Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu vorbeşte despre magie, mit şi miracol, despre estetizarea politicului prin spectacol interminabil, despre sacralizarea partidului-stat, trăsături definitorii ale totalitarismului, despre capcana stalinismului naţional în care au fost prinşi, în diverse momente, nu puţini intelectuali (nu mai vorbesc despre activiştii şi securiştii care chiar credeau în aceste viziuni grotesc-grandilocvente).
De-a lungul anilor am scris pe larg despre „monarhia marxistă“ din România (eseul meu despre Nicu Ceauşescu şi ascensiunea comunismului dinastic a fost transmis la Europa Liberă în februarie 1983), am comparat fenomenul cu experimentele similare din Coreea de Nord şi Cuba, am dezvoltat subiectul în cărţile mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej (ediţia a II-a, colecţia „Istorie Contemporană“, Humanitas, 2008) şi Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc (apărută la University of California Press, în 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2005). Sper ca acest film să genereze acele discuţii mult amânate despre mecanismele puterii în România comunistă, structurile de intimidare, cooptare, complicitate şi rezistenţă, precum şi efectele de lungă durată ale unui sistem antipodic opus statului de drept.
Textul de mai sus este concluzia eseului meu despre filmul lui Andrei Ujica aparut in revista 22.
http://www.revista22.ro/dictatur259-himere-351i-paranoia–9330.html
