Multumesc pentru solidaritate

30/11/2010

Cand Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat tara sa natala, in 1979, a facut un apel la solidaritate.  I-a indemnat pe polonezi sa nu le fie teama, sa creada in splendoarea adevarului.  Cine si-ar fi putut inchipui pe atunci ca va sosi ziua in care Duma va recunoaste rolul decisiv al lui Stalin in carnagiul de la Katyn?  Cine ar fi crezut ca peste doar un deceniu Blocul Sovietic se va prabusi? 

Azi am discutat la curs despre Solidaritatea, deci despre miscarea sociala independenta, veritabila clasa civica nationala in sensul weberian,  nascuta  in Polonia in vara anului 1980, interzisa de generalul Wojciech Jaruzelski in decembrie 1981, prin proclamarea Legii Martiale.  O studenta a prezentat cartea lui Jan T. Gross Neighbors, despre masacrul populatiei evreiesti din 1941 din satul Jedwabne (volumul a aparut in romaneste la Polirom, i-am scris prefata).  Istoricul Jan  Gross, profesor la Universitatea Princeton, a fost si este inca tinta unor atacuri denigratoare de o inimaginabila intensitate din partea celor ce se cred indrituiti sa apere “chipul imaculat al natiunii poloneze” .  Confruntarea onesta cu trecutul ramane o problema spinoasa in societatile post-comuniste.  Din pacate, si la noi situatia nu este diferita.  Atunci cand rostesti adevarul (factual demonstrabil) despre dictatorul Antonescu urmeaza mizerii incredibile pe diverse forumuri.  La fel, atunci cind spui lucruri de bun-simt, lesne verificabile, despre poetul oficial al dictaturii ceausiste, esti acuzat de crima de lez-Paunescu. Timp in care osanalelor simbolice le urmeaza cat se poate de concrete busturi memoriale, inaltate cu o stupefianta celeritate, de parca ar fi fost pregatite de ani de zile. Ori poate au fost …

http://www.evz.ro/detalii/stiri/bustul-lui-adrian-paunescu-dezvelit-la-alba-iulia-914195.html

Credeam ca macar in apropierea sarbatorilor mesajele urii in ceea ce ma priveste se vor rari. M-am inselat. Iata ca azi (30 noiembrie) am primit o noua “scrisoare” avand pe spate stampila “Romania Mare Newspaper”, expediata din Bucuresti, Air Mail, pe 23 noiembrie.  A ajuns rapid acest nou mesaj menit sa ma intimideze.  Am citit pe unele forumuri speculatii naucitoare ca de fapt inventez aceste lucruri, ori ca fac din tantar armasar. Am citit ca si alti intelectuali primesc asemenea mesaje. Imi exprim deplina solidaritate cu oricine este victima unor asemenea abjecte campanii de terorizare.  In raport cu aceste scandaloase miselii este necesara indignarea comuna, fara reticente si fara ambiguitati. 

Am primit astazi un link la un articol aparut in ziarul Obiectiv/Vocea Brailei sub semnatura scriitorului Cristian Robu-Corcan.  Ii multumesc pe aceasta cale pentru solidaritate si pentru cuvintele generoase din articol. La fel cum le multumesc lui Sorin Iliesiu, lui Mircea Mihaies si multor altora care mi-au scris si/sau au protestat public impotriva infamiilor.

Textul a aparut si pe blogul autorului pe care il recomand aici. Insist asupra a ceea ce-am mai scris: nu-mi vine sa cred ca autorii acestor marsavii sunt cei indicati pe plicuri. Cred insa ca este vorba de o persoana sau mai degraba de persoane carora le repugna condamnarea dictaturii comuniste de pe pozitiile societatii deschise, ale liberalismului civic.

 http://www.obiectivbr.ro/editorial/50476-vladimir-tismaneanu-vs-ura-si-dezumanizarea.html

http://cristianrobucorcan.wordpress.com/


“Colloquium politicum”: O excelenta revista despre universul politicului

29/11/2010

Am primit recent primul numar (ianuarie-iunie 2010) al revistei semestriale de analiza pluridisciplinara a politicului, Colloquium politicum. Publicata a la Editura Universitatii de Vest din Timisoara, excelenta revista, proaspata ca abordari si ca viziune, apare sub egida Centrului interdisciplinar de studii regionale, avandu-i ca editori pe Vasile Docea, Robert Reisz si Smaranda Vultur.  Sunt incluse remarcabile studii de caz pe teme legate de comunismul romanesc si est european, precum si recenzii despre lucrari datorate unor autori precum Ruxandra Cesereanu, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Mihaela Sitariu, Marius Oprea, Cristian Vasile, Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu si Laurentiu Maricutoiu. Am citit cu mare interes studiile semnate  de Reinhold Stipsits (despre psihologia dictatorilor totalitari); Manfried Stock (despre intelighentsia tehnica din fosta RDG); Oltita Cantec (despre teatrul romanesc sub controlul ideologic comunist); Vasile Docea despre controlul ideologic al imaginilor asupra razboiului); Dorin Dobrincu (despre rezistenta armata anticomunista din Vrancea, Oraganizatia “Vlad Tepes II”, 1949-1950).

