Grigore Gafencu, diplomat, istoric si militant al exilului democratic: Expozitie la Bucuresti, luni, ora 16.00

Grigore Gafencu (1892-1957) a fost o personalitate de prim rang a diplomatiei romanesti, direct implicat in negocieri cu consecinte de lunga durata pentru intreaga regiune a Europei de Rasarit si Centrala. Perioada Pactului Molotov-Ribbentrop (august 1939-iunie 1941) nu poate fi inteleasa fara a citi lucrarea lui Gafencu, ambasador la Moscova in 1940 despre preliminariile razboiului la Est.  Dupa 1941, Grigore Gafencu, aflat in Elvetia, a fost extrem de activ in exilul democratic romanesc.  Mai mult, a fost un precursor al ideii de unificare europeana.  Rudele sale din tara, in primul rand compozitorul Mihail Jora, casatorit cu sora diplomatului, au fost prigonite, santajate, supuse hartuieilor regimului totalitar.

 

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, în colaborare cu Institutul Diplomatic Român şi Divizia Arhive Diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe anunţă deschiderea expoziţiei „Grigore Gafencu. Un destin”, la Muzeul Municipiului Bucureşti în data de luni 15 noiembrie, ora 16.00. Expozitia va fi deschisa in perioada 15 noiembrie – 30 noiembrie 2010.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/grigore-gafencu-reactionarul-care-a-dat-voce-exilului-romanesc-912383.html

Expoziţia îşi propune să prezinte aportul diplomatului Grigore Gafencu în formarea exilului democratic românesc, punând accentul pe momentele dramatice din viaţa şi cariera acestuia. Vor fi puse pentru prima data la dispoziţia publicului înregistrări audio ale  emisiunilor de la Radio Europa Liberă la care a participat Grigore Gafencu, dar şi o serie de obiecte personale inedite legate de activitatea sa diplomatică.

Această expoziţie este realizată în parteneriat cu Fundaţia Konrad Adenauer, Arhivele Naţionale ale României, Muzeul Municipiului Bucureşti, Centrul Naţional al Cinematografiei – Arhiva Naţională de Film, Radio Free Europe/Radio Liberty şi Institutul Cultural Roman.

Mineriada lui Victor Ponta: Despre “patrioti” si “tradatori”

In 1990, in ziarul fesenist Azi se scria despre GDS drept coloana a cincea (a cui? a mult-hulitului imperialism occidental?) pe teritoriul Romaniei. Succesorii adevaratei coloane a cincea (a imperialismului sovietic) care a fost PCR isi proiectau asupra adversarilor lor propria identitate (caz clasic de mistificare deliberata).  Manifestantii din Piata Universitatii erau taxati drept legionari, fascisti, huligani. In imunda foaie Romania Mare, organ de presa al barocului fascisto-comunist,  eram numit “sobolan navetist” si mi se prevedea finalul prin interventia “echipei de deratizare”. La vremea respectiva, tintele atacurilor infame erau, cel mai frecvent, Corneliu Coposu, Ion Ratiu, Ana Blandiana, Petre Mihai Bacanu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler.  Dupa douazeci de ani, retorica criminalizarii celor care indraznesc sa apere valorile societatii deschise pare sa nu se fi schimbat catusi de putin. Iliescu si adeptii sai par sa fie pe veci blocati in aceleasi toxice clisee ale urii.  Pe blogul In linie dreapta citesc un excelent comentariu legat de recentele atacuri ale liderului pesedist Victor Ponta si ale mentorului sau, inamovibilul Ion Iliescu, impotriva lui Mircea Mihaies, Mircea Cartarescu, Andrei Cornea si a mea.  Sincer vorbind, nu am citit de multe ori in viata afirmatii mai absurde si mai calomnioase decat cea facuta de Victor Ponta: Cei mai buni comunisti au fost legionari, dar in cazul lui Tismaneanu e invers. Daca as lua-o in serios, as putea sa ma adresez justitiei.

Pentru Victor Ponta a spune adevarul despre trecutul comunist in genere, despre Adrian Paunescu in particular, este o tradare de patrie.  S-a adresat Senatului, acuzand conducerea TVR ca a prezentat tendentios stirile despre funeraliile celui pe care il considera egalul lui Eminescu (am trait sa citim si asemenea enormitati).  La despartirea de Paul Everac se va spune probabil ca a fost egalul lui Caragiale (ori mai presus de acesta).  Cand Iliescu va parasi aceasta lume, ma intreb la ce hiperbole aberante se va recurge spre a-l picta drept genialul pater nationis.   Pe Victor Ponta l-a exasperat analiza lui Andrei Cornea prezentata la TVR.  Dar nu l-a deranjat nicicum o situatie cel putin stranie si cat se poate de simptomatica, anume faptul, semnalat mie de un prieten, ca la capataiul raposatului, langa familie, a stat permanent Gelu Voican.  Adica pe catafalc era bardul lui Ceausescu iar la capatai calaul lui Ceausescu. Raspunsul senatorului Radu F. Alexandru este exemplar.  As mai adauga un element semnificativ:  in reactia sa umorala impotriva mea, liderul PSD ma acuza ca in anii 80 imi faceam studiile in SUA (inexact, eram cercetator si profesor) invatand cum sa-mi tradez tara (in favoarea cui, domnule procuror Ponta? A actualilor aliati?). Mai lipseste sa se vorbeasca despre “cei 30 de arginti” si sa fie evocate aprobativ “versurile”  lui Paunescu “Blestem tradatorilor de tara”. In ce-l priveste pe Paunescu si grotesca mascarada a cultului sau postum, iata un comentariu elocvent:

http://savonarolawho.wordpress.com/2010/11/07/funeraliada-generatiei-in-blugi/

Aceste invective proferate de Victor Ponta nu vin de la liderul unei formatiuni extremiste, specializata in anti-americanism visceral, anti-intelectualism virulent si anti-semitism purulent, ci de la conducatorul PSD, un partid care si-a declarat in repetate randuri atasamentul pentru alianta nord-atlantica, un partid care face parte din Internationala Socialista si al carui presedinte de onoare a afirmat in 2004 ca “bilantul comunismului in veacul al XX-lea a fost global negativ” (cat de onesta era aceasta declaratie este un subiect pe care il voi dezvolta separat).   Se pare ca pentru Victor Ponta patriotismul in anii 80 era definit de loialitatea pentru Ceausescu, pentru PCR, RSR si pentru Tratatul de la Varsovia.  Considera liderul PSD ca a fi un adversar categoric si deschis al regimului comunist din Romania, al comunismului in ansamblu, era o crima politica, o impardonabila tradare?  Cine erau patriotii acelor timpuri, disidentii, revoltatii din Valea Jiului si de la Brasov, cei care criticau regimul, ori generalii Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu si patronii lor de la CC al PCR?  Erau Nicolae Ceausescu, Elena Ceausescu, Constantin Dascalescu, Dumitru Popescu, Ion Dinca si Tudor Postelnicu exponentii patriotismului autentic?  Trebuia sa fii instructor la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, ambasador prin vreo tara asiatica ori director la Editura Tehnica pentru a primi azi certificatul de patriot din partea lui Victor Ponta?  Daca in acei ani as fi fost lector de socialism stiintific la “Stefan Gheorghiu” si as fi publicat indigeste, abjecte ode propagandistice in Flacara, Era Socialista si Scanteia m-ar trata Ponta cu mai putina manie proletara?  Ori, cel mai probabil, m-ar lauda.  Iata concluzia articolului mentionat si linkul:

De aici încolo ce mai poate face acest lider? Nu au trecut nici zece luni de când a fost ales preşedinte al PSD şi şi-a epuizat toate argumentele din spaţiul public-democratic şi din mahalele care-l mărginesc. Lui Victor Ponta nu i-au cedat nervii în urma unor lungi campanii de presă, în care să fi fost tocat, injuriat, calomniat, seară de seară. A fost confruntat doar cu trei opinii foarte critice şi argumentate privind prestaţia sa instigatoare şi cu o a patra care susţinea ceea ce ştiau cei care au ieşit în stradă în decembrie 1989 (că nu degeaba l-au cam gonit pe străzi pe Păunescu).

