Polemica “gentila”, cum i-a spus Rodica Palade, dintre subsemnatul si G. M. Tamás a nascut diverse reactii. Unele au aparut pe forumul revistei 22. Iata mai jos interventia din Adevarul a criticului si istoricului literar N. Manolescu, el insusi unul dintre ganditorii politici importanti ai Romaniei post-comuniste . Sa ne amintim de volumul Dreptul la normalitate, o contributie remarcabila la articularea noului discurs liberal-civic din prima jumatate a anilor 90. Cred, asemeni unuia dintre cei care au postat pe forum la Adevarul, ca N. Manolescu are dreptate in perspectiva de ansamblu. Violenta, distrugerea sistematica, fara ezitare si fara crutare a “vechii ordini” a fost insa o “idee simbolica” a marxismului (evident nu doar a sa) care a fost transpusa in realitate in experimentele din veacul al XX-lea. Titlul cartii lui Aleksandr Iakovlev, A Century of Violence in Soviet Russia, spune destul in acest sens (iar continutul documenteaza zguduitor in ce a constat sistemul totalitar de tip bolsevic). Capitolul datorat istoricului Nicolas Werth din Cartea Neagra a comunismului ofera o analiza obiectiva, lucida si riguroasa a subiectului. Nici cei mai infocati critici ai acestei lucrari nu au contestat capitolul lui Werth (evident nu ma refer la comunistii francezi, greci, etc).
Ar mai fi ceva de spus: ma mira ca unii sunt entuziasmati de pozitiile mai noi ale lui GMT, dar par sa fi uitat intreaga sa opera anterioara. Ce crede oare dl Tichindeleanu, unul dintre cei invocati cu simpatie de ganditorul maghiar, despre scrierile d-lui Tamas din Journal of Democracy, totusi o revista legata de execratele “cercuri neoconservatoare”? Cat priveste subiectul Istvan Meszaros, discipolul lui Lukacs devenit vedeta mediatica si doctrinara la Caracas, voi reveni. El este legat de referinta critica a lui GMT la adresa profesoarei Agnes Heller si la afirmatiile acesteia despre fostul ei camarad de idei. De altfel, este suprinzator faptul ca marxistii transilvani nu par sa fie prea interesati de ansamblul traditiilor radical-democratice si liberal-civice simbolizate de Scoala de la Budapesta (poate cu exceptia scrierilor lui Mihaly Vajda). O carte fundamentala precum Dictatorship over Needs de Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus este practic ignorata. Nu stiu ca lucrarile unui Janos Kis, de pilda, sa fi fost dezbatute in ultimii ani (ori vreodata). Una din problemele spinoase cu care se intalneste post-marxismul este tocmai refuzul de a examina resorturile si implicatiile “marxismului mesianic”, ale viziunilor apocaliptic-redemptive care se pretind solutii absolute la problemele sociale presante. Vulnerabilitatea proiectelor marxiste provine din aceasta convingere ca solutiile incrementale, evolutive, constiente de propria failibilitate sunt prin definitie o expresie a capitularii in fata “ordinii stabilite”, a “continuumului represiunii” (Marcuse).
Cat priveste chestiunea “schimbarii ideilor precum camasile” aruncata drept argument impotriva mea de catre un personaj cu un trecut nu tocmai onorabil la capitolul negationistului Faurisson, mi-e teama ca, daca ne gandim la ultimul sfert de veac ea se aplica cel putin in egala masura itinerariului lui G. M. Tamas. In ce ma priveste, am vorbit pe larg despre aceste lucruri, inclusiv in recentul interviu luat de Cristian Patrasconiu pentru suplimentul revistei 22 aparut la inceputul lunii iulie. Mi-am exprimat pozitia critica in raport cu experimentele marxiste din Europa de Est si Centrala in repetate randuri, inclusiv intr-o polemica purtata cu reputatul ganditor Michael Lowy, specialist in Georg Lukacs, Ernst Bloch si chiar “Che” Guevara, in paginile revistei L’Homme et la societe in 1988. Prefetele mele la volumele aparute pana in prezent in romaneste ale trilogiei kolakowskine despre marile curente ale marxismului vorbesc in acelasi sens. In noimebrie va fi lansat la Targul Gaudeamus volumul al III-lea, cel mai direct legat de actualele polemici.
Mentionez aparitia unui articol critic la adresa pozitiei mele teoretice si a presupusului “anticomunism esentialist” propriu Raportului Final pe blogul revistei Cultura sub semnatura lui Ovidiu Tichindeleanu. Spre deosebire de autor, care isi dezvolta argumentatia de o maniera civilizata si caruia sper sa am ragazul sa-i raspund (am postat pe forum o scurta interventie) , observ ca unii din cei care intervin, direct ori indirect, nu pierd ocazia de a azvarli epitete injurioase. Un dialog corect nu se poate purta cata vreme preopinentul este stigmatizat aprioric drept “sluga”, “trepadus”, “lichea”, “semi-nulitate” ahtiata de posturi, onoruri si bani. Nu este de conceput un dialog autentic atunci cand se practica deliberat si strident critica de anihilare. Mai observ, in Romania Libera, sub semnatura unei influente ganditoare politice referinte de o stranie frecventa la mine si la “anticomunismul de conferinta” (o sintagma buimacitoare venind din partea unei persoane care stie ce valoare euristica au conferintele stiintifice, esentiale pentru configurarea si functionarea comunitatilor epistemice). O asigur pe colega mea ca nu mi-am schimbat domiciliul, ca locuinta mea continua sa fie ceea ce ea o numea, prin 1997, la lansarea Reinventarii politicului (editia I-a, Polirom, traducere de Alexandru Vlad, prefata de Dan Pavel), “resedinta romanului nostru din Washington”, ca nu imi petrec vacantele la Neptun, ca anticomunismul ca si antifascismul meu (ca si ale colegilor mei) nu sunt reductibile la conference papers (desi suntem departe de a nega valoarea acestora) si ca ar fi minunat daca, atunci cand trece prin tara, ar vizita IICCMER spre a vedea ce se intreprinde, intelectual, stiintific si moral, acolo. Va fi oricand binevenita, nu ma indoiesc, inclusiv cu o prelegere pe teme despre care a scris substantiale lucrari, intre care cartea recent aparuta la CEU Press. Ori, daca nu are timp pentru acest lucru, macar sa consulte portalul Institutului. Pe mine ma poate revedea oricand la Washington, unde sunt intotdeauna disponibil pentru a discuta amical problemele stangii si ale dreptei de ieri, de azi, de maine, din Romania, Albania, Ungaria, Venezuela ori din alte parti. (VT)
„Războiul rece“ al lui G.M. Tamás
de N. Manolescu
(Adevarul, 31 iulie 2010)
Îl ştiam pe G.M. Tamás, filosoful maghiar născut la Cluj şi emigrat la Budapesta, ca pe un om cu capul pe umeri, inteligent şi informat ca puţini alţii.