Extrem de interesant mi se pare studiul propus ca dezbatere, scris de dr. Robert D. Reisz, “despre vinovati si vinovatii in procesul comunismului”.  Bine-informat, atent la nuante, dovedind acea seriozitate analitica si constiinta morala pe care nu a regasim, din pacate, in atatea interventii zgomotoase si adeseori de o imensa ipocrizie care contesta insasi legitimitatea demersului confruntarii continue cu trecutul traumatic. Doctor in informatica, profesor la Universitatea de Vest, Robert Reisz este cercetator la Institut fur   Hochschulforschung al Universitatii Martin Luther, Halle Wittenberg.  Iata cateva din temele explorate: Poate fi o ideologie vinovata pentru crime? Relatia dintre vinovatie directa si vinovatie morala; Regimul totalitar si transferul responsabilitatii morale individuale; Ar fi putut ideologia comunista sa produca o societate care sa nu fie totalitara?  Scrie Robert Reisz: “Imi asum deci constient morala iudeo-crestina in forma sa actuala europeana modelata de ideologii democratice liberale.  Desigur, nu e posibila o referinta la o codificare completa si actuala a acestei morale, multitudinea de texte scrise de sustinatori si critici precum si existenta unui simt comun moral, sunt insa probabil suficiente pentru a forma un cadru utilizabil.  Nu incerc in acest text, in nici un fel sa relativizez crimele comise in perioada mentionata, nu consider insa principala problema a unui proces al comunismului cea de identificare sau de analizare a faptelor, pe care le consider dincolo de orice dubiu, ci aceea de interpretare a sensului dat ‘vinovatiei’”.  Ceea ce implica recunoasterea primatului ideologiei in sistemul totalitar, comunist sau fascist, faptul ca aceste regimuri utopic-revolutionare, inspirate de religii seculare, erau experimente exacerbate de inginerie sociala, de “purificare” prin “imbunatatirea parcului uman” (Robert Reisz il citeaza pe Peter Sloterdijk), actiuni sistematice de reconstructie a conditiei umane prin persecutarea si chiar eliminarea fizica a grupurilor considerate “nedemne de a trai”.


“Fabula cu asasini”: Mircea Mihaies despre amenintari cu moartea, sofisme si metamorfoze

28/11/2010

Hotarat lucru, traim timpuri interesante.  Cititorii acestui blog stiu ca am incercat sa fiu cat se poate de discret si de circumspect pe tema amenintarilor cu moartea primite tot mai des in acest an.  Au aparut prin presa si pe forumuri varii comentarii, unele exprimand solidaritate (inclusiv de la persoane cu care ma aflu pe pozitii ideologice foarte diferite), altele sugerand ca exagerez (in ce sens?), ba chiar ca as fi eu insumi autorul (masochist, probabil) al acestor abjectii.  Ceea ce am scris despre Adrian Paunescu si rolul sau nefast in anii comunismului (si dupa) a fost prezentat de unii drept “cauza” acestor atacuri.  Pe un portal ce se proclama de stanga s-au sugerat paralele intre Paunescu si mine.  Nu mai vorbesc despre comparatiile de-a dreptul suprarealiste intre Gabriel Liceanu ori H.-R. Patapievici si sicofantii lui Ceausescu.  Nu-ti plac ideile lui Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Virgil Nemoianu, Andrei Plesu, Cristian Preda, Mircea Mihaies, Monica Macovei, Ioan Stanomir, Rodica Culcer, Catalin Avramescu,  Andrei Cornea, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Dragos Aligica ori Mihail Neamtu, nu vad o problema. Formuleaza-ti tu programul intelectual, construieste colectii cu carti esentiale, participa la dezbaterile din tara si la cele internationale, deschide spatiul public spre discutii reale despre valori si strategii politice, dincolo de sectarisme bovarice si narcisisme trufase.  Negarea este prin definitie limitata, constructia nu se poate margini la demolari. “Ascensorul recunoasterii”, al invectivei necontenite cu scopul de a fi luat in seama de cei care, iti place sau nu, conteaza, nu poate duce decat la  o falsa autoritate.  Ramai in continuare periferial, subaltern, chiar daca  nutresti iluzia centralitatii in fine obtinuta…

Intr-un elan neo-narodnik, “intelectualitatea” este acuzata ca s-a rupt de “popor”.  Vom fi  ajuns oare in era pasunismului post-modern?  Nu am intrat in polemici cu aceste interpretari adeseori aiuritoare. Nu o voi face nici de-acum incolo. Prefer sa scriu un articol despre “canonizarea” lui Paunescu, un fascinant si revelator fenomen politic si  psihosocial, parte din ceea ce numeam, inca in 1990, paradoxul romanesc, pentru o revista din Vest, examinand tipologia reactiilor din aceste saptamani.  Public mai jos articolul lui Mircea Mihaies pentru ca mi se pare exemplar prin tinuta morala, prin empatie, prin claritatea optiunilor, prin coerenta analitica si prin capacitatea de a surprinde ceea ce Mihail Sebastian numea candva “o epoca si o mentalitate”. (VT).

 

Fabula cu asasini

de Mircea Mihaies

(Evenimentul Zilei, 29 noiembrie 2010)

În Statele Unite ale Americii, în multe ţări din lume, Vladimir Tismăneanu e o vedetă. Cărţile lui sunt publicate de marile edituri, de la Routledge la Princeton University Press, şi de la Free Press la University of California Press.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-fabula-cu-asasini-913965.html

E invitat la prestigioase conferinţe internaţionale şi organizează, la rându-i, simpozioane şi dezbateri de înalt nivel ştiinţific. E ovaţionat şi la New York, şi la Washington, şi la Paris, şi la Bruxelles, şi la Viena, şi la Varşovia, şi la Budapesta, şi la Chişinău. Peste tot, el este Professor Tismăneanu. Doar în România este “evreul Tismineţki”, “fiul Ciungului”, “şobolanul Volodea”. În ţările civilizate, numele său e privit cu dragoste. La noi – ca să-l parafrazez pe Salinger – e tratat cu abjecţie.

Dacă injuriile, falsificările grosolane, ura viscerală, ameninţările cu moartea ar veni doar din partea lacheilor comunismului, doar dinspre agenţii mascaţi sau demascaţi ai Securităţii, ar fi oarecum normal: nu există niciun intelectual sau politician român care să fi făcut atât de mult pentru înţelegerea naturii criminale a bolşevismului. Şi a făcut-o cu argumentele implacabile ale omului de ştiinţă, ale comparatistului şi politologului capabil să dezvăluie fenomenele în întreaga lor complexitate istorică. N-a făcut-o exhibându-şi rănile, nu şi-a transcris – fie şi selectiv – dosarele de la Securitate şi nici nu s-a străduit să-şi confecţioneze un soclu de disident – deşi activitatea de la Europa Liberă şi din presa occidentală, înainte de 1989, ar fi oferit suficiente probe şi pentru o astfel de postură.