În mai puţin de două săptămâni, între 27 octombrie, ziua revoluţiei eşuate, şi 7 noiembrie, ziua înmormântării poetului de curte şi a tentativei de reabilitare a naţional-comunismului, Victor Ponta a reuşit performanţa de a rezuma cariera nefastă a lui Ion Iliescu după 1989.  Un veritabil trailer pentru horror-ul l-am mai trăit în anii ’90 şi care ar putea urma… reloaded.

http://inliniedreapta.net/mineriada-lui-ponta/

Despre Nicolae Ceausescu: Dictatura, himere si paranoia

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu vorbeşte despre magie, mit şi miracol, despre estetizarea politicului prin spectacol interminabil, despre sacralizarea partidului-stat, trăsături definitorii ale totalitarismului, despre capcana stalinismului naţional în care au fost prinşi, în diverse momente, nu puţini intelectuali (nu mai vorbesc despre activiştii şi securiştii care chiar credeau în aceste viziuni grotesc-grandilocvente).

De-a lungul anilor am scris pe larg despre „monarhia marxistă“ din România (eseul meu despre Nicu Ceauşescu şi ascensiunea comunismului dinastic a fost transmis la Europa Liberă în februarie 1983), am comparat fenomenul cu experimentele similare din Coreea de Nord şi Cuba, am dezvoltat subiectul în cărţile mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej (ediţia a II-a, colecţia „Istorie Contemporană“, Humanitas, 2008) şi Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc (apărută la University of California Press, în 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2005). Sper ca acest film să genereze acele discuţii mult amânate despre mecanismele puterii în România comunistă, structurile de intimidare, cooptare, complicitate şi rezistenţă, precum şi efectele de lungă durată ale unui sistem antipodic opus statului de drept.

Textul de mai sus este concluzia eseului meu despre filmul lui Andrei Ujica aparut in revista 22.

http://www.revista22.ro/dictatur259-himere-351i-paranoia–9330.html

Toboşarul “Epocii de Aur”: Moştenirea roşverde a lui Adrian Paunescu

Ion Iliescu este indignat. Nu de carnavalul rusinii pus la cale de moguliziuni, ci de faptul ca nu cedam cu totii santajului propagandistic pe cat de ieftin, pe atat de riscant.  Asadar, Iliescu ataca in acelasi stil de boxeur ideologic pentru care a devenit faimos inca din anii 50:

Viaţa ne oferă şi altfel de specimene – înveninate de ură, pe care nu şi-o pot înnăbuşi nici în asemenea momente. Cel mai dezgustător exemplu l-a oferit Televiziunea Naţională, care nu numai că nu s-a învrednicit să relateze ceva despre ceremoniile de la Casa Scriitorilor, Ateneul Roman, Biserica Boteanu sau Cimitirul Bellu – dar şi-a permis, exact în timpul acestor ceremonii, duminică la prânz, să găzduiască un dialog cu Andrei Cornea – un infatuat, exemplu de răutate încrâncenată, care s-a limitat să repete aprecierile demne de alte timpuri din raportul redactat de Tismăneanu (un exemplar de specimen retrovertit într-un veritabil neo-stalinism, pentru că asta sunt aşa-zişii post-factum).

La randul sau, preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, luni, că social-democraţii vor solicita audierea în comisiile Parlamentului a conducerii TVR pentru ca aceasta să explice abordarea editorială a înmormântării lui Adrian Păunescu şi de ce a “aranjat” difuzarea unei emisiuni de denigrare a memoriei acestuia.  A spune adevarul despre Paunescu inseamna, in interprertarea pontica, a denigra.  Paunescu trebuie venerat, divinizat, canonizat, transformat in icoana la care sa ne inchinam cu toti, precum caprele negre dintr-un poem al sau…

Adrian Paunescu a fost si este plans de toti cei care regreta frigul, foamea, cozile, supravegherea universala, domnia suspiciunii si a minciunii, infernul cotidian dintr-o Romanie jignita si umilita.  Cand Ion Iliescu afirma ca Paunescu nu  a fost un poet de curte al dictaturii lui Ceausescu, el comite o frauda istorica. O face cu buna (adica rea) stiinta. Ca fost secretar al  CC al PCR insarciant cu propaganda, Ion Iliescu stie perfect ca Paunescu a fost un ultra-zelos constructor al cultului familiei Ceausescu, ca s-a prosternat fara jena in fata “geniului Carpatilor”. Cine va rasfoi Antologia rusinii de Virgil Ierunca va gasi probe irefutabile ale degradarii intelectuale si morale a lui Adrian Paunescu.  Au aparut pe forumuri sute, poate mii de versuri scris de Paunescu intru gloria “eroului intre eroii neamului”.  Nu erau tributuri conjuncturale, ci fibra insasi a poeziei paunesciene de dupa 1972-73. A fost oracolul, profetul, pontifex maximus al cultului personalitatii.

Cand Victor Ponta a cerut sa se instituie doliu national pentru apologetul comunismului dinastic, el ii jignea pe revolutionarii din 1989, pe minerii grevisti din Valea Jiului din august 1977, pe protestatarii de la Brasov din 1989, pe toti cei care au suferit din cauza regimului comunist.  Au aparut cateva articole exceptionale despre mistificarile mediatice macabre din weekend.  Este limpede ca s-a incercat de fapt reabilitarea discursului revansard, a retoricii unei restauratii comunisto-fascizante. Adrian Paunescu nu a fost nci rosu, nici verde, a fost roşverde, ca si comunismul ceausist pe cale l-a servit cu unic, neconditionat devotament.  Miercuri si joi, in EvZ, va apre articolul meu despre tobosarul “Epocii de Aur”. Ca si “tobosarul timpurilor noi”, stalinistul Mihai Beniuc, pe care l-a admirat, Paunescu a fost un artist inregimentat in favoarea totalitarismului, a pretins ca iubeste libertatea, insa i-a sustinut zelos si adeseori pervers pe inamicii ei. A facut-o voluntar, sugrumandu-si de bunavoie talentul, demnitatea si onoarea.  Criticul Paul Cernat avea dreptate sa scrie in studiul sau “Imblanzitorul Romaniei Socialiste” din volumul colectiv scris impreuna cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, Explorari in comunismul romanesc (I) aparut la editura Polirom in 2004:

Nici o istorie institutionala a Romaniei Epocii Ceausescu nu poate face abstractie de personalitatea masiva si acaparatoare a lui Adrian Paunescu, fie si pentru faptul ca, pe durata existentei Cenaclului Flacara (si mai ales intre 1976 si 1985, cand cenaclul a intrat sub umbrela Festivalului National “Cantarea Romaniei” ) poetul a fost, de facto, al patrulea om in stat ca influenta publica, dupa cuplul prezidential si mezinul lor Nicu.  Reprofilat ulterior ca portavoce a “orfanilor tranzitiei”, prezent in miezul tuturor evenimentelor ” majore”  spre a le versifica, jurnalistic, in nasfarsite poeme-lamento sau vaticinare puse pe muzica folk, Paunescu se afla, de fapt, in cautarea monopolului poetic pierdut.  … O nevoie expansionista si totalitara de a fi permanent in centrul atentiei, venita, probabil, si din nevoia vitala de a-si conjura spaima de efemeritate… (op. cit., p. 241).  Cutie de rezonanta a complexelor, resentimentelor si orgoliilor locale, poet comunitar etatizat, Paunescu este produsul paranoic al imposturii unui sistem autoritarist si discretionar pe care l-a sustinut, insuflandu-i, pana la urma, autenticitate si credibilitate populara. (ibidem, 242).