Lungul lui articol dintr-un număr recent al revistei 22 este însă stupefiant. Replică la replică, s-ar zice: ideile mai noi ale lui G.M.Tamás, convertit de la liberalismul de nuanţă conservatoare la comunism, şi îndreptate contra „boierilor minţii”, cum i-a numit Sorin Adam Matei pe anticomuniştii români, i-au atras replici ironice sau dure (Pleşu, Tismăneanu), cărora le răspunde acum cu o vehemenţă verbală scoasă parcă de la naftalina „războiului rece”. De n-ar fi decât vehemenţă verbală ! Problema lui G.M.Tamás este că noua lui concepţie, care îl aşează alături de-alde (vorba lui românească neaoşă !) Alain Badiou, Slavoj Žižek sau Antonio Negri („îmi face o plăcere neruşinată să apar pe scene cu ei”, îşi mărturiseşte Tamás însuşi masochismul), n-are nici cea mai mică legătură cu realitatea istorică şi politică de nicicând şi de niciunde.
Putem fi, la rigoare, de acord cu el că revoluţiile („sau mai degrabă schimbările”) de la sfârşitul anilor ‘80 n-au fost validate de societăţile postcomuniste şi că pseudodemocraţia liberală căreia i-au dat naştere s-a dovedit o decepţie din care a rezultat nostalgia, de unii resimţită, după regimul trecut. Întrebarea care se pune este însă următoarea : care este alternativa reală ? G.M.Tamás nu vede îndefinitiv nici el decât una pur teoretică şi anume, pe de o parte, capitalismul târziu, negustoresc, hrăpăreţ, ucigaş (lista defectelor ocupă în articol jumătate de o coloană) iar, pe de alta, „ipoteza comunistă” sau, mai exact, „ideile simbolice ale comunismului”.
Vreţi să ştiţi care sunt acestea ? Tot o jumătate de coloană îi este necesară lui Tamás ca să le enumere. Iată doar începutul listei : „O lume fără Închisori, Şcoli, Spitale, Case de nebuni, Cazarme, Frontiere Naţionale; Iubirea în locul Moralei şi Legii; Neregula; Dezinstituţionalizarea; Societate fără clase; Creativitatea; Vacanţa; Lenevia ş.a.m.d.” Să ne facem că nu vedem „talibanismul concepţiei” (fără şcoli?, fără spitale?), dar să stăruim pe caracterul utopic şi anarhic. „Nicio putere numănui”, acel grafitti de pe un zid budapestan citat de Tamás, caracterizează perfect irealismul concepţiei. Comunismul, societate fără clase? Despre lupta de clasă, Tamás n-a auzit.
Lucrul cel mai grav este altul : ipoteza cu pricina ne e vândută de Badiou et comp. la pachet cu „necesitatea iluziilor comuniste”. Dar, în fond, nu tocmai întreţinerea iluziilor oamenilor şi, încă, a unora complet irealizabile, a reprezentat cel mai mare sadism al comunismului ? Havel a denunţat minciuna în cuvântul lui de la Universitatea Bucureşti, când a primit titlul de Doctor Honoris Causa, pe care l-am publicat în „România Literară”. Se ştie demult că niciuna din „ideile simbolice ale comunismului” n-a fost vreodată pusă în practică. Iar observaţia lui Tamás că a fost nevoie de o „cultură adversă”, şi anume ideea comunistă, pentru a exista capitalismul critic modern, este un sofism. În fond, comunismul şi capitalismul au aceeaşi origine, doar că cel dintâi este inversiunea malignă a celui din urmă, cum spunea nu un politolog, ci un romancier.
Nu o erezie – lui Tamás îi place grozav să călărească teorii – care ar fi, desigur, incompatibilă cu liberalismul, ci o posibilitate exclusiv negativă. Socialismul real nu există decât sub forma comunismului. Întreaga experienţă tragică a umanităţii o probează. Îl putem cita pe însuşi Marx – capitalismul va triumfa pretutindeni în lume, nefiind cruţat nici un singur atol australian – ca să conchidem : ideile simbolice ale comunismului n-au devenit realitate şi nu vor deveni niciodată şi nicăieri, nici măcar pe un atol australian. Partea proastă e că Tamás o ştie el insuşi prea bine. A se vedea finalul articolului său. Ce-i de făcut, tovarăşi, cum se întreba utopistul rus din secolul XIX?