Nu minimalizez în niciun fel contribuţiile foştilor deţinuţi politic, ale opozanţilor regimului şi ale tuturor celor dornici să depună mărturie despre ororile comunismului. Vocea victimelor e de importanţă covârşitoare în demonstrarea felului în care o ideologie ce promitea (şi promite) fericirea pe pământ s-a dovedit a fi doar masca şi alibiul deportărilor în masă, a asasinatelor pe criterii etnice, sociale sau politice. Aşa a fost întotdeauna şi aşa a rămas până în ziua de azi, în locurile blestemate unde s-a menţinut la putere.

Vladimir Tismăneanu e atacat, din ce în ce mai feroce, şi de o categorie de oameni care nu ignoră lucrurile de mai sus. Mulţi dintre ei sunt vechi prieteni şi cunoscuţi care, pur şi simplu, nu-i pot digera succesul. Ei nu se împacă defel cu gândul că “Volodea” a devenit “profesorul Tismăneanu.” Acest salt petrecut sub ochii lor nu intră în logica dâmboviţeană. Datina locului spune că Mitică trebuie să rămână în eternitate Mitică. Anii de studiu, cercetările în arhive, discuţiile şi interviurile cu actorii evenimentelor politice şi istorice, studiul documentelor rare, participarea la dezbateri ştiinţifice de prim ordin, cărţile recenzate în publicaţii de pe ambele maluri ale Atlanticului, ca să nu mai vorbesc de talentul personal i-au asigurat poziţii de vizibilitate la care covârşitoarea majoritate a intelectualilor români poate doar să viseze.

Mi se pare în firea lucrurilor ca Vladimir Tismăneanu să fie tăvălit prin noroaie de edecuri comuniste refuzate de Occident, aciuate prin facultăţi româneşti seduse de reducţionismul stalinist al corectitudinii politice. Se încrâncenează însă carnea pe mine când îl văd strălucind în corul detractorilor pe Dorin Tudoran. Pur şi simplu nu înţeleg ce se întâmplă. Nu cunosc nicio singură împrejurare în care Vladimir Tismăneanu să fi spus sau să fi făcut ceva împotriva celui pe care l-a considerat drept un frate, alături de care a stat, umăr la umăr, în vremuri nu întotdeauna vesele. Vladimir Tismăneanu a fost mereu sprijinitorul creaţiei şi ideilor lui Dorin Tudoran. I-a tradus în engleză texte. L-a însoţit în întreprinderile sale editoriale. Ani întregi, au alcătuit o spectaculoasă pereche de intelectuali capabili să răstoarne munţii unei ideologii perverse.

Astăzi, sub forma a tot felul de şopârle şi esopisme, lui Dorin Tudoran nu-i tremură mâna să-l compare pe Vladimir Tismăneanu cu … Adrian Păunescu! Cu ditamai coautorul ideologiei naţional-comunismului român. Chiar aşa, Dorin?! Chiar am înnebunit de tot? A fost prezent, fie şi o secundă, Vladimir Tismăneanu în emisiunile televizate de proslăvire a ceauşismului? A vorbit la congresele partidului şi a schimbat prim-secretari judeţeni? A deţinut vreo funcţie în aparatul de partid? S-a numărat printre fondatorii şi recitatorii de poeme din Cenaclul Flacăra? A fost un stâlp al comunismului naţional-şovin? Se poate face vreo comparaţie între cele câteva citate nefericite decupate din documentele comuniste – simple coşciuge de carton, gesticulaţii lipsite de viaţă ale plicticosului limbaj de lemn – şi fluviile de invenţii demenţiale ieşite din fabrica de înaltă productivitate a “titanului din Bârca”? Chiar nu mai avem simţul măsurii? Chiar nu e nicio diferenţă între firul de nisip din bocanc şi autostrada de-o mie de kilometri?

E salutar că Dorin Tudoran se solidarizează, în ultima clipă, cu Vladimir Tismăneanu, cel ameninţat – a câta oară? – cu moartea. Nici nu-mi imaginam că s-ar fi putut alt fel. Mi-e teamă însă că atacurile iresponsabile, pe toate tonurile, de la miştocăreala de cartier la denunţul calomnios, de la insinuarea grotescă la minciuna stupefiantă, rapid trâmbiţate de intelectuali veştejind pe margine, josnicii care sunt orice, dar nu “critică”, au pavat – şi ele – drumul mentalităţii asasine.

A susţine că acestea n-au nicio legătură cu ieşirea la rampă a mardeiaşilor securisto-legionari nu e nici măcar un sofism: e trista metamorfoză a leului în struţ. A acelei specii de struţ corcite cu păun(escu).


Intre trecut si viitor: Are Moldova o sansa?

