Public aici, cu permisiunea sa, articolul lui Mircea Mihaies despre cel care a fost istoricul Tony Judt. Acum, cand nu mai este, cand sarcasmul sau seducator, intodeauna imblanzit de o unda de compasiune, a disparut in ceata infinita a marii taceri, ne dam seama cat de mult a contat Tony Judt, cat de singuri suntem fara el, fara curajul sau de a spune ceea ce crede, indiferent de reactiile unora sau altora. Multi l-au urat pentru ideile sale heterodoxe. El nu stia, nu putea sa urasca. Mi-a aratat odata cateva din scrisorile primite dupa publicarea articolului atat de controversat despre Romania. M-am ingrozit. El zambea. Au urmat alte controverse, alte atacuri. Isi amintea, nu ma indoiesc, de Hannah Arendt. A fost destinul lui Tony Judt sa treaca in lumea celor drepti la cinci decenii de la disparitia celui pe care l-a admirat netarmurit, autorul Ciumei si al Omului revoltat. Tony Judt a purtat cu demnitate ceea ce el a numit, pe urmele celor pe care i-a pretuit, povara responsabilitatii. Textul lui Mircea Mihaies va apare in revista Orizont.
Tony Judt
(1948 – 2010)
de Mircea Mihaies
A plecat dintre noi, după doi de suferinţe atroce, Tony Judt, unul din marii istorici de azi. Ne-am bucurat, câţiva timişoreni şi câţiva români, de prietenia şi de ajutorul său academic nepreţuite. Am reuşit, în octombrie 1998, să-l avem câteva zile invitat la Timişoara. Mai privesc şi acum fotografia aflată pe unul din pereţii redacţiei revistei Orizont, în care, zâmbitor şi fericit, Tony Judt e înconjurat de membrii grupului de cercetare „A Treia Europă.” Au fost zile fabuloase, al căror rezultat stă drept mărturie volumul Europa iluziilor, publicat în anul 2000 de Editura Polirom şi netradus deocamdată în engleză. Cu acelaşi prilej, Tony Judt a susţinut o conferinţă extraordinară la Colegiul Noua Europă, despre cele două mari rele ale secolului trecut, comunismul şi fascismul. L-am însoţit apoi, împreună cu Silviu Lupescu, într-o halucinantă deplasare la Chişinău, pe urmele propriei familii — una din bunicile lui era originară din zona Moldovei. În engleză, în franceză, în italiană (şi sunt sigur că, dacă ar fi fost nevoie, şi în română!) Tony Judt a strălucit în conversaţiile cu studenţii şi intelectualii de dincolo de Prut. N-am să uit niciodată plăcerea cu care am înfulecat „mâncările poftoase” pe parcursul acelor zile petrecute dincolo de Prut.
Despre opera sa — în mare parte accesibilă în româneşte prin traducerile de la Polirom — au vorbit în aceste zile toate marile publicaţii ştiinţifice şi de informare ale lumii. De la cărţile despre stânga intelectual franceză, la opus magnum-ul Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945 , Tony Judt a lăsat o inegalabilă operă de gânditor politic şi istoric. Prietenii săi români, Vladimir Tismăneanu şi Mihai-Răzvan Ungureanu, au avut prilejul să scrie şi să spună lucruri definitorii despre el. Tuturor, ne lipseşte deja — şi ne-a lipsit în ultimii ani — înţelepciunea lui, felul abrupt, dar prietenos, în care-şi exprima dezacordul, precizia exprimării şi neobosita lui generozitate, râsul încântat atunci când descoperea un lucru nou. Călător neobosit, aflat parcă mereu pe urmele unei himere, Tony Judt a fost unul din cei mai fascinanţi „spectateurs engagés” ai tulburei şi tulburătoarei noastre epoci. Textele confesive, scrise nu ştiu când şi, mai ales, cum, publicate în ultimul an în The New York Review of Books, sunt un dar preţios, o mărturie plină de patetism şi luciditate a unui intelectual de hiper-calibru, dar care a fost şi — aleg dinadins aceste cuvinte demonetizate, dar care lui i se potrivesc ca puţinora alţii — un Mare Om. Alas, poor Tony…