Studiul demitizant al lui Paul Cernat ar trebui sa fie citit de toti cei care, in aceste zile, s-au grabit sa-l proclame pe Paunescu drept egalul lui Eminescu si au contestat importanta (nefasta, fireste) a textelor sale delirant-encomiastice.  Pe directia luciditatii analitice, iata un fragment din excelentul articol publicat de Andrei Cornea in revista 22:

Iar dacă această neomistică ar fi avut măcar un sens pozitiv, eliberator, Păunescu ar fi meritat poate elogii. Dar ea a ţintit la înrobirea minţilor celor tineri, la dogmatizare şi autosuficienţă naţionalistă şi şovină. S-a spus că Păunescu a fost un mare patriot român. Fals. Nu e patriot acela care, cu ştiinţă, face rău ţării sale, iar Păunescu ştia desigur despre ruinarea României practicată de regimul Ceauşescu, ştia de Securitate, ştia de înjosirea culturii, a ştiinţei autentice, ştia de distrugerea bisericilor şi a satelor, de controalele ginecologice forţate. Iar adulaţia disgraţioasă practicată de el pentru Ceauşescu şi „spălarea pe creier“ a tinerilor, obţinută prin muzică folk, poezie şi urlete la ceremoniile Cenaclului Flacăra erau răspunsul său de mistagog obsedat de putere la toate aceste nefericiri ale ţării sale, căreia nu i-ar fi putut face mai mult rău nici dacă ar fi urât-o. Şi când te gândeşti că azi unii îl mai şi consideră un fel de dizident! Nu e patriot, de asemenea, omul care, după 1989, a continuat să laude „realizările“ unui regim care a sfârşit prin a-şi împuşca propriul popor. El, care a militat în partidul naţional-comunist al unui fost prim-ministru al lui Ceauşescu, a arătat că nu a învăţat nimic.

Dar nici noi (mulţi dintre noi) nu dăm impresia de a fi învăţat ceva. Privim pasivi, anesteziaţi, dezgustaţi la televiziuni, ascultăm muţi elogiile deşănţate ale comilitonilor lui Păunescu, ale unor politicieni interesaţi de puncte în sondaje, ale celor cândva „spălaţi pe creier“, ale naivilor care confundă poezia cu versificaţia. Neglijăm să ne opunem prin cuvântul nostru şi prin memoria noastră. În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câ­teva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal“, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana. Numai că, spre ruşinea noastră, azi nici măcar frica de represalii de pe timpuri nu o mai avem drept alibi…

http://www.revista22.ro/la-moartea-marelui-pontif-al-na355ional-comunismului-9318.html

Cordiale multumiri marelui artist Devis Grebu pentru acest desen cu valoare de memento.

Adrian Paunescu, rapsodul comunismului dinastic (Updated)

Updated (8 noiembrie 2010)

Dupa betia propagandistica a week-endului, dupa avalansa de ditirambi pentru geniul intre genii, dupa potopul de invective azvarlite catre cei care n-am inteles de ce trebuie slavit tobosarul “Epocii de Aur”, a sosit ceasul trezirii, the morning after.  In diverse ziare si reviste se aud vocile normalitatii. Intelectualitatea democratica raspunde valului revansard.   Recomand in mod deosebit excelentul articol al Rodicai Palade din  editia online a revistei 22:

http://www.revista22.ro/articol-9306.html

Recomand in egala masura interventia lui Andrei Cornea de la TVR de duminica seara:

http://www2.tvr.ro/webcast/WebPlayer2.php?file=rtmp://othala.tvr.ro/rec/DATA-2010-11-07-12-50.flv&name=Ultima%20editie

Pe platforma contributors.ro au avut loc discutii care ar merita poate stranse intr-un volum (reactii le articolele publicate acolo). Iata o interventie ce mi se pare ca sintetizeaza miezul problemei in spiritul eticii neuitarii formulata de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca:

miop spune:

07/11/2010 la 17:55

Totalitarismul odata venit la putere inlocuieste invariabil toate talentele de prim rang cu sarlatani a caror lipsa de autenticitate si creativitate constituie cea mai buna garantie a loialitatii lor. Acesta a fost contextul in care Adrian Paunescu a preferat pactul cu puterea si a renuntat la literatura autentica in favoarea propagandei de partid. Personalitatea sa deliranta si grandomana, cinismul sau oportunist, a gasit in cultul personalitatii lui N. Ceausescu mediul potrivit. Faptul de a minti sistematic o lume intreaga nu se putea realiza decat in conditiile unei guvernari totalitare, cand calitatea de fictiune ideologica a realitatii de fiecare zi distorsioneaza pana si cele mai mici detalii. Exact in aceasta distorsiune toxica si isteroida a gasit Adrian Paunescu domeniul sau de excelenta, in care se declara, orgolios, superior intregii structuri de propaganda a PCR. Dominatia totalitara se straduieste sa organizeze infinita pluralitate a fiintelor omenesti ca si cand intreaga umanitate ar fi doar un singur individ golit de tot ceea ce ii conferea unicitate si multiplicat pina la dimensiunea unei mase indistincte si perfect manipulabile. Neobosit in efortul sau de a se face util lui N. Ceausescu in proiectul sau de creare a OMULUI NOU, Adrian Paunescu a devenit el insusi un asemenea exemplar, cu toate tarele de rigoare. Imoral dar sentimental, nomenklaturist dar lacrimos iubitor al celor saraci. impetuos oportunist dar declarat indragostit pe viata de Ceausescu, cabotin de o irepresibila limbutie, Adrian Paunescu a sfirsit prin a fi propria sa caricatura, un impostor al omului care ar fi putut fi daca nu intilnea ideologia.
Alain Besancon are cateva randuri de-a dreptul edificatoare pentru intreg fenomenul totalitar: “In jurul distrugerii fizice – imensul osuar, devastarea pamantului, aspectul cel mai evident al dezastrului, asupra caruia se concentreaza studiile si masuratorile – se intinde un domeniu invizibil, unde ravagiile sunt probabil mai extinse, afecteaza mai multa lume si vor fi mai greu de reparat: distrugerea mintilor si a sufletelor.” De aceea grotescul spectacol media al Funeraliilor cu onoruri militare de la Cimitirul Bellu din Capitala, in apropierea mormantului lui Mihai Eminescu, pe care ar dori sa-l paraziteze daca nu-l poate obtura, evidentiaza mai ales falia existenta intre cele doua Romanii, una a omului nou, resentimentara, revansarda, combativa, si cealalta a supravituitorilor comunismului, ezitanta intre aspiratii febrile de redemptiune europeana si spaime adinci venite din anii in care Adrian Paunescu parea de neoprit.

Incetarea din viata a unei personalitati publice ne obliga sa analizam, cu argumente precise, meandrele si implicatiile unei biografii. Despre morti, ca si despre vii, trebuie spus adevarul. Cine citeste cartea de convorbiri cu Petru Dumitriu Pactul cu Diavolul de George Pruteanu, stie ca autorul Cronicii de familie s-a cait cu durere si smerenie pentru exaltatele sale romane sale staliniste Pasarea furtunii si Drum fara pulbere.  Anii de exil au fost ani de necontenita sfasiere interioara in care apropierea de Dumnezeu a fost o incercare de a rascumpara, de  a expia un trecut culpabil.  Marele poet care a fost A. E. Baconsky a regretat deschis versurile comuniste de tinerete, si-a redobandit onoarea si a devenit un critic necrutator al utopiei totalitare.  Generatia mea a invatat din scrierile lui A. E. Baconsky ce inseamna poezia autentica pe plan mondial (Sandburg, T. S. Eliot, Frost, Tvetaieva, Ahmatova, Pasternak, St John Perse, Rene Char, Gottfried Benn etc).  Dan Desliu, dupa ce scrisese balade proletar-revolutionare gen Lazar de la Rusca si Minerii din Maramures, s-a despartit de realismul socialist, apoi de “socialismul stiintific”, de marxism, de PCR, de trecutul sau stalinist, si a devenit, in anii 80 un veritabil disident si un poet remarcabil.  A colaborat, in tara fiind, cu toate riscurile stiute, la revista alternativa de cultura Agora, condusa in SUA de poetul si jurnalistul disident Dorin Tudoran.  I-a scris o biciuitoare epistola lui Ceausescu, citita la Europa Libera.  A incetat din viata tragic in anii 90 fara ca Ion Iliescu, Razvan Theodorescu, Sergiu Nicolaescu, Fanus Neagu, C. V. Tudor ori Adrian Nastase sa-l omagieze cucernic.  Fara ca televiziunile sa transmita non-stop programe in care sa fie comparat cu Eminescu si Balcescu.  Et pour cause..