27/11/2010

Alegerile din Republica Moldova au o semnificatie ce depaseste granitele acestui stat. Este vorba de sansele unei republici din spatiul post-sovietic de a-si afirma nu doar independenta, ci si optiunea pro-occidentala.  Modelul la care ma gandesc este cel din Georgia, un spectru terifiant pentru potentatii de la Moscova.  Nu ma refer la tarile baltice, care au reusit sa se sustraga “imbratisarii” moscovite acum doua decenii.  Pentru Kremlin, Republica Moldova semnifica o miza politica si simbolica. Mai mult, prin conflictul inghetat legat de “republica transnistreana”, de fapt o enclava stalinista dominata de o mafie direct legata de Moscova, este vorba de o miza geopolitica extrem de serioasa. De aici si investitiile in media, conexiunile economice vizibile si invizibile, sustinerea explicita si implicita a comunistilor lui Voronin, incercarile de delegitimare a fortelor democratice, favorabile unei rapide si ireversibile integrari europene. Doamna Monica Macovei a intervenit pe subiectul alegerilor din Republica Molodva in Parlamentul European:

http://www.monica-macovei.ro/blog/?p=200

Am fost la Chisinau in mai anul acesta la o conferinta despre consecintele totalitarismului comunist. M-am intalnit cu membrii Comisiei “Cojocaru” numita de presedintele Mihai Ghimpu pentru analiza si evaluarea dictaturii comuniste din Moldova. In timpul simpozionului nostru, in fata Hotelului “Codru” din inima Chisinaului, am avut parte de o demonstratie “antifascista” organizata de Partidul Comunistilor. In fruntea ei, ideologul formatiunii lui Voronin, Mark Tkaciuk.  Am fost si la o emisiune a ziaristei Natalia Morari pe postul “Publica”. Eram impreuna cu istoricul Igor Casu, vicepresedintele Comisiei amintita mai sus. Ne-am trezit fata-n fata cu doi dinozauri leninisti. Ni s-au servit lozinci rasuflate despre “expoatarea burghezo-mosiereasca” exercitata de Romania in anii interbelici. S-au negat cifrele inspaimantatoare privitoare la prigoana moldovenilor (executii, arestari, deportari in masa) in timpul regimului comunist.  S-a ras cand s-au mentionat documente cutremuratoare din arhivele secrete.  Igor, asemeni colegilor sai Gh. Cojocaru, Sergiu Musteata si alti istorici autentici, apara valorile democratice, propune un anticomunism civic-liberal, respecta memoria tuturor victimelor dictaturii comuniste, indiferent de originea lor etnica ori sociala.  Este ceea ce comunistii moldoveni nu pot accepta, nu pot tolera.  Pentru ei batalia despre trecut tine de definirea prezentului si de ipotecarea viitorului in favoarea unor formule pe cat de desuete, pe atat de nocive.  Igor a scris capitolul despre represiunile din Moldova sovietizata pentru Raportul Final al Comisiei Prezidentiala de analiza a dictaturii comuniste din Romania.

Alegerile de duminica sunt menite sa determine drumul Moldovei in urmatorii ani, poate decenii. Alegerile se centreaza pe o optiune valorica lipsita de echivoc.  Se va merge pe calea pro-vestica, pro-europeana, democratica? Este calea pentru care au luptat tinerii din Chisinau, inclusiv Valeriu Boboc,  mort in aprilie 2009, cu coastele rupte si cu plaga la cap in urma unor lovituri cu obiecte contondente? Un barbat de 23 ani, muncitor, casatorit, tata al unui copil de un an si jumatate, participant pasnic la ultima parte a manifestatiei din 7 aprilie 2009, a venit in piata dupa ora 17:00 cand devastarea Parlamentului si Presedintiei se incheiase. Ucis in urma descinderii in forta a politiei asupra protestatarilor la miezul noptii de 7 spre 8 aprilie. Conform politiei, a fost gasit mort in Piata Marii Adunari Nationale. Cauza decesului conform actului de constatare a decesului: intoxicat cu toxic necunoscut. “Toxicul” instrumentelor de tortura bolsevice.  Ori se va da inapoi ceasul istoriei si Moldova va vegeta ca parte a unui hinterland al autoritarismului imperial rus, uitata de lume si de istorie. Sa speram ca votul de maine va da o sansa fortelor democratice si va dejuca planurile kleptocratiei rezidual-bolsevice.  De acest vot depinde consolidarea unei democratii inca extrem de fragila si continuarea procesului de renastere a unei societati prea mult timp mintita si batjocorita.  Orice ar spune scepticii de profesie, integrarea europeana a Republicii Moldova nu este catusi de putin o utopie.  Raspunsul la intrebarea din titlul acestui articol este asadar pozitiv: Da, Moldova are o sansa. Si inca una cat se poate de reala.


Ispita hiperinterpretarii: De ce n-am fost dezbaterea de la Marriott

27/11/2010

In analizele politice si intelectuale, exista ispita hiperinterpretarii.  Dl C. Rogozanu a constatat absenta mea de la dezbaterea in jurul cartii editata de Cristian Patrasconiu, Repere intelectuale ale dreptei romanesti (Humanitas, 2010, colectia “Cultura libertatii” coordonata de Valeriu Stoica si Dragos-Paul Aligica).  In chip prea putin aluziv, a lasat sa se inteleaga ca absenta mea ar fi dus si la lipsa de la eveniment a unora dintre cei cu care colaborez apropiat.  O eroare logica stiuta sub numele post hoc ergo propter hoc.  Altfel spus, o falsa cauzalitate.  Nimeni nu este ubicuu, nu putem fi prezenti tot timpul pretutindeni. Daca ar fi intrat pe site-ul IICCMER, comentatorul de la Vox Publica ar fi constatat cate evenimente se derulau in acea saptamana.  Interesat cum il stiu de tragediile stangii, dar si de post-comunism, ar fi gasit poate timp el insusi sa mearga la unele dintre aceste conferinte si dezbateri.

www.crimelecomunismului.ro

Iata mai jos mesajul meu catre Cristian Patrasconiu, aparut pe blogul sau.  Cred ca lucrurile sunt cat se poate de simple, de firesti si de limpezi.  In rest, vorba lui Cristi, avem treaba.

