul public va trebui sa opteze. Dar nimic nu-l impiedica sa fie de partea valorilor politice in care crede.  Sa ne amintim de profesoara Zoe Petre care a fost consiliera vreme de patru ani a presedintelul Emil Constantinescu. A incetat ea sa fie o intelectuala?  N-a fost mai departe oare Robert Reich un intelectual, chiar si atunci cind a devenit membru al cabinetului in timpul administratiei Clinton? A incetat Bronislaw Geremek sa fie un mare istoric si un intelectual civic-liberal atunci cand a devenit ministru de externe al Poloniei?  Nu ramane profesorul Valeriu Stoica un eminent universitar si teoretician al dreptului, chiar daca este vicepresedintele PDL? Sa ma refer la cazul ministrului educatiei de la sfaristul anilor 90, filosoful Andrei Marga?  Ori la acela al economistului Daniel Daianu, devenit candidat la alegerile europarlamentare din 2008?  La fel in cazul politologului Cristian Preda, care a fost consilier prezidential si acum este europarlamentar: a cedat el cumva la capitolul integritate intelectuala?  Nu a scris si N. Manolescu analize memorabile in perioada in care era presedintele PAC?  S-a depreciat cumva prestigiul intelectual al lui Andrei Plesu pentru ca a fost ministru de externe?  Inceteaza Teodor Baconsky sa fie un stralucit ganditor in clipa in care devine ministru de externe?  Conteaza mai putin ideile sale?  Exemplele abunda.

Nu toti intelectualii pretuiesc contactul cu puterea.  Nu toti sunt facuti pentru a exercita functii publice. Nu toti rezista valurilor de calomnii, insinuari si invective.  Dreptul la detasare, la solitudine, la rezerva privind angajamentele directe este de necontestat.  Ceea ce nu inseamna ca aceia care intra in actiunea politica democratica ori accepta functii publice ar fi “tradatori”, “lachei”, “oportunisti”, “fiinte nevertebrate”, “elitisti”,  ”populisti” etc.

Indoiala ramane o virtute a oricarui intelectual veritabil, dar ea nu trebuie convertita in argument menit sa decredibilizeze implicarea responsabila in treburile Cetatii.  Vita activa si vita contemplativa sunt in fond indisociabile, chiar daca fiecare are regulile, normele, prioritatile sale.  Care insa nu trebuie absolutizate.  Mai ales atunci cand batalia pentru sfera publica este una in care proiectul societatii deschise este subminat de exponentii extremelor (aliati, iata, intr-un baroc agresiv si ignobil), intelectualii publici nu pot sa adopte strategia absenteismului paralizant.  Politica strutului este intotdeauna perdanta.

Romania, in plus, se afla intr-un moment critic al istoriei sale si nu pot decit sa salut intentia unor colegi de breasla, intelectuali publici, de-a face pasul in domeniul politicii active, de partea valorilor libertatii si ale demnitatii umane.

Gabriel Liiceanu intre revolta si melancolie

Noua carte a lui Gabriel Liiceanu Intalnire cu un necunoscut, aparuta luna trecuta la Humanitas, este deopotriva pasionata si pasionanta. Descoperim aici reflectii adeseori amare despre o tranzitie tulbure, apasatoare, asfixianta, parazitata de vocile (mai exact spus imprecatiile isterizate, insultele si urletele) atator lichele care nu au gasit rezerva de pudoare necesara unei minime cainte. Timpul iluziilor a trecut.  Filosoful stie sa regrete, dar nu regreta nicodata ca stie.  Intr-o carte anterioare, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de sindromul urii si a descris, pe buna dreptate, totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic etc).  In noul volum, ganditorul noteaza ambivalenta perversa a acestui sentiment: “Imbratisarea celui care uraste nu se opreste decat odata cu anihilarea fiintei urate.  Numai ura poate fi ‘de moarte’. Numai acolo crima este traita ca fantasma sub forma unei imbratisari fara pauza”. Cand Lenin convoaca aprobarea Istoriei pentru lichidarea “verminei” (preoti, aristocrati, intelectuali, “kulaci”, burghezi) el actioneaza pe baza unei motivatii de acest gen: iubirea pentru umanitate justifica exterminarea celor decretati drept subumani.  Universul conventrationar a fost creat pentru a distruge individualitatea: ratiunea terorii nu a fost una economica, ci ideologica.

Noile linsaje se situeaza in prelungirea celor vechi.  Lexicul virulent al urii renaste sub ochii nostri.  Fosti informatori care dau lectii Cetatii, panglicari propagandistici ale “epocii de aur” care bantuie studiourile de televiziune, falsificatori ai istoriei recente, comunostalgici decrepiti si veleitari impertinenti ai unei stangi apocrife: peisajul este pe cat de derutant, pe atat de revoltator. Se “infiereaza” epoca interbelica uitandu-se ca a fost una a parlamentarismului constitutional, a pluripartidismului amenintat de extremismele revolutionare sustinute de “vestitorii” totalitari ( a se citi extraordinarul roman al lui Dinu Pillat Asteptand ceasul de apoi, cu o tulburatoare prefata de Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2010), a umanismului burghez negat de diversii posedati nihilisti.  Obosit de o lupta in care partea adversa nu a contenit sa recurga la pestilentiale calomnii, Gabriel Liiceanu se refugiaza in melancolia unor adevaruri la care nu este dispus sa renunte. Acele repere nepieritoare si netrucate pe care le afla in scrierile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca,  ale lui Cioran si Eugen Ionescu, ale lui Petru Cretia si Constantin Noica, ale lui Dostoievski, Kafka si Beckett. Stie ca suntem condamnati sa traim in plin absurd, dar camusian fiind, nu sucomba acestei maledictiuni. Impinge bolovanul rezistentei la Rau, stiind ca nu exista vreo garantie ca lupta sa va avea rezultatele sperate.  Pariul lui Gabriel Liiceanu este unul al moralitatii asediate.

Cand atatia proclama necesitatea de a iesi din obsesia comunismului, filosoful ne reaminteste ca trecutul nu a fost catusi de putin unul normal, ba chiar dimpotriva: “Sa ajungi sa te simti singur cu ceea ce ai trait. Consider ca, traind in ‘anii aceia’ am cunoscut iadul, chiar daca n-am facut parte dintre cei pusi direct la fiert in cazane. Dar aburii iadului, sulful si putoarea lui le stiu prea bine, privelistea acestei vai a plangerii si memoria ei le am in mine, asa cum eu insumi sunt propriul meu destin frant vreme de cateva decenii. Dar parca toti la comanda au facut un pas inapoi si m-au lasat singur cu iadul meu si cu amintirile mele.  De ce tac toti cand vine vorba de ‘anii aceia’?” Gabriel Liiceanu nu intelege sa-si cauterizeze simtul etic.  Ii repugna amnezia si ne readuce aminte ca nu toata lumea a facut matanii pretentiilor absolutiste ale tiraniei comuniste. Un pasaj revelator prin capacitatea de reconstructie a procesiunilor urii este legat de ” sedinta deschisa” din 1974 de la Institutul de Filosofie cand Liiceanu a fost “demascat” de colegii sai pentru imaginare culpe intre care aceea ca-l frecventa pe C. Noica: “Faceam parte din specii diferite. M-ar fi torturat, m-ar fi ucis daca ar fi primit de undeva indemnul sau permisiunea.  (…)  Le curgeau balele.  Radu Pantazi, Vasile Popescu, Nicolae Gogoneata, Lucian Stanciu, Nicolae Maris, Gheorghe Epure.. Apoi de la Facultatea de Filosofie: Boboc, Cazan.  Nimeni nu-i mai stie. (…) Toti gascari ai raului, hidosi, scalambi, cazuti parca dintr-un tablou al lui Bosch.”

Intr-un univers al schimbarilor la fata si al lasitatilor abjecte, Gabriel Liiceanu ramane exponentul acelui ethos formulat paradigmatic de Petru Cretia: “”Cei inadaptabili trebuie sa dea intr-o lume directia miscarii si a cristalizatiuniii, nu canalia moale si compatibila ca ceara”. Lamento si memento, cartea lui Gabriel Liiceanu este o nelinistitoare invitatie la anamneza, chinuitorul efort al unui intelectual autentic de a respinge impostura, tupeul si minciuna.