Observ, in cazul lui Adrian Paunescu, o bizara cvasi-unanimitate encomiastica, un consens al jelirii provenit nu din pietate (lucru firesc atunci cand cineva inceteaza din viata), ci din admiratie (reala ori contrafacuta) pentru meritele culturale, atatea cate au fost, ale persoanei defuncte. Vocile semnificative au tacut dezgustate, scena a fost ocupata, prin decizie patronala, de jurnalisti ignari si politicieni cu nostalgii comuniste.  Victor Ponta blameaza TVR pentru ca nu a probat devotiune patriotica si nu a transmis in direct ceremonia inmormantarii lui Paunescu.  Discretia, pudoarea, bunul simt, echilibrul au devenit acte antinationale in aceasta perspectiva intoarsa pe dos.  Acelasi Victor Ponta imi raspunde la un text in care protestam impotriva compararii lui Mircea Mihaies si a lui Mircea Cartarescu cu Goebbels, propagandistul en titre al celui de-al III-lea Reich, si cu Alfred Rosenberg, ideologul nazist spanzurat la Nurnberg, acuzandu-ma ca primesc bani din bugetul guvernamental in cadrul IICCMER.  Fals, prin HG de reorganizare a IICCMER din februarie 2010, presedintele Consiliului Stiintific (functia pe care o detin) este neremunerat. Cat priveste atacurile la persoana si fixatiile biografice, conexiunile nomenklaturiste de familie etc, il indemn sa-si consume energia cu colegii din conducerea PSD…

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/un-razboi-interesant-tvr-versus-paunescu-54938.html

Nu trebuie sa faci extenuante cercetari arhivistice pentru a afla cat de mult a contribuit raposatul la idiotizarea tineretului si nu doar a sa prin emisiunile-mamut gen “Antena va apartine”, cum a compromis valorile patriotice pe care se jura ca le slujeste.

http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2010/11/daunescu-dumnezeu-sa-l-ierte-si-are-ce.html

Ecou al dramaturgiei cinice de tip paunescian, televiziunile dominante au construit in aceste zile o psihodrama a marii tragedii nationale:

http://cornelcaruntu.blogspot.com/2010/11/tembeliziunile-mogulilor-si-moartea-lui.html

Canonizarea lui Paunescu face parte din actiunea de reabilitare a regimului comunist si de decredibilizare a democratiei.  Daca Paunescu ar fi fost cel portretizat acum drept un cavaler al dreptatii, inseamna ca oameni precum Monica Lovinescu si Virgil Ierunca sunt exclusi din panteonul demnitatii nationale. Oameni despre care, pe buna dreptate, matematicianul Imre Toth scria ca au restabilit binele atunci cand un stat intreg se ocupa cu organizarea raului.  In curand, la Humanitas va apare, in colectia “Zeitgeist”, Jurnalul esential al Monicai Lovinescu. O carte-document despre care scrie Ioana Parvulescu in Romania Literara:

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/ip41112010Pages%20from%20romlit%2041-2.pdf

Update: Decorat in 2003 de Ion Iliescu cu ordinul “Steaua Romaniei”, Adrian Paunescu a fost inmormantat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu (se pare ca este privilegiul celor care au primit aceasta decoratie).  Citesc pe forumul Hotnews:

Oare romanii au uitat cine a fost Paunescu? Si de ce onoruri militare? A fost cumva vreun erou al neamului? Ori vreun general cu merite deosebite??? Romania nu s-a vindecat de trecut si continua sa traiasca in el. Trist. Foarte trist. Un spectacol grotesc care jigneste iremediabil memoria celor care au murit in decembrie 1989. Traim intr-o anormalitate incredibila. Intr-o anormalitate in care slujitorii fostului regim comunist beneficiaza de onoruri de tot felul, onoruri absolut sfidatoare. In viata si dupa. O nerusinare fara margini.

P.S. Singurul care poate sa-l ierte e numai Dumnezeu.

Pe forumul de la contributors.ro:

Domnule Tismaneanu,

am urmarit astazi funeraliile lui AP, remarcand intai de toate emitentul informatiei in sine: televiziunile lui Vantu si antenele celuilalt personaj, Voiculescu. Nu am cautat sa-mi pun inutila intrebare cati din jurnalistii televiziunilor respective au citit opera lui Paunescu, asa cum e ea, mai mult cantitativa. Insasi Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu era, potrivit Realitatea TV,cand “aleea poetilor”, cand “aleea actorilor”. Sau: “Ion si Aldea Teodorovici”. Se demonstreaza , daca mai era nevoie, ca, fara comenzi, jurnalistii mogulilor bat campii. Moartea lui Paunescu a picat manusa pentru mogulasi: doar doar o intoarce decesul unui om in favoarea unicului lor demers: jos cu Basescu. Ba la un moment dat, corespondentul Antenei vorbea despre spirite agitate, jandarmi care cine stie cum vor face fata mutimii….In fine, discursul lui Vadim Tudor, tot cu Basescu in catare..Ce vreau sa remarc dincolo de acestea. In timp ce goarnele mogulilor scoteau din palarie zeci , sute,
mii de “personalitati” din cultura, politica samd care veneau in valuri sa-l conduca pe AP la locul de veci, in realitate colegii de breasla ai lui Paunescu au lipsit in corpore, sa zic asa. Politicieni: Nastase, Ponta, senatorul Bideu si cam atat. Actori, doar Piersic. Folkisti: Socaciu, Vintila si alt “folkist” Gh Gheorghiu, care mesteca guma…In rest asistenta era copios reprezentata de varsta a treia, nu din generatia cenaclurilor…Cam subtire pentru un “poet national”…

Se sterge cu buretele ce a insemnat “Cenaclul Flacara al Tineretului Revolutionar”, faptul ca prin acest fals debuseu se urmarea deturnarea energiilor si intereselor juvenile intr-o directie deliberat autarhica, sovina si anti-occidentala. In timp ce Paunescu putea calatori oriunde in lume, sarmanii sai spectatori, hipnotizati de acest magician cu voie de la partid, nu puteau nici macar visa la asa ceva.  Despre ce a fost “Cenaclul Flacara” scrie cu onestitate Sorin Iliesiu:

Am filmat aproximativ 25 de spectacole din cadrul unui turneu al Cenaclului Flacăra. Spectacolele aveau loc pe stadioane sau, dacă vremea nu permitea, în marile săli ale ‘Caselor de cultură a sindicatelor’. Audienţa era incredibilă. Spectatorii care nu mai aveau loc pe scaune sau pe bănci, stăteau pe jos sau în picioare. Datorită harismei de necontestat a poetului de curte al dictatorului, în conştiinţa pervertită şi-n sufletul hipnotizat al spectatorilor înghesuiţi până la refuz, se năştea realmente câte ceva din omul nou comunist. Nu-mi venea să cred că acesta era chiar omul nou din viaţa reală, nu omul nou din ficţiunea cinematografică despre viaţa reală.