http://patrasconiu.ro/?p=8739

Felicitari, draga Cristi, odata cu parerea mea de rau ca n-am fost acolo. Mi-e teama ca-l voi dezamagi pe dl C. Rogozanu: nu am putut veni in noiembrie anul acesta in tara din ratiuni profesionale, trebuia sa particip la Los Angeles, in cadrul conventiei de studii ruse, eurasiatice si est europene, la lansarea volumului pe care l-am editat (si pe care i-l recomand, daca tot il intereseaza aventura stangii in veacul XX), “Promises of 1968: Crisis, Illusion, Utopia”, aparut la CEU Press, data publicarii 2011. Cum spune un proverb, nu poti dansa la toate nuntile la care esti invitat. As fi vrut mult sa fiu cu voi, as fi avut multe de spus. La fel cum mi-am dorit sa fiu la lansarea “Anatomiei resentimentului” (carte care ii deranjeaza pe multi veleitari si/sau ranchiunosi) si a volumul al III-lea din trilogia lui Kolakowski despre marxism (Curtea Veche). Mi-ar fi placut sa vorbesc la lansarea cartii lui Cristian Vasile despre stalinismul din cultura in anii 50 (am scris prefata). Idem la cartea lui Stephen Kotkin despre “Societatea necivila” aparuta tot la Curtea Veche in colectia “Constelatii”. Deci nici vorba de “dezertare”, ci doar de un program super-aglomerat. Din ce-am citit si vazut, dezbaterea de la Marriott a fost serioasa, la obiect, fara frivolitati si fara personalizari. Este exact ceea ce avem nevoie acum: substanta ideatica, dialog dezinhibat, competenta. Stim care sunt reperele directiei de centru-dreapta. Ma intreb care sunt cele ale stangii? Nu ma refer la Badiou, Zizek, Agamben si G. M. Tamas, ci la afinitatile intelectuale din Romania. De ce nu discuta los amigos izquierdistas starea intelectuala deplorabila a stangii politice din Romania? La urma urmei, nu A. Plesu, V, Stoica, D.-P. Aligica, G. Liiceanu si H.-R. Patapievici sunt responsabili de aceasta situatie. Sincer vorbind, cu exceptia lui O. Tichindeleanu si Al. Polgar, mi-e greu sa numesc un singur ganditor de stanga cu care sa merite sa intri in dialog (ma refer la costurile de timp si energie). Aici nu e vorba de “elitism”, ci de imposibilitatea dialogului cu narcisismul ventriloc.

Cu cele mai bune ganduri,

Vladimir


Civismul impotriva cinismului: Mesaj catre Congresul Asociatiei “21 Decembrie 1989″

26/11/2010

Dragi prieteni:

In numele conducerii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc salut Congresul Asociatiei “21 Decembrie 1989″, una dintre cele mai importante si dinamice forte ale societatii civile din Romania de azi. Activitatea “Asociatiei 21 Decembrie 1989″ pentru recuperarea memoriei recente si identificarea vinovatilor pentru crimele din perioada decembrie 1989-iunie 1990 este un exemplu de devotament pentru cauza adevarului. Democratia nu este nici credibila, nici viabila in absenta adevarului si a justitiei. Actiunile Asociatie Dvs, ale presedintelui ei, remarcabilul militant civic, anti-totalitar care este dl Doru Maries, sunt o sursa de inspiratie pentru toti cei care iubesc valorile societatii deschise.

Colaborarea dintre IICCMER si Asociatia “21 Decembrie 1989″ s-a dezvoltat puternic in 2010 pe baza idealurilor si valorilor comune, a solidaritatii in raport cu dezideratul legiferarii imprescriptibilitatii crimelor impotriva umanitatii in spiritul dreptului international. Credem, ca si Dvs, in necesitatea cunoasterii intregului adevar despre abuzurile savarsite nu numai in anii dictaturii comuniste, dar si a celor comise dupa caderea dictaturii lui Ceausescu si acolitilor acestuia. Adevarul despre fratricidul national organizat de fortele revansei si restauratiei trebuie cunoscut. Trecutul nu este o alta tara, el trebuie asumat in chip responsabil, onest si demn.  Impreuna trebuie sa rezistam tentativelor de falsificare a trecutului.  Credem in colaborarea cu institutiile statului de drept pentru a realiza acei prea indelung amanati pasi inainte fara de care amnezia va continua sa faca ravagii, iar cinismul va paraliza civismul.

Va uram deplin succes si va asiguram de solidaritatea noastra indefectibila.

Cu cele mai bune ganduri,

Vladimir Tismaneanu
Presedintele Consiliului Stiintific al IICCMER
Profesor de stiinte politice, Universitatea Maryland


O tempora, o mores…

26/11/2010

In saptamanalul electronic Acum a fost reluat textul meu “Amenintari cu moartea si asumarea trecutului traumatic” (aparut pe platforma www.contributors.ro).  Au urmat multe reactii de revolta in raport cu infamele amenintari si de umana solidaritate. A respinge asemenea abjectii tine de o minima decenta. Mentionez aici ca decizia de publicare in Acum a fost a domnilor Stefan Niculescu Maier si Petru Clej. N-am solicitat eu acest lucru, n-am cerut absolut nimanui sa se manifeste public sau privat in raport cu aceste fetide productii.  Este insa dreptul meu sa le expun drept ceea ce sunt: rabufnirile celei mai scabroase subterane. 

