Sunt unii care ma acuza ca mi-as fi schimbat opiniile in functie de varii conjuncturi. A nu ramane blocat in formule mentale impietrite, decretate ca valabile sub specie aeternitatis, nu mi se pare un viciu. Important este atasamentul fata de un numar de principii si in primul rand fata de adevarurile factuale, ceea ce Hannah Arendt numea little verities of fact. Nu am ascuns niciodata ca pretuiesc deschiderea spre real, ca simtul realitatii, spre a relua formularea lui Isaiah Berlin, mi se pare decisiv in explorarile politice si intelectuale. Ruptura mea cu marxismul s-a consumat prin lecturi, dialoguri si informatii, prin interiorizarea lectiilor unui veac insangerat in care utopiile radicale au facut milioane de victime. Nu neaparat direct, ci prin institutionalizarea si absolutizarea lor, prin etatizarea unui concept constrangator al fericirii dictate “de sus”. In 1988 am avut ocazia sa scriu, pentru Heritage Foundation, un studiu privitor la marile schimbari din Estul Europei. Am fost invitat sa scriu acea analiza de catre Leon Aron, un sovietolog marcant, doctor in sociologie al Universitatii Columbia, ulterior biograful lui Boris Eltin. Am regasit recent acel text care, ma asigura unii prieteni, ar merita citit si acum. Macar pentru concluziile sale. Se va observa ca ma refer la pozitiile critice la adresa kadarismului agonic ale lui G. M. Tamas. Un spirit rebel, un militant al acelor forte care aveau sa infranga un sistem ce parea etern si invincibil. Secolul lui Lenin se apropia de sfarsit, iar disidentii erau acel seismograf care anunta apropierea colapsului, a marelui cutremur istoric, politic, economic, social si moral.
Nu dezvalui niciun secret daca spun ca administratia americana din acea perioada dadea o atentie speciala analizelor ce veneau de la Heritage Foundation. Dupa cum nu spun ceva nou afirmand ca ipoteza societatii civile ca forta distructiva a sistemului comunist venea deopotriva dinspre iluminismul scotian, dinspre Constant, Tocqueville si chiar Gramsci, un eclectism care nu facea decat sa reflecte oroarea de ideologii asfixiante. Solidaritatea a fost o miscare transideologica. La fel si Charta 77. Unul dintre primii ganditori care a scris pe acest subiect a fost Andrew Arato in paginile revistei Telos. Trebuie amintite, in acelasi sens, contributiile unor Timothy Garton Ash, Jacques Rupnik si John Keane. Iar din Europa de Est, scrierile unor Michnik, Geremek, Kuron, Havel, Benda, Kusy, Palous, Konrad, Kis, Tamas, Haraszti. Au contat enorm analizele lui Kolakowski, ca si actiunile Papei Iona Paul al II-lea (recomand aici cartea lui George Weigel, The Final Revolution). Nu mai vorbesc despre ceea ce profesorul Archie Brown a numit the Gorbachev factor si despre vointa politica a lui Ronald Reagan. Revolutiile nu sunt fenomene monocauzale.
Interpretarea mea, diferita de a multor colegi de profesie, era inspirata de paradigma societatii civile. Sigur, ca orice ipoteza, avea o doza de exagerare. Este ceea ce afirma azi Stephen Kotkin, profesor de studii ruse si relatii internationale la Princeton intr-o carte ce va apare in traducere romaneasca in noiembrie in colectia Constelatii pe care o coordonez la editura Curtea Veche. Ma interesau mai putin luptele intestine din aparatele de partid (ceea ce Kotkin numeste the uncivil society). Puneam accentul pe miscarile sociale independente, pe mobilizarea civica (fenomenul Solidaritatii ca noua miscare sociala si reverberatiile sale in regiune), pe influenta intelectualilor critici (multi dintre ei ex-marxisti, dar nu numai), pe eroziunea legitimitatii apocrife a regimurilor tarziu-totalitare. Pentru ca, daca tot vorbim despre Spatkapitalismus, poate ca ar fi bine sa elaboram si notiunea de Spat-totalitarismus (ori Spatkommunismus), care ne-ar servi, cred eu, pentru intelegerea situatiei actuale din Iran ori Cuba.
http://www.policyarchive.org/handle/10207/bitstreams/9383.pdf