Filmând zeci de mii de spectatori naivi, neştiutori, înspăimântaţi, înfriguraţi, înfometaţi, îndoctrinaţi, lipsiţi de speranţă, veniţi de bună-voie şi nesiliţi de nimeni în tribunele arhipline ale stadioanelor fără instalaţie de iluminare nocturnă dar iluminate de către noi (echipa de filmare) cu o sută de mii de waţi, spectacolele prelungindu-se până în zori, am fost realmente uimit să văd cum în aceşti oameni, aflaţi parcă în transă, se năştea cu adevărat ceva din esenţa sufletului corupt al omului nou.

Povestea omului nou povestită nefiresc în filmele de ‘ficţiune’ de falsă actualitate, se derula în faţa ochilor mei – nu ca o poveste inventată şi comandată politic, ci ca o poveste ireală şi totodată un neverosimil coşmar preschimbat într-o realitate uimitoare în nopţile Cenaclului Flacăra.

http://www.agerpres.ro/media/index.php/comunicate/item/36950-Comunicat-de-pres-Sorin-Ilieiu.html

In fapt, postura de non-conformist a junelui poet Paunescu, reala in anii 60, a disparut fara urme apoi.  A ajuns condotierul osanalelor logoreice, dirijorul unei asurzitoare fanfare a minciunii.  Asemeni idolului sau, avea o nevoie insatiabila de a fi vazut, auzit, aplaudat, adulat. La un pas sa fie linsat, scapat de pedeapsa multimii, a devenit mana dreapta a fostului prim ministru ceausist Ilie Verdet in cadrul a ceea ce s-a numit Partidul Socialist al Muncii.  In august 1991, acest partid saluta lovitura de stat de la Moscova.  Europarlamentarul Gigi Becali depune marturie pentru marele suflet al gloriosului sau amic: “Pentru mine era omul care mă apăra tot timpul, care tot timpul vorbea despre mine şi când aveam probleme. Mi-a sărit public în ajutor.”  Candidatul prezidential al PSD la alegerile de anul trecut, Mircea Geoana, anunta ca nu a pierdut doar un coleg de partid, dar si un bun prieten (de ce nu l-o fi invitat la Washington pe vremea cand era ambasador? Ma rog, pe-atunci MG sprijinea PNT-CD-ul si pe Emil Constantinescu) Fostul ministru ceausist al tinetetului, presedintele de onoare al PSD,  Ion Iliescu, il omagiaza, desi chiar el a fost printre cei indignati candva de mascaradele gigantomane ale bardului de serviciu.  Alt fost candidat prezidential, Adrian Nastase, pluseaza si el cu hiperbole de inspiratie paunesciana:  “Dacă zeii din Olimp puneau să trăiască printre oameni şi geniile – probabil fac lucrul acesta din când în când – Adrian Păunescu a venit să stea o vreme cu noi. Nu am ştiut să-l preţuim, din păcate, aşa cum trebuia, învăţăm acum, se pare, să citim în sufletul lui, prin poeziile pe care le-a scris. Am pierdut un prieten, dar sunt convins că rămâne alături de noi şi vom şti să alegem dintre lucrurile pe care le-a făcut în viaţă ceea ce poate să ne ajute, să ne dea curaj, să ne îmbărbăteze şi să ne înveţe ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi oamenii”. Printre putinii care spun adevarul este Corneliu Vadim Tudor atunci cand se declara fratele siamez al lui Paunescu. Chiar au fost siamezi, bardul si tribunul…

Putinii care indraznesc sa reaminteasca cine a fost Paunescu sunt taxati drept “straini de neam” si “lipsiti de respect pentru morti”.  Cam la fel s-a vorbit si cand s-au dus pe cealalata lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil.  Cu exceptia Hotnews,din ratiuni care se cer examinate atent, pare sa domneasca un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ si aboleste referintele la rolul sau politic (catusi de putin neglijabil si, din punctul de vedere al valorilor democratice, nu unul fast, lucru afirmat si demonstrat in Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania).  Este un nou exemplu din seria acelora care l-au facut candva pe Paul Goma sa scrie, cu obida si disperare, cartea Amnezia la romani. 

Despre Adrian Paunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal in literatura, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile insa Paunescu a acompaniat si a justificat prin versurile sale ideologia oficiala a regimului comunist.  A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceausismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici).  A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretentiiile neo-feudale, dar a contribuit cu sarg la plasmuirea vulgatei sale xenofobe.  Este cat se poate de normal sa-l regrete astazi toti fostii politruci, membrii profitocratiei regimului totalitar si urmasii lor, toti cei care se obstineaza sa creada ca Nicolae Ceausescu, omul care a infometat si a ofensat un popor intreg,  a fost un veritabil patriot.  Nu i-a fost suficient cat l-a cantat pe Ceausescu, cat a venerat-o rimat pe Elena, la moartea lui Nicu Ceausescu a produs un poem interminabil menit sa-l imortalizeze pe “printisor”.   Sfanta Treime a comunismului dinastic si-a aflat in Adrian Paunescu trambitasul privilegiat.  In 1978, dupa ce generalul Ion Mihai Pacepa a ramas in Occident, Paunescu a publicat in Flacara (feuda sa culturala) un poem de o rara vehementa intitulat Blestem tradatorului de tara.  A fost un tobosar neobosit al “Epocii de Aur”.  Un talent real a disparut in abisul servitutii voluntare.  Iata un fragment din Raportul Final direct legat de rolul lui Adrian Paunescu in anii dezonoarei, spaimei si infamiei:

Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i,
cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, “Adrian Păunescu” – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul  reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului.

Adrian Paunescu nu a fost doar “un om pe niste scari”.  A fost un om incercand (si reusind) sa se catere pe scara puterii, sa obtina un statut unic in Romania mizera a acelor ani, sa invaluie o realitate sordida si umilitoare in vestmintele metaforelor initial seducatoare, ulterior gongorice si pompieriste.  Talentul i s-a stins pentru ca si l-a abandonat.  Oricum, Adrian Paunescu nu a fost doar poet (bun sau rau, dupa gust), ci si un infocat publicist, sef de reviste, animator de spectacole publice in care se facea elogiul dictaturii.  A fost unul dintre arhitectii utopiei ceausiste, a fost el insusi o institutie in acea dictatura.  Am scris un text pentru

www.contributors.ro

Iata concluzia:

Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati.  Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PSDR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.

Recomand articolul lui Dan Tapalaga:

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8008079-mortul-invingator-bulversarea-valorilor.htm

Iata opinia poetului Viorel Padina, autorul “Apelului catre Europa”, text semnificativ al disidenţei romanesti:

A inceput judecata de apoi a poetului Adrian Paunescu…

De asemenea, pe Hotnews:

http://think.hotnews.ro/impostorul-moare-impostura-continua%E2%80%A6.html

Reiau aici unele reactii de pe forumul Contributors.ro

Am plecat de mult din Romania, dar pentru mine numele ‘Adrian Paunescu’ este asociat pe vecie cu o imagine unica si foarte persistenta. Nu este vorba de Cenaclul Flacara, nu este pozitia lui de PSMist refurbished in PDSRist, ci o imagine cu mult mai ‘tailor made’ pe viata mea.

Anume: aveam un unchi de un grad mai indepartat care se intimpla sa fie Vice Secretar de Judet intr-o zona ‘muncitoreasca’ a Romaniei. Nu pot uita cum, in toate vizitele pe care le faceam unchiului (in drum spre bunici), invariabil aveam de-a face cu urmatoarea scena: unchiul usor cherchelit care ne servea cu vinuri ‘de protocol’ si care ne teroriza timp de ore in sir recitind poezii din ultimele volume ale lui Paunescu (el avind toata colectia obtinuta ‘pe sub mina’ in baza functiei sale).

In mintea mea de adolescenta, a ramas intiparita o combinatie de elemente care mi se par simbiotice (si simbolice): unchiul meu cu caracterul lui indoielnic (cazul clasic al copilului de la tara ajuns ‘tovaras de nadejde’ constructor al comunismului) care, dupa ce ca primise cartile (si vinul, ca tot veni vorba) in virtutea pozitiei sale de activist-nomenclaturist, avea placerea duplicitara de a se pretinde ‘curat’ si ‘nepatat’ de regim, citindu-ne cu obstinatie acele acele versuri ale lui Paunescu despre care ai fi putut spune ca au un subinteles subversiv, sau acele versuri patetic-patriotice cu care unchiul probabil simtea ca isi justifica pactul cu regimul.

Oricum, scena repetata mereu de-a lungul anilor, imi crea intotdeauna o greata de care nu ma pot dezbara, greata care imi revine instinctiv cind este mentionat numele ‘Adrian Paunescu’: automat, revad scena cu unchiul, volumele de poezii si sticlele de vin ‘pentru export’.

De prisos sa spun, unchiul este bine sanatos, cu o pensie de 2000 EURO, cu cabinet de avocatura in centru orasului in care era cindva vice-secretar, si cu volumele paunesciene inca pe raft. Daca in cazul unchiului pot intelege eventualele lacrimi in fata televizorului in zilele astea, nu pot insa intelege lacrimile din partea celor care nu au fost nomenclaturisti si care il depling pe genialul poet. Dar ce inteleg, in toata combinatia, este ca acesti non-nomenclaturisti plingaciosi sint aceiasi spalati pe creier (de Paunestii de ieri si de azi), care ii permit unchiului sa aiba o pensie uriasa, si care merg la el la cabinet cu confidenta ca ‘a fost un om de vaza, avem incredere in el’. Deci, pina la urma, intr-adevar opera lui Paunescu va dainui, asa cum si-a dorit-o. Dar nu va dainui prin versurile in sine, ci prin mutilarea mentala pe care opera lui a reusit-o asupra publicului: cei care spun ‘a fost el lingau si vindut regimului, dar a fost un poet genial (? – ca doar cine
va trebuia sa preia coroana de ‘geniu al Carpatilor’)’ sau ‘o fi fost el poet de curte, dar despre morti numai de bine’ (brusc intervine filonul religios in discutie).

Da, da, stiu ca in scoala sintem invatati sa nu confundam autorul cu opera sa, dar in cazul lui, cu tot efortul, nu prea reusesc sa vad opera de dincolo de compromisurile morale. Si sincer vorbind, lasind la o parte odele, am citit citeva pooezii postate ici-colo de fani neconsolati in zilele astea, si nu prea reusesc sa le gasesc valoarea artistica, mi se par destul de zaharisite ca si continut – numai bune pentru unchiul activist, sa le citeasca si sa ii dea lacrimile linga paharul de Cotnari.

Mircea Mihaies spunea cindva ca scrierile lui Coelho sint un fel de guma de mestecat pentru ochi si minte. Daca asta e Coelho (pe care il pot digera cu usurinta, intrucit in definitiv nu face decit apologia unor valori etice universale), despre Paunescu ar trebui spus ca versurile lui sint un fel de seminte de floarea soarelui/bostan pentru neamul romanesc: ceva foarte national, care se consuma in masa, pe stadioane, un obicei pe care intelectualii rasati nu il au, dar care e foarte raspindit in rindul claselor de jos si de mijloc (ultimii cu pretentii foarte clare de intelectualism).

 

Ioana Munteanu scrie:

Oh, domnule Tismaneanu, se poate? Va luati de Marele Poet, de Artistul Genial, de Sufletul Natiunii? Sinteti incremenit in ura, nu discerneti intre om si poet. Toata natia romana, de la cei mai modesti manelisti, de la cele mai harnice gospodine si cele mai talentate coafeze la ingineri, reporteri, politicieni, cu totii s-au trezit, peste noapte, poeti. Oameni care, in mod obisnuit, nu dau doi bani pe activitatea complet anacronica si cu totul impotriva spiritului vremii de a scrie poezie, ei bine, toti acei oameni care, in mod obisnuit, si-ar sfatui fiii sa se tina departe de literatura ca dracul de tamiie se socotesc azi atinsi de harul artistic si aparatori ai Muzelor. Sint foarte fermi in ierarhizari, isi amintesc brusc de toti autorii adormiti in manuale sub povara dezinteresului general pentru cultura si se grabesc sa il aseze pe Poet in cartea de aur a marilor clasici. Curios fenomen!
Starea de spirit pe care a creat-o Paunescu, acel amestec perfid de exaltare juvenila, transa a unei religiozitati atee, amoralitate cronica, senzatie de a iesi din chingile neputintelor stravechi, nevoie disperata de a impartasi bucurii colective indelung asteptate intr-o istorie mai mult decit frustranta, lipsa de repere morale si politice, nationalism latrator, confuzie gregara etc. – starea de spirit a Cenaclului Flacara e mult mai durabila decit am fi crezut.
Nu deranjati natiunea etern tinara, subit convertita la Poezie! Nu spuneti nimic rau despre Bard! Si ce daca a mai gresit si el, oameni sintem cu totii… Si nimic nu i se poate imputa celui de-al doilea Eminescu al nostru!

 

Pe urmele panglicarului Brucan: Victor Ponta si fascismul primordial

Dupa ce Adrian Severin a vorbit acum cativa ani despre o  ”minoritate fascistoida” in care ne includea, intre altii, pe Horia Patapievici, Gabriel Liiceanu si pe mine, dupa ce Nistorescu (sub pseudonim) a publicat in octombrie 2009 o lista a intelectualilor “aserviti” care trebuie “demascati” si “infierati” cu manie mogulista (de la Teodor Baconschi la Monica Macovei), dupa ce Bogdan Olteanu l-a comparat pe Mircea Cartarescu cu Nae Ionescu in perioada acestuia de entuziasm legionar, iata-l acum pe Victor Ponta reluind acelasi refren propagandistic de sorginte stalinista.  Daca nu ai cum raspunde logic criticilor ce ti se aduc, recurgi la insulte grobiene, la calomnii aberante. 

Sa-i compari pe Mircea Mihaies si Mircea Cartarescu, doi eminenti intelectuali cu impecabile atasamente democratice, cu ideologii nazismului, cu criminalii de razboi vinovati de exterminarea a milioane de oameni, nu este o hiperbola. Este o ineptie, o neghiobie si o calomnie de ultima speta.  Sa te joci tu, lider al unui important partid politic ce se pretinde parte a sistemului democratiei pluraliste, cu asemenea enormitati este o proba de alarmanta iresponsabilite (a termenilor si a atitudinilor).

Victor Ponta se face ecoul campaniilor otravite duse dupa 23 august 1944 de politrucii gen Silviu Brucan, editorialisul principal al Scanteii, impotriva fortelor pro-occidentale si democratice reprezentate de PNT, PNL si PSD (condus de Constantin Titel Petrescu).  Iuliu Maniu si Dinu Bratianu erau acuzati de colaborationism fascist, iar PSD era denuntat drept “social-fascist”.  Brucan si alti comisari in slujba lui Stalin cereau pedepse exemplare, urlau, zbierau, incitau la violenta.  Raspund atacurilor ale lui Victor Ponta pe platforma:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/social-democratie/pe-urmele-panglicarului-brucan-despre-victor-ponta-si-fascismul-primordial/

Reactii foarte interesante. Am o zi foarte incarcata, sper sa pot interveni in discutie spre seara. Public aici un comentariu incitant semnat de Filip Florin:

Asa este Maestre, dar e numai atat?
Oricat ma gandesc la primordialul Ponta, cu ancestrala-i ideologie, imi vine in minte si posibilitatea existentei unei patologii. De curand, pe tribune, micutul Titulescu, vibra transfigurat cand anunta 30.000 de oameni ca sunt in bataia pustilor. Inteleg in ce se erija, dar parca ochi ii licareau bolnavicios (parea mai mult decat “sindromul puterii”). Asta ma ingrozeste, mai cu seama ca sansele acestuia de a deveni prim-ministru sau presedinte in urmatorii 5 ani sunt mari.

Remarcabil articolul Sabinei Fati din Romania Libera:

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ponta-denunta-intelectualii-fuhrerului-204689.html

 

Recentrarea politicii americane

Radicalismul nu renteaza in politica americana. A simtit-o candva, la dreapta, senatorul McCarthy.  O simt acum, la stanga, cei care au incercat sa impinga lucrurile mai departe decat sunt dispusi cei mai multi americani sa accepte.  Pe amicii sai ultra-liberali, Obama a reusit sa-i nemultumeasca pentru ca nu a dus schimbarea spre capatul utopic pe care il viseaza ei, dar si pentru ca a continuat razboiul din Afganistan.  Pe republicani i-a antagonizat printr-un program al marilor cheltuieli din bugetul public si prin excesul de emfaza retorica tradus in politici publice de nesustinut.  Multi americani il percep ca fiind rece, distant, incapabil sa se conecteze cu problemele, chiar dramele lor (asa a aparut si la conferinta de presa de miercuri, 3 noiembrie).  Ramane de vazut daca, asa cum se intreaba The Economist (care l-a sustinut acum doi ani), Barack Obama va citi verdictul electoral ca pe un semnal suficient de puternic pentru o midterm correction menita sa-i salveze sansele de a fi un candidat credibil in 2012. 

Alegerile de marti 2 noiembrie sugereaza ca ideea centrului vital despre care a scris candva istoricul Arthur Schlesinger Jr nu si-a pierdut catusi de putin actualitatea. Presedintele Obama a suferit o infrangere care ar trebui sa-l puna serios pe ganduri.  Absolutizarea solutiilor economice etatiste, celebrarea marelui guvernamant, desconsiderarea intereselor clasei de mijloc, atacurile propagandistice impotriva Camerei de Comert si glorificarea categoriilor subprivilegiate drept purtatoare ale unor virtuti negate de un capitalism fara suflet, toate acestea s-au dovedit perdele de fum ideologice. La care se adauga pasivitatea din politica externa, viziunile naive privind posibilitatea negocierii cu inamicii ireconciliabili ai democratiei, o comunicare adeseori deficitara cu aliatii in chestiuni esentiale.  Votul de ieri reprezinta asadar o recentrare a spatiului politic, o recunoastere cat se poate de clara ca miscarile de extrema stanga, atat de influente in alegerile din 2008, nu reprezinta in fond mainstream-ul civic si politic al acestei republici.  Nici profesoriatul, nici comentariatul nu se pot substitui autonomiei de gandire a alagatorului american.  In plus, aparitia si succesele miscarii Tea Party este un fenomen pe care stanga liberala nu l-a inteles si l-a subestimat prin ironii si persiflari. Recomand analizele de pe platforma:

www.contributors.ro

Pamanturi insangerate: Stalin, Hitler si problema genocidului

Nu vom obosi sa reflectam asupra secolului lagarelor de concentrare si al crimelor genocidare nascute din proiecte ideologice radicale.  A fost secolul a ceea ce ganditorul politic german Sigmund Neumann, fortat sa emigreze dupa venirea lui Hitler la putere, definea, intr-o carte aparuta in 1942, drept “era razboiului civil international”.  Hannah Arendt a numit lagarele de concentrare intruchipari ale infernului, iar istoricul Istvan Deak le-a descris drept rusinea absoluta a unui veac al delirului.  Doi dictatori si-au urmarit cu maniacala fervoare proiectele de pseudo-purificare a umanitatii prin crime fara precedent. Originala ca perspectiva si proaspata ca analiza, cartea lui Timothy Snyder, Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin,  aparuta la Basic Books va provoca multe discutii. In recenzia sa din New York Review of Books (11 noiembrie 2010), Anne Applebaum, autoarea unei magistrale istorii a Gulagului urmand  sa apara in traducere romaneasca la Humanitas,are dreptate sa numeasca volumul lui Snyder “a brave and original history of mass killing in the twentieth century”.

Profesorul de istorie de la Universitatea Yale propune, cum nota recenzia din Economist, o regandire (chiar o revizuire) a cadrelor interpretative a marilor crime in masa comise in zona pe care el o numeste a pamanturilor insangerate, teritoriile situate intre Poznan la vest si Smolensk la est, acel imens teritoriu multietnic in care cele doua imperii totalitare, un timp aliate (august 1939-iunie 1941) au ajuns sa se confrunte pe viata si pe moarte.  Neconventional si deschizator de drumuri, demersul din Bloodlands este opusul revizionismului minimalizator ori negationist.  Timothy Snyder demoleaza sistematic tezele bagatelizante.  Oroarea a fost absoluta, raul a fost radical.  Viziunile paranoic-conspiratoriale, obsesia inamicului infiltrat, a “perfidului cosmopolit”, s-a aflat in inima celor doua totalitarisme.

Amandoi dictatorii au execrat tot ce tine de diversitate, de alteritate, de demnitatea fiintei umane.  Amandoi au fost maniaci antisemiti. Un capitol remarcabil din carte se ocupa de antisemitismul stalinist.  Snyder explodeaza miturile comuniste privind istoria rezistentei din Polonia si arata ca a existat o puternica sustinere a insurectiei Ghettoului din Varsovia din partea Armatei Patriotice (AK) legata de guvernul de la Londra. Cat priveste relatia comunism-evrei-antisemitism in Europa de Est si Centrala, iata un fragment semnificativ: “Antisemitismul stalinist a continuat sa bantuie Europa Rasariteana si dupa moartea lui Stalin. A fost arareori un instrument major de guvernare, insa a fost intotdeauna disponibil in momente de tensiune politica.  Antisemitismul le-a permis liderilor sa revizuiasca experienta suferintei din anii razboiului (amintita ca suferinta in primul rand a slavilor) si de asemenea istoria stalinismului insusi (care a fost prezentat drept versiunea deformata, evreiasca a comunismului)”.  Snyder se refera aici mai ales la cazul polonez, dar interpretarea sa mi se pare pertinenta si in ceea ce priveste manipularile antisemite proprii ideologiei national-staliniste din Romania.  Cine va (re)citi un roman precum “Caloianul” al protocronistului Ion Lancranjan va observa exact acest tip de desfigurare xenofoba a memoriei trecutului.

Intre 1933, anul foametei organizata statal in Ucraina si 1945, 14 milioane de oameni au fost exterminati. Din cei 5,4 milioane de evrei ucisi de nazisti, 4 milioane erau originari din aceste teritorii.  Avem de-a face cu o noua ipoteza istoriografica, deci cu o naratiune care refuza departajarile, segmentarile si fragmentarile in favoarea unei imagini comprehensive a unei calamitati totale.  Anne Applebaum scrie: “Snyder’s original contribution is to treat all these episodes–the Ukrainian famine, the Holocaust, Stalin’s mass executions, the planned starvation of Soviet POWs, postwar ethnic cleansing–as different facets of the same phenomenon”.  Definitia genocidului adoptata de Natiunile Unite nu cuprinde crimele comise din ratiuni politice si sociale (proiectul initial le includea, dar a fost modificat la cererea imperativa a delegatului sovietic).  Exista termeni precum politicid si democid, dar ei sunt prea specializati si suna incomprehensibil pentru neinitiati. In plus, nu vad de ce nu am fi de acord cu profesorul Norman Naimark si cu Anne Applebaum pentru care conceptul incorporeaza deopotriva omorurile in masa ale grupurilor etnice, religioase si sociale.  Oricum, din punctul de vedere al victimelor, am mai spus-o, aceste dispute semantice, importante in plan academic, sunt irelevante.  Meritul lui Snyder este ca refuza sa ignore acest punct de vedere.

Concluzia cartii lui Timothy Snyder este in egala masura un angajament stiintific si moral:  “The Nazi and Soviet regimes turned people into numbers, some of which we can only estimate, some of which we can reconstruct with fair precision.  It is for us as scholars to seek these numbers and put them into perspective.  It is for us as humanists to turn the numbers back into people. If we cannot do that, then Hitler and Stalin have shaped not only our world, but our humanity”.  Intr-adevar, la ce serveste intrega stiinta a lumii daca lipseste compasiunea pentru cei care nu mai pot vorbi, cei ucisi in numele unor precepte morbide nascute din ura de rasa ori de clasa?

http://www.nybooks.com/articles/archives/2010/nov/11/worst-madness/?pagination=false

Timothy Snyder va rosti o keynote address la conferinta Remembrance, History, and Justice: Coming to Terms with Traumatic Pasts in Democratic Societies care va avea loc saptamana viitoare la Washington, organizata de Universitatea Maryland, ICR si Woodrow Wilson International Center for Scholars (History and Public Policy Program), cu sprijin din partea Universitatii Georgetown.  Tema prelegerii sale este direct legata de acest volum.  Inchei acest articol citand cele patru motto-uri ale cartii lui Timothy Snyder:

“Parul tau aurit Margarete/parul tau din cenusa Shulamith” (Fuga mortii de Paul Celan);  ”Totul curge, totul se schimba, nu te poti imbarca de doua ori in acelasi tren al inchisorilor” (Vasili Grossman, Panta Rhei); “Singur fiind, un strain s-a inecat in Marea Neagra fara ca vreun om sa-i auda rugaciunile pentru a fi iertat.” (Furtuna in Marea Neagra, cantec traditional ucrainian); “Orase intregi dispar. In natura nu ramane decat un scut alb pentru a rezista non-existentei.” (Tomas Venclova, Scutul lui Ahile).

http://www.wilsoncenter.org/index.cfm?fuseaction=events.event_summary&event_id=637297

Peremism Redux: Poluarea climatului public

Cuvintele au efecte indelebile si incontestabile in spatiul politic, pot duce la asanarea sau, dimpotriva, la poluarea climatului public.  Joaca de-a revolutia, incurajarea unor aventurieri iresponsabili, fraternizarea cu demagogi specializati in cultivarea urii sunt din nefericire tactici pe care unii politicieni le considera acceptabile, ba chiar recomandabile.  Sa-l consideri pe Vadim Tudor simbol al rectitudinii morale este o performanta ce tine de o Carte Guiness a recordurilor antifrastice. Am citit cu stupoare zilele trecute ca pentru Sorin Oprescu, recent revenit la matca pesedista (daca nu cu carnet , macar cu onorurisi zambete galese), PRM, campionul campaniilor pestilential-xenofobe din ultimii peste douazeci de ani,  ar  reprezenta “o adevarata coloana vertebrala a acestei tari” si este caracterizat de curatenie morala, verticalitate si curaj: “Adesea cuvintele dumneavoastra au exprimat adevaruri, au avut continut si sens dar de multe ori au fost bagatelizate, rastalmacite pentru a li se minimaliza mesajul”.  Bagatelizate si rastalmacite de cine? Isi mai aminteste Sorin Oprescu faimoasa invitatie a lui Vadim Tudor: „Lasati securistii sa vina la mine!” Oare nu-l nelinisteste aceasta reabilitare insolenta a tot ce-a avut Romania mai odios in a doua jumatate a veacului trecut?  Se simte Primarul General al Capitalei solidar cu Vadim si oastea sa de ex-securisti? 

Am scris de-a lungul anilor pe larg despre fenomenul peremist.  Am fost insultat constant, asemeni atator alti intelectuali democratici,  in articole, pamflete si discursuri de catre Vadim Tudor si ciracii sai (M. Ungheanu, L. Bolcas, Gh. Funar).  Am trait pe viu scena abominabila din Parlament cand, sub privirea indulgenta ale lui N. Vacaroiu, cu complicitatea pesedistilor, fasciile peremiste au incercat sa-l impiedice pe presedintele tarii sa rosteasca discursul in care condamna regimul comunist din Romania ca ilegitim si criminal.  Reiau aici un fragment dintr-un text al meu transmis in 2001 (daca nu ma insel) la Deutsche Welle.  Intre timp, Vadim Tudor a disparut din mainstream-ul politicii romanesti (mai sunt si vesti bune), nu cunosc pe nimeni care sa-si mai piarda vremea cu ineptiile debitate in paginile „revistelor” sale.  Nu stiu cu ce se el ocupa la Bruxelles, dar se pare ca exista persoane la Bucuresti, in zonele pesediste, care ii duc lipsa.  Scriam asadar:

„Nu este deloc sigur ca doar retorica exclusivismului national l-a readus pe Vadim Tudor in centrul dezbaterilor politce . Este mai degraba cazul sa analizam cauzele fenomenului in esecul (partial, insa nu mai putin real) al fortelor democratice de a oferi viziuni coerente si credibile privind metodele, scopurile si sansele reale ale tranzitiei catre economia de piata si societatea deschisa.  Vadim Tudor este in fond numele atitor chestiuni ramase in suspensie, amanate sau pur si simplu negate de exponentii directiei liberale din cultura politica romaneasca: aliante stranii intre forte politice altminteri incompatibile; civismul de parada in lipsa unor dezbateri autentice privind traditiile constitutionale ale statului roman; refuzul unor analize serioase privind rolul securitatii in patru decenii de experiment leninist; combinatia dintre fascism si comunism in ideologia protocronismului ceausist; o privatizare anemica, un stat de drept calcand prea des cu stangul.  Sa nu uitam faptul ca Vadim nu este decit virful acestui aisberg national-securist (a se citi atent listele mai vechi si mai noi de senatori si deputati peremisti): ideologia lor este mereu aceea a “patriei in pericol”, deci a colectivitatii organice amenintate de invazia externa si de calul troian strecurat in chiar inima cetatii. In plan ideologic, ne intalnim cu acelasi prafuit, dezolant protocronism celebrat de Vadim, Ungheanu si amicii lor in perioada dictaturii.

 Pe vremea cind eram student la sociologie, la inceputul anilor 70, am auzit de la colegii mei din anii mai mari urmatoarea istorie: se pare ca la intrebarea profesorului Miron Constantinescu de ce a decis sa urmeze aceasta profesiune, tanarul Vadim ar fi raspuns “pentru ca doresc sa devin un Eminescu”.  Nu stiu cit adevar este in aceasta povestire, oricum ramane faptul ca articolul “Idealuri”, deci textul saptamanist care a facut din Vadim un caz celebru al “epocii de aur”, era tocmai unul care exacerba logica organicismului etnocentric din gandirea politica eminesciana.  E bine sa ne reamintim aceest lucru, mai cu seama acum, cind se uita de catre unii ca polarizarile ideologice post-comuniste isi au originile, in mare masura, in conflictele culturale esopic exprimate, insa nu mai putin reale, ale perioadei Ceausescu.  Revenind la “idealul Eminescu”, pastrand evident proportiile, avem de-a face cu o situatie pe care candva Marx (si el studiat de junele Vadim, ca si de catre noi toti, pe vremea aceea) o definea, pe urmele lui Hegel, astfel: “prima oara tragedie, a doua oara farsa”. Insa este vorba de o farsa la al carei actual trist succes au contribuit toti cei care au minimalizat fenomenul, sau l-au utilizat in scopuri politicianiste (ma gindesc la experienta “patrulaterului rosu” din perioada guvernarii Iliescu-Vacaroiu).

Ascensiunea populismului, a ceea ce se poate numi viziunea etnocratic autoritarista, ca si respectabilizarea lui sint este de fapt rezultatul ororii feseniste de disidenti, de renasterea societatiii civile. Originile peremismului, ca si ale fesenismului, sint inseparabile de ideologia national-stalinista.  Sa recitim lista “tradarii nationale” propusa candva de “tribun”, si vedem clar impotriva cui, sau mai exact impotriva caror idei, se constituie peremismul ca miscare a disperariii, furiei, revansei si invidiei istorice”.  Adaug acum concluzia: Vrea cineva sa reinvie acest cadavru politic?