 Intre cei care au trimis mesaje se numara si fostul meu coleg de an la sectia de sociologie din Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, cercetatorul Calin Anastasiu, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social. Cand citesc noile atacuri impotriva “gedesismului”, imi amintesc de miseliile anilor 90 cand “ghedesismul” era considerat, in presa fesenista, de “stanga”, o sursa de contaminare cu virusul intelectualismului liberal, o “agentura imperialista”, o “coloana a cincea” si cate alte aberatii.  Atunci cand Gabriel Liiceanu ori Horia Patapievici sunt comparati cu Sergiu Nicolaescu sau cu Adrian Paunescu, raman fara cuvinte.  Ce sa mai spun despre uluitoarele eforturi de a ma transforma intr-un fel de comisar-sef al ideologiei in anii lui Ceausescu (nu chiar un Popescu-Dumnezeu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin ori Mihai Dulea, dar nici prea departe de acestia).  Dezistoricizarea, de fapt falsificarea prin analogii halucinante, a trecutului si mai ales a prezentului, merita o analiza separata.  Asistam la geneza unei contra-istorii in care faptele sunt desfigurate in favoarea unor aliante temporare actuale (menite a se destrama de indata ce-si vor fi epuizat utilitatea strict distructiva).  Mai suntem unii care nu am uitat cine erau tintele atacurilor celor mai dezgustatoare din acei ani: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Corneliu Coposu, Grupul pentru Dialog Social, ziaristii de la Romania Libera.  Public aici mesajul lui Calin Anastasiu si raspunsul meu. 

Dragă Volo,
 

Nu ne-am mai văzut/auzit de mult, Dumnezeu ştie de ce, sau poate o cută a sufletului nostru ştie câte ceva, dar preferă să tacă…
Chiar dacă nu mai suntem atât de apropiaţi ca în anii ’90 (pentru mine acea perioadă rămâne, totuşi, de ne-uitat), mi-ar fi imposibil să nu fiu lângă tine, şi să nu-ţi dau un semn, în aceste momente prin care nici o fiinţă umană n-ar trebui să treacă. O ameninţare cu moartea este mai rea decât moartea însăşi. După cum îmi este imposibil să nu mă gândesc la lungile noastre conversaţii din 1991, la tine acasă, în care mi-ai spus povestea lui Petru Culianu, despre care atunci nu ştiam mare lucru.  Aşa cum te cunosc eu, ştiu că o asemenea sălbăticie te afectează profund (chiar dacă probabil încerci să nu-i laşi să vadă acest lucrupe cei din jur ). Aş vrea să te pot linişti cumva. Într-unul din mesajele de mai sus, cineva vorbea de şerpi. Da, sunt convins că aceştia există şi vor exista în continuare. Cu veninul lor cu tot. Dar cred că nu mai au dinţi să te muşte.

 

Călin

Draga Calin:

Iti multumesc pentru randurile tale solidare si oneste. Nu ne-am vazut in ultimii ani decat in treacat, am fost amandoi prinsi in atatea obligatii, deadlines, evenimente si angajamente. Dar prietenia noastra este una durabila, peste mode si timp. Tin minte perfect cum, era prin 1993, ai semnat in revista “22″, impreuna cu Alin Teodorescu si George Voicu,o replica data politrucului Stefan Costea care trimisese un denunt impotriva mea la Universitatea Maryland. Semna in numele Societatii “Romania de Maine”. Voi ati scris raspunsul cu titlul “Romania de Maine=Romania de ieri”. Intre timp, in 2006, am primit de la CNSAS dosarul meu de urmarire in Statele Unite si delatiunile stranse din tara (plus certificatul ca nu am colaborat niciodata cu Securitatea). Nu am facut public acest dosar pentru ca nu-mi sta in fire acest lucru. Am dat un singur interviu despre dosar lui Dan Tapalaga (a aparut in vara anului 2006 in ceea ce era pe-atunci “Cotidianul”). L-au vazut insa cativa istorici profesionisti. Intre cei care ma “analizau” in ancheta Securitatii, declansata in 1983, era sursa “Costin”, adica exact acel Stefan Costea, fostul consilier al lui Mihnea Gheorghiu la Academia de Stiinte Sociale si Politice, devenit, in anii 90 si mai incolo, profesor de sociologie la Universitatea “Spiru Haret”. Ma descria drept un element “anarhic”, un adept al gandirii burgheze, anticomuniste a Scolii de la Frankfurt. Urmau si cateva aluzii antisemite (despre Marcuse si Adorno, dar si, mutatis mutandis, despre mine ca “sustinator entuziast” al Teoriei Critice”). Este amuzant si intristator sa citesc astazi despre rolul meu ca “ideolog de curte” in anii “socialismului multilateral dezvoltat”. Sursa “Costin” ar rade copios. Ca si alte surse. Nu mai vorbesc de tine si alti colegi (de facultate, dar si cei de la Laboratorul de Sociologie Urbana) care stiu cum m-am izbit de zidul sovinismului de partid in orice incercare de a intra in cercetarea academica (deci nu la “Stefan Gheorghiu” unde n-am incercat niciodata, sub nici o forma sa ma angajez), desi terminasem sef de promotie in 1974. Cum eram sistematic taiat de pe listele celor acceptati sa predea “stiinte sociale” de catre Olivia Clatici, secretara Centrului Universitar de Partid. In fine, sa oftam melancolic si sa spunem, bucurosi ca ne-am regasit, o tempora, o mores

Al tau,

Volo

http://www.acum.tv/articol/20737/comment-page-1#comment-16283


Ce-ar fi spus Monica Lovinescu despre Adrian Paunescu?

25/11/2010

Ma gandeam in aceste zile ce-ar fi spus, ce-ar fi scris Monica Lovinescu in momentul glorificarii postume a sicofantului suprem al dictaturii comuniste din Romania.  Nu ma indoiesc ca, in spiritul est-eticii, consecventa cu propriile valori, ar fi pretuit in cel mai inalt grad articolul lui Mircea Cartarescu publicat in Evenimentul zilei vinerea trecuta.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-de-partea-intunecata-a-fortei-912899.html

A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist” volumul Monicai Lovinescu, Jurnal esential (o selectie realizata cu admirabila pasiune de Cristina Cioaba). Cred ca este cazul sa ne reamintim, chiar daca unii vor sa oblitereze memoria acelor timpuri, despre ceea ce Monica Lovinescu diagnostica drept simbioza dintre extrema dreapta si extrema stanga in sincretismul, or mai bine zis barocul, ideologiei comuniste din Romania in perioada lui Ceausescu. In pofida tentativelor de a rescrie istoria, in pofida calomniilor care ma proiecteaza drept „ideolog de curte”, ramane faptul limpede, incontestabil ca nu am lucrat nicio zi in presa comunista, ca nu am batut la portile Academiei „Stefan Gheorghiu”, ca nu am lucrat in niciuna din structurile aparatului ideologic al dictaturii. Cata vreme despre Adrian Paunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu si altii din aceeasi zona, ar fi imposibil sa se afirme acelasi lucru. Sa luam un exemplu: in 1971, Adrian Paunescu, influent redactor al unei importante reviste literare, l-a vizitat la Chicago pe Mircea Eliade. Nu discut aici cine si cum l-a indemnat sa faca acest lucru. A condus un interviu cu marele istoric al religiilor (a carui opera stiintifica era pe-atunci interzisa in tara) si a promis fie publicarea integrala a textului, fie renuntarea la aparitia acestuia daca cenzura ar fi intervnit in vreun fel. Povestea a devenit teribil de sordida cand Paunescu si-a incalcat fagaduinta. La 16 aprilie 1972, Monica Lovinescu transmitea in cadrul emisiunii „Teze si antiteze la Paris” articolul „Avaturirile cenzurii: Mircea Eliade intervievat de Adriana Paunescu”. Citez: „Adrian Paunescu isi ia angajamentul. Isi da cuvantul de onoare. In lumea aceasta, in care sosea el, cuvantul de onoarea inseamna ceva. Inseamna totul. Si totusi, dupa mai bine de un an, interviul apare cum apare mai totul in Romania: cenzurat, schimbat, pus cu totul in alta lumina de o introducere, de fapt o ‚reconsiderare’, si din care Mircea Eliade dispare pentru a lasa locul aranjamentelor lui Adrian Paunescu.” In acelasi articol, Monica Lovinescu citeaza dezmintirea lui Mircea Eliade scrisa la 27 martie 1972, la Chicago. Scria asadar Mircea Eliade despre intalnirea cu Paunescu si mistificarea care a urmat: „In ceea ce priveste amintirile despre serile petrecute impreuna in iarna 1971, ele sunt evocate de poetul si gazetarul Adrian Paunescu, si ii apartin in intregime. Cand sedeam de vorba, credea ca vorbim aceeasi limba: vechea, cinstita limba romaneasca pe care am invatat-o de copil si pe care o vorbesc si acum, la batranete. Recunosc, cu o imensa tristete, ca m-am inselat.”

Acesta era Adrian Paunescu in anul de gratie 1971: oportunist, limbut, gongoric, de un maladiv bovarism, dispus sa-si calce in picioare promisiunile, sa faca orice pentru a parveni in universul “socialismului multilateral dezvoltat”.  Nici vorba de idealismul reformatorilor de la Praga. Nimic in comun cu Havel, Skvorecky, Vaculik, Kohout, Klima. Nu comunismul cu chip uman il atragea pe el, ci propria ascensiune in cadrul sistemului stalinismului national.  Sa ne mai intrebam ce ar fi spus Monica Lovinescu despre mascarada grotesca a ultimelor saptamani? Se indoieste oare cineva ca ea ar fi reiterat pozitia afirmata inca din 1972 si reluata ulterior de atatea si atatea ori?

Sa nu uitam ca abjectia absoluta impotriva lui Virgil Ierunca (“interviul” luat de activistul ideologic cu pretentii de romancier Dinu Sararu mamei autorul Fenomenului Pitesti) a aparut in Flacara lui Paunescu.  Cei care azi plasmuiesc retroactiv “doua perioade” in biografia lui Paunescu, cei care peroreaza despre civismul vulcanic si spiritul social furtunos al “bardului”, par sa fi uitat aceste abisale, sinistre infamii.  Expresia “trepadus de curte noua” a fost creata de Monica Lovinescu tocmai in raport cu personaje gen Paunescu (numit explict ca epitom al categoriei in cauza).  In zeci de emisiuni transmise de la Paris, Monica Lovinescu a vestejit miselii comise de “grupul celor douazeci si ceva” condus de Adrian Paunescu, Eugen Barbu, Dinu Sararu, Dan Zamfirescu, Ion Lancranjan, Ilie Purcaru, Paul Anghel si Mihai Ungheanu.  Patronul acestora era Dumitru Popescu-”Dumnezeu”, avandu-l ca aghiotant zelos pe Eugen Florescu.  O carte mult insultata de barbisti, scrisa in acei ani de Ileana Vrancea, avea ca subtitlu aceste cuvinte: “Intre adevarul istoric si memoria culturala a actualitatii”.  Ceea ce s-a petrecut in aceste ultime saptamani, convertirea postuma a lui Paunescu in erou national, arata cat de maleabila poate fi aceasta memorie culturala, mai ales atunci cand este subiectul unor desantate, nerusinate manipulari.  Se incearca asadar forjarea unei contra-istorii, ocultarea/negarea prin minimalizare, bagatelizare si falsificare a colaborationismului in formele sale cele mai virulente si exaltate.  Anti-anticomunistii de serviciu pretexteaza tot felul de argumente falacioase pentru a ocoli miezul problemei, intarzierea procesului de asumare/judecare a trecutului (Vergagenheitsbewaltigung).   Tocmai din acest motiv avem nevoie, precum de apa si de aer, de textele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca.


Puterea ideilor: Lansarea volumului “Repere intelectuale ale dreptei romanesti”

24/11/2010

Daca ar fi fost in viata, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Vlad Georgescu ar fi fost, neindoios, printre cei intervievati de Cristian Patrasconiu. Avem de-a face cu o carte-rascruce, un volum menit sa contureze un itinerariu spiritual polimorf, sa defineasca un set valoric deopotriva unitar si divers, sa afirme o constelatie de gandire care refuza cliseele confortabile si prejudecatile anchilozate. O carte nascuta din pasiune pentru libertate, onoare si adevar.  Aparitia acestei carti confirma maturitatea dreptei democratice din Romania.

Repere intelectuale ale dreptei romanesti – Joi, 15.30

Cei doritori sunt invitati! Plus, carte cadou din partea organizatorilor.

Neagu Djuvara, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Alexandru George, Nicolae Manolescu discuta despre dreapta romaneasca, joi, 25 noiembrie, cu începere de la ora 15,30, la hotelul Marriott din București.

Va fi lansat si volumul “Repere intelectuale ale dreptei românești” – 10 interviuri cu 10 personalități: Neagu Djuvara, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Nemoianu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Alexandru George. Acest volumul deschide colecția Institutului de Studii Populare de la editura Humanitas intitulată “Cultura libertății”.

Program:

15:30 -16:00 Sosirea invitaţilor, cafea;
16:00 -16:10 Cuvânt din partea moderatorului dezbaterii, Valeriu STOICA;
16:10 -16:20 Cuvânt din partea reprezentantului Hanns Seidel, Klaus SOLLFRANK;
16:20-18:00: Intervenții în dezbatere: Neagu DJUVARA, Andrei PLEȘU, Gabriel LIICEANU, Horia-Roman PATAPIEVICI, Alexandru GEORGE, Nicolae MANOLESCU, Cristian PĂTRĂȘCONIU

18:10-19:00: Dialog, intervenții din sala

19:00-20:30: Recepție


Canonul libertatii: Monica Lovinescu,”Jurnal Esential” (Humanitas, colectia Zeitgeist)

24/11/2010

A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist” volumul Monicai Lovinescu, Jurnal esential (o selectie realizata cu admirabila pasiune de Cristina Cioaba).  Ma gandeam in aceste zile ce-ar fi spus, ce-ar fi scris Monica Lovinescu in momentul glorificarii postume a sicofantului suprem al dictaturii comuniste din Romania.  Nu ma indoiesc ca, in spiritul est-eticii, consecventa cu propriile valori, ar fi pretuit in cel mai inalt grad articolul lui Mircea Cartarescu aparut in Evenimentul zilei vinerea trecuta.

http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-esen%C5%A3ial

Sa nu uitam ca abjectia absoluta impotriva lui Virgil Ierunca (“interviul” luat de Dinu Sararu mamei autorul Fenomenului Pitesti) a aparut in Flacara lui Paunescu.  Cei care azi plasmuiesc retroactiv “doua perioade” in biografia lui Paunescu, cei care peroreaza despre civismul vulcanic si spiritul social furtunos al “bardului”, par sa fi uitat aceste abisale, sinistre infamii.  Expresia “trepadus de curte noua” a fost creata de Monica Lovinescu tocmai in raport cu personaje gen Paunescu (numit explict ca epitom al categoriei in cauza).  In zeci de emisiuni transmise de la Paris, Monica Lovinescu a vestejit miselii comise de “grupul celor douazeci si ceva” condus de Adrian Paunescu si Eugen Barbu.  O carte mult insultata de barbisti, scrisa in acei ani de Ileana Vrancea, avea ca subtitlu aceste cuvinte: “Intre adevarul istoric si memoria culturala a actualitatii”.  Ceea ce s-a petrecut in aceste ultime saptamani, convertirea postuma a lui Paunescu in erou national, arata cat de maleabila poate fi aceasta memorie culturala, mai ales atunci cand este subiectul unor desantate, nerusinate manipulari.  Se incearca asadar forjarea unei contra-istorii, ocultarea/negarea prin minimalizare, bagatelizare si falsificare a colaborationismului in formele sale cele mai virulente.  Tocmai din acest motiv avem nevoie, precum de apa si de aer, de textele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca.

Amintesc aici si interviul din 1990 cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca realizat de Vasile Gogea si aparut acum la editura clujeana Eikon.  Jurnalul esential apare in colectia demarata in 2008 odata cu publicarea antologiei Etica neuitarii, pe care am intocmit-o, cu sprijinul entuziast al lui Gabriel Liiceanu, din eseurile politice, istorice si filosofice ale marii ganditoare.  Speram ca in 2010 sa publicam traducerea uneia din cartile favorite ale Monicai Lovinescu, lucrarea lui Jeanne Hersch, discipola lui Karl Jaspers, prietena lui Czeslaw Milosz,  despre ideologie si realitate.  In curand, in aceeasi colectie, o antologie din scrierile lui Eric Voegelin.

http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-esen%C5%A3ial

“Se întâmplă uneori să nu reciteşti o operă clasică decât atunci când apare într-o nouă traducere şi să constaţi, din nou, cât de importantă e cartea pe care o uitaseşi în raft, şi ce bucurie este s-o reiei. Această „nouă traducere“ este, în cazul de faţă, concentrarea celor şase jurnale ale Monicăi Lovinescu într-unul singur. Impresia la a doua lectură este chiar mai puternică decât la prima, pentru că aceea era ruptă, separată, de la un volum la altul, de intervale lungi de timp, pe când aceasta este adunată şi ferită de redundanţe.
Monica Lovinescu a fost dintre oamenii privilegiaţi care au putut ajuta şi ale căror cuvinte se transformă în fapte. A salvat vieţi, şi prea puţini mai par să-şi amintească de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte în jurul celor care protestau, a căutat căile cele mai eficiente de luptă dreaptă. Dacă n-aş şti că se temea de vorbe mari, aş spune că a fost, în felul ei, o eroină, a ţinut piept, alături de Virgil Ierunca şi de alţi doi-trei, unui întreg sistem represiv, aşa cum, pe vremuri, câţiva oameni apărau o cetate împotriva unei întregi armate, creând impresia că sunt şi ei o armată.”

(Ioana PÂRVULESCU)


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers