Mistere, vendete, tradari: Despre Iliescu si Ceausescu

Ion Iliescu devine nervos de doua ori pe an: in iunie si in decembrie.  A vrut cumva “emanatul” Ion Iliescu sa-l gratieze pe Ceausescu, sa-l mentina in viata pe fostul sau mentor si protector?  Ori, mai degraba, a fost el adevaratul autor (din umbra) al dublei executii din 25 decembrie 1989?  Cum si de catre cine a fost numit “Tribunalul Exceptional”?  De ce a fost executat nu doar tiranul sociopat, dar si sotia sa (nu mai putin deranjata psihic)?  A fost de fapt Elena Ceausescu condamnata impreuna cu sotul ei?  Iar daca nu, cum putem numi impuscarea ei?  Asasinat?  A fost vorba de decizii pripite, impuse de Silviu Brucan (cum a sugerat, nu o data, Virgil Magureanu)?  Ce rol a avut Victor (“Victoras, ai grija de copii”) Stanculescu?  De unde, din ce tenebre a aparut geologul misticoid Gelu Voican-Voiculescu, care fusesera legaturile sale cu Securitatea?  Cum de i s-a incredintat supravegherea executiei lui Nicolae si a Elenei Ceausescu? 

Cum se face ca sotii Ceausescu n-au intrebat macar o singura data de soarta copiilor lor?  Ori, daca au intrebat, cum se face ca aceste detalii s-au pierdut fara urma?  In pofida aparentelor, ceea ce se petrecea la varf in Consiliul FSN in acele zile tulburi, nu era deloc improvizat. Spontaneitatea era a strazii revolutionare, nu a birourilor unde se urzeau intrigile restaturatiei.  Militant comunist vreme de decenii si ideolog leninist prin vocatie, Ion Iliescu era de-acum uns sef suprem, avea un control de nimeni contestat asupra aparatului militar si a celui de securitate (integrat rapid in cel militar). Ajunsese acolo unde isi visase sa ajunga, de-a lungul atator ani cand se prefacuse ca-l admira pe “genialul conducator”.  Cata fiere sa stransese in el, cata obida, cata invidie.  Sa stai blocat atata vreme dans la réserve de la République, sa trebuiasca sa inghiti in sec, sa disimulezi continuu, sa te resemnezi cu pozitii tot mai putin vizibile in timp ce diversii Dascalescu, Andrei, Postelnicu si Dinca, diversele Gadea, Nae si Gainuse prospera sub ochii tai. 

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ipoteza-soc-a-vrut-iliescu-sa-opreasca-executia-ceausestilor-915228.html

Muntele de ambitie numit Ion Iliescu este cel care ar putea lamuri misterul teroristilor, desi ma indoiesc ca o va face vreodata (il priveste direct si nu-i convine sa spuna ce s-a petrecut de fapt). In dialogul purtat cu Ion Iliescu in 2003 (publicat in 2004 la Editura Enciclopedica) am incercat sa clarific aceste elemente. N-am reusit: omul se fofileaza cu abilitate de felina, se fereste de intrebarile directe, pareaza cu maiestrie de versat propagandist.  L-am intrebat daca stia cine era Corneliu Coposu.  Mi-a raspuns ca nu auzise de acesta pana la data de 22 decembrie 1989. Evident, nu spunea adevarul.  Corneliu Coposu era un nume stiut in lumea din care facea parte Iliescu. Se vorbise de multe ori despre el la Radio Europa Libera. Noii potentati se temeau de resurectia partidelor istorice, il priveau pe Corneliu Coposu cu teama, cu mefienta. Ca si precursorii lor, Dej, Ana Pauker, Bodnaras, Maurer, Ceausescu, membrii noii echipe sufereau de un insurmontabil complex: cel al deficitului acut de legitimitate.

Scopul lichidarii cuplului Ceausescu era (cel putin) dublu: pe de o parte se oferea o tinta, o fantasma vindicativa pentru dorinta de justitie a unei populatii atitia ani umilita si oprimata, pe de alta parte se amutea o posibila sursa de informatii (santaj). Ceausescu era un cadrist perfect, stia destule despre noua putere si oamenii care il inlocuisera in fruntea unei nomenklaturi apoplectice, nu insa si invinsa definitiv. Cunostea dedesubturile afacerilor securiste pe plan international.  M-ar mira insa ca Ion Iliescu sa fi scris negru pe alb ca Nicolae Ceausescu a colaborat la stoparea masacrelor teroriste. Nu exista nici cea mai mica proba ca fostul dictator ar fi aratat vreo deschidere catre noua putere. Dimpotriva, la proces a fost sfidator si a declarat ce nu raspunde decat in fata “Marii Adunari Nationale”.  In plus, Iliescu stia ca o sentinta la inchisoare pe viata este usor transformabila, rejudecabila, reversibila, se pot face recursuri etc. Asa s-a intamplat, de pilda cu Nexmije, nevasta lui Enver Hoxha in Albania ori cu atatia din fostii lideri ai RDG.  Ceausescu trebuia suprimat pentru ca noii lideri sa-si poate afisa o virginitate politica ireprosabila. Tiranicidul era alibiul lor.  Astept sa citesc ce vor spune istoricii revolutiei pe acest subiect dupa ce vor fi examinat atent documentul prezentat de dl Doru Maries. Daca Iliescu a luat in consideratie comutarea sentintei capitale, ce l-a facut sa-si schimbe opinia?  Nu neg plauzibilitatea unui asemenea gest (poate si din ratiuni externe), dar nu vad la ce i-ar fi servit lui Iliescu personal. Nu “omenia” era sau este trasatura sa definitorie.  Iar pe Ceausescu l-a urat visceral, cu o patima pe care a stiut sa o camufleze sub vesnicul sau rictus fals cordial.  Un Ceausescu viu ar fi fost pentru el o amenintare permanenta.  Pentru Iliescu, Ceausescu era simbolul pervertirii unui sistem pe care el personal l-a venerat.  Lichidarea lui Nicolae Ceausescu era garantia de care avea nevoie noua putere atunci cand se prezenta drept “emanatia revolutiei”. Sangele perechii dictatoriale consfintea o uzurpare (a Revolutiei), o impostura (a pluralismului) si o noua mitologie a liderului salvator.

In parametrii schimbarilor de tip gorbaciovist, in perioada de dupa 1985, Iliescu reprezenta o versiune mai putin irationala a sistemului. In acest sens, era pomenit adeseori drept un posibil succesor, un “reper” (evident nu moral, ci mai degraba psihologic). Multa lume spera ca odata ajuns sa-l inlocuiasca pe Ceausescu (liderul universal detestat), va renunta la elementele cele mai scandaloase, absurde si represive ale dictaturii. Era limpede ca schimbarea nu putea veni din interiorul unei clici tot mai inspaimantate, tot mai panicata, incapabila sa actioneze in vreun fel, total controlata de Ceausescu. Iliescu parea sansa de a refoma sistemul.

Cand a ajuns la putere, impreuna cu Brucan, Roman, Militaru, Magureanu etc, Ion Iliescu a deturnat revolutia, a pornit lupta impotriva societatii civile, a partidelor democratice renascute. A dorit de fapt o perestroika à la roumaine. Era prea tarziu si prea putin, murisera peste o mie de oameni. Asemeni unui Egon Krenz in fosta RDG ori unui Petar Mladenov in Bulgaria, Iliescu apartinea el insusi unui timp istoric revolut. Nu a fost sub nici o forma echivalentul romanesc al unui Imre Nagy ori Alexander Dubcek. Devotat traditiei bolsevice, Ion Iliescu a declarat in acele luni ca pluralismul politic era un concept anacronic. Inspirat de Silviu Brucan, de N. S. Dumitru si de Dan Martian, cu sprijinul direct al unor Magureanu, Roman, Voican-Voiculescu si Chitac, a transformat FSN in partid, a organizat fraudele semantice, ofensivele propagandistic-calomnioase si actiunile terorist-politienesti care au culminat in mineriada din 13-15 iunie 1990.

PS Cartea de dialoguri “Marele soc” intre un istoric al comunismului romanesc si un personaj central al acestei istorii a aparut in 2004, deci in momentul in care Iliescu se apropia de finalul ultimului sau mandat. A fost, cred si acum, maximum ce se putea obtine ca informatie de la acest exersat ideolog.  In acel dialog a recunoscut Iliescu ca in iunie 1990 a recurs la mijloace extra-legale pentru suprimarea nucleului anticomunist din Piata Universitatii si distrugerea societatii civile.  Tot atunci a admis ca a gresit alungandu-l pe Regele Mihai in timpul primei vizite a acestuia dupa Revolutie (“o decizie emotionala”, ca sa folosesc cuvinetel sale).  Ca parte a unui bilant biografic, se poate spune ca Ion Iliescu este omul fara regrete, fara deziluzii, fara capacitatea caintei.  Tocmai de aceea am scris ca nu a fost, nu poate fi un Imre Nagy ori un Alexander Dubcek.  Daca ar fi sa formulez sintetic bilantul destinului politic al lui Iliescu, as spune: “Un leninist impenitent”.

In 2003 a aparut la University of California Press “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”, in care rolul lui Iliescu este prezentat in termeni critici, similari cu cei in care apare personajul si in “Raportul Final” din decembrie 2006.  Traducerea romaneasca a “Stalinismului ptr eternitate” a a aparut la Polirom in 2005, cu un tiraj maxim ptr acest gen de carte (a fost best-seller-ul Targului Bookfest din iunie 2005). Tot in 2004 a aparut volumul de convorbiri cu Mircea Mihaies, “Schelete in dulap” in care vorbesc pe larg despre rolul lui Iliescu in tergiversarea/blocarea procesului democratic in anii 90. Despre candidatul prezidential Traian Basescu spuneam atunci ca, spre deosebire de un Adrian Nastase, nu a fost unul dintre “utecistii lui Iliescu”.  Imediat dupa ce ce PSD, la indemnul lui Iliescu, a condamnat “Raportul Final” si a boicotat sedinta solemna a Parlamentului din 18 decembrie 2006, am publicat in “22″ un articol in care spuneam ca am crezut, in 2003-2004, ca Ion Iliescu invatase cate ceva in planul practicilor democratice. Recunosteam ca m-am inselat. In rest, se pot consulta, de catre cei interesati, volumele mele de convorbiri cu Mircea Mihaies (“Balul mascat”, “Incet spre Europa” etc), de asemenea volumul meu “Irepetabilul trecut” si se va constata ca nu mi-am schimbat vreodata punctul de vedere privind FSN, Iliescu, Roman, patrulaterul rosu, Vadim, PDSR, PSD si celelalte teme direct legate de uzurparea puterii dupa caderea regimului comunist.

Felicitari, Dan Tapalaga! “Bulversarea valorilor”, o carte de care avem nevoie

Pe Dan Tapalaga il cunosc din martie 2004.  M-a sunat la telefon, eram la Brasov, voia raspunsuri imediate la intrebari complicate (ori, de fapt, simple).  A scris atunci dur, dar avea dreptate.  In vara lui 2006, am facut un interviu cu el  despre dosarul meu de securitate. Dan lucra atunci la ziarul in care multi ne puneam atatea sperante, Cotidianul.  Interviul a aparut cu titlul “Demonizat de Securitate, turnat de prieteni, Vladimir Tismaneanu isi citeste dosarul de securitate”.  A fost unicul interviu pe care l-am dat pe acest subiect. Nu mai era nimic de adaugat.  Cotidianul a murit, Dan este insa mai prezent decat oricand.

Tapalaga este abrupt, este transant, este autentic. Este un jurnalist veritabil, un om care refuza sa se alinieze.  Il pot asemui cu un N. Carandino in vremea bataliei Dreptatii, , franc, neinduplecat si neincovoiat.  Scrie cu foc in inima, dar si cu o luciditate mereu vie.  Nu doreste sa placa, doreste doar sa nu-si pateze constiinta.  De aici si anticomunismul sau fara echivoc, strain de orice concesii fata de totalitarismul de orice culoare.  Tapalaga crede in individ si in drepturile sale inalienabile. Crede in statul de drept pe care atitia il calca cinic in picioare.  Sunt lucruri pe care incerc sa le spun in “Argumentul” cartii care va fi lansata sambata.  O carte in care sunt incluse si comentariile celor care il citesc, un lucru nou in Romania. Dan Tapalaga isi respecta cititorii, ii asculta si ii aude.  Nu se lasa prins in mrejele vorbelor in vant ori al celor de claca.  Stapaneste perfect verbul polemic, dar nu renunta nici o secunda la argumentatia logica. Nu se lasa prins in capcanele pamfletului.  Spune ce crede, cu probe, cu informatii verificabile, cu trimiteri la situatii precise.  Nu are raspunsuri prestabilite, detesta cliseele, nu se supune comandamentelor niciunui patron.  Este un spirit revoltat. Cand sunt derutat, cand nu mai inteleg nimic din ce se intampla in Romania, il citesc pe Dan Tapalaga.  Intr-un timp buimac, Tapalaga stie unde este Nordul.  Stie cum sa separe onoarea de infamie.  Cinstea, de turpitudine.  Altruismul, de meschinarie.  Solidaritatea, de resentiment.  Verticalitatea ,  de potlogarie.  E mult? E putin? Este, oricum, esential.  Tapalaga este unul dintre prea putinii jurnalisti romani care si-au mentinut in acesti ani busola etica.  Tocmai de aceea il numesc revelatorul Tapalaga. 

Lansare sâmbătă, 11 decembrie, ora 15.00, la Galeria Galateca (str. C.A. Rosetti nr. 2-6)

„Verbul lui Tăpălagă este incisiv şi lucid, pasionat şi realist. Scrisul său este alert, imprevizibil, polifon şi totuşi de o consecvenţă unică. Graţie lui Dan Tăpălagă descoperim lucruri ascunse sub învelişul duplicităţilor culpabile. Este un revelator al adevăratelor stări de lucruri, un adversar al mirajelor propagandistice, al dantelăriilor sofiste şi al evazionismelor bine-remunerate. Detestă dublul discurs, capcanele dublelor standarde, psihologia contorsiunilor justificatoare pentru servilisme abjecte. Citiţi ce are de scris despre vedetele mediatice ale acestui „timp al dispreţului” (spre a relua termenul lui Malraux), analizele fără cusur ale ramificaţiilor tentaculare ale mafiilor financiare dintr-o Românie debusolată.
Într-un timp al unor aiuritoare schimbări la faţă, al unor dezvăluiri şocante despre trecutul colaboraţionist al unor personalităţi culturale respectate, al mercenarizării unor intelectuali influenţi de către diverşi falşi mecena, Dan Tăpălagă este un partizan al clarităţii morale.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„Este o carte scrisă şi de cititorii interesanţi, inteligenţi şi foarte consistenţi.“ (Dan TĂPĂLAGĂ)

Cum percep românii trecutul comunist (un nou sondaj IICCMER-CSOP)

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în colaborare cu CSOP (Centrul pentru Studierea Opiniei şi Pieţei) anunţă prezentarea celui de-al doilea sondaj de opinie privind percepţia românilor asupra regimului comunist.

Sondajul va fi prezentat în cadrul unei conferinţe de presă joi, 9 decembrie, ora 10.30, la sediul instituţiei, str. Alecu Russo nr. 13-19, et. 5, ap. 11.  IICCMER va pune la dispoziţia celor interesaţi o sinteză a studiului asupra opiniei publice.

Evenimentul va fi deschis de Ioan Stanomir, preşedinte executiv al IICCMER. Din partea institutului vor prezenta rezultatele şi concluziile cercetării sociologice doamna Raluca Grosescu  şi domnul Bogdan Cristian Iacob, din partea CNSAS doamna Germina Nagâţ, iar din partea Arhivelor Naţionale ale României domnul Dorin Dobrincu. CSOP va fi reprezentat de domnii Horia Domnariu şi Alexandru Chivu.

Prezentul sondaj este rezultatul parteneriatului dintre IICCMER şi CSOP în scopul elaborării unor rapoarte de cercetare sociologică, care să urmărească marile teme legate de memoria şi istoria regimului comunist. Sondajele din cadrul acestui parteneriat sunt realizate gratuit de către CSOP.

Considerăm că un astfel de parteneriat este util nu doar IICCMER, ci şi altor instituţii ale statului român, în scopul realizării unor strategii publice pentru o educaţie democratică fundamentată pe asumarea trecutului comunist.

Conducerea IICCMER

Pentru rezultatele sondajului:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8113632-sondaj-aproape-45-dintre-romani-considera-comunismul-idee-buna-dar-prost-aplicata.htm

Despre semnificatiile acestor opinii scrie un articol incitant (poate un pic prea pesimist) Vlad Mixich pe platforma www.contributors.ro, unde a aparut si articolul meu despre Iliescu si Ceausescu.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/esecul-anticomunistilor-din-romania/

Problema educatiei in spiritul unui anticomunism de orientare democratic-civica, a constructiei unor locuri ale memoriei care sa mentina viu interesul pentru ce s-a petrecut in anii totalitarismului, in primul rand a Muzeului Dictaturii Comuniste, este intr-adevar vitala. Sunt lucruri pe care le regasim in propunerile din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale. N-as spune insa ca nu s-au facut pasi decisivi inainte, nu doar la nivel simbolic (desi, in politica, simbolurile conteaza imens). Exista un manual de istorie a regimului comunist (ajuns la a doua editie), obiectul se preda optional in licee, Arhivele Nationale au fost democratizate, CNSAS isi continua activitatile, au loc numeroase scoli de vara, se fac propuneri legislative, inclusiv cele legate de imprescriptibilitatea crimelor impotriva umanita si de reducerea pensiilor fostilor securisti.  Cititorii interesati pot accesa site-ul IICCMER:

www.crimelecomunismului.ro

Felicitari, Mircea Stanescu! Volumul al II-lea din “Reeducarea in Romania comunista”

Dictaturile totalitare au urmarit cu diabolica obstinatie distrugerea persoanei morale si plasmuirea, cu orice pret, a “Omului Nou”.  S-au nascocit astfel adevarate laboratoare ale torturii (fizice si psihologice) menite sa transforme detinutii politici in instrumente obediente, decerebrate, ale unui sistem presupus a fi etern.  Am scris pe acest blog si in Evenimentul zilei despre primul volum din aceasta zguduitoare trilogie publicata cu sprijinul IICCMER de catre editura Polirom.  Cititi lucrarile lui Mircea Stanescu si veti afla cum au fost posibile aceste monstruoase experimente, care au fost tehnicile de anihilare a vointei umane, cum si cine a rezistat, cine au fost initiatorii si realizatorii infernalelor actiuni.

 

Cele trei volume ale seriei Reeducarea in Romania comunista ofera o istorie completa a reeducarii de tip Pitesti, de la primele tentative — inchisorile Aiud si Suceava — pina la stoparea ei oficiala. Cautarile in arhive si discutiile cu fosti detinuti au dat nastere acestei lucrari al carei scop este, conform autorului, istoricul Mircea Stanescu, cercetator in cadrul Arhivelor Nationale ale Romaniei, „sa redea istoria incercarilor regimului comunist din Romania de a restructura (reeduca) detinutii politici, adica de a-i transforma din dusmani (reali sau presupusi) in aderenti (reali) ai doctrinei si practicii comuniste”. Volumul al doilea prezinta cazurile de reeducare de la Targsorul Nou (1948-1950), inchisoarea destinata fostilor elevi, si din penitenciarul de la Gherla (1950-1955), unde au fost adusi detinuti si cadre de la Pitesti. Tehnicile de „demascare”, bataile si tortura au provocat infirmitatea si moartea unui numar foarte mare dintre victimele acestui experiment descris de autorii lui ca “pedagogic”.

Felicitări IICCMER (editori: Marius Stan, Corina Doboș și Mihail Neamțu)

Salut calduros aparitia primei si (daca nu ma insel) a singurei reviste din Romania publicata in sistem peer-review in mai multe limbi de circulatie internationala despre memoria si istoria totalitarismului comunist. Este doar una dintre multele noutati pe care tinara echipa de la IICCMER le aduce pe piata dezbaterii academice si culturale din tara.  Avrem de-a face cu un volum de un impresionant, autentic profesionalism, o expreseie a capacitatii si disponibilitatii cercetatorilor romani de a se racorda la dezbaterile comparative internationale despre natura, dinamicile si semnificatiile fenomenului comunist.  Felicit echipa de cercetatori implicata in acest demers si salut un debut care se anunta cat se poate de promitator. Detalii despre continutul acestui numar vor deveni accesibile curind pe site-ul excelentei edituri ZETA BOOKS. (VT)

————————————————————————————–

History of Communism in Europe

A New Journal in Comparative Politics

From 2006 to 2009, the Institute for the Investigation of the Communist Crimes in Bucharest has published its yearbook only for the Romanian readers. The Institute has marked its fifth anniversary and its change in the scholarly leadership by launching the international series of the journal under a new title and format: History of Communism in Europe(HCE). This periodical provides an interdisciplinary forum for explorations in the multifaceted history of the Communist regimes in Romania, Eastern Europe, and elsewhere. HCE aims to attract Romanian and international scholars interested in the history and the memory of the far-left ideologies, which have preceded, coincided with, and followed in the wake of the Cold War.

The editors encourage original contributions regarding the largely unknown or under-studied aspects of the Communist past in Europe. All articles are blind-refereed, except when invited. The first issue published by Zeta Books discusses the theme of Memory, Nostalgia, and Historical Past.

Future issues will deal with:

§  The interaction between Communist ideology and society, economy, education, culture, and religion.

§  Intellectual life under Communist dictatorship.

§  The study of the repressive mechanisms.

§  The impact of ideological radicalism on public policy, political attitudes, and decision-making between 1945-1989.

§  The contemporary revival of far-left ideologies in the Western hemisphere, Russia and elsewhere.

§  Ethnic minorities under Communist ideologies.

HCE promotes original scholarship that demonstrates an awareness of the methodological problems raised by the study of totalitarianism. A special feature of the journal will be its Book Review section. The contributor of a study, article or review-article receives a copy of the journal issue. The authors may purchase additional copies or offprints. The studies, articles and reviews which have been accepted and published become the property of the Journal, and permission to republish must be obtained from the editors.

The books sent for reviewing purposes may belong to the author of the book-review, after its publication.

All catalogues, brochures and leaflets from the academic publishers may be sent to the address below. Also, books for review should be sent to:

IICCMER

History of Communism in Europe

Str Alecu Russo 13-19, apt. 11

Bucharest, sector 2, Romania

TABLE OF CONTENTS

Argument

 

Mihail Neamțu: Studying Communism in Eastern Europe: Moral Clarity, Conceptual Diversity, and Interdisciplinary Methodology

I. Miscellanea

Vladimir Tismăneanu: Coming to Terms with a Traumatic Past: Reflections on Democracy, Atonement, and Memory

Paul Hollander: Political Pilgrimages: Their Meaning, Aftermath, and Linkages

Brendan Purcell: Alexander Solzhenitsyn’s Overcoming Personal, Political and Historical Amnesia Through Literary-Aesthetic Anamnesis

Jean-Claude Polet: Histoire, Mémoire et Eschatologie

John Ely: Re-Membering Romania:A Ghost Story

II. Memory in museums and memorials

Radostina Sharenkova: Forget-Me(-Not): Visitors and Museum Presentations about Communism before 1989

Simina Bădică: The Black Hole Paradigm. Exhibiting Communism in Post-Communist Romania

III. Artistic portrayals of memory

Masumi Kameda: Collective Memory of Communism in Croatia since 1994: Comparative Analysis of Contemporary Arts and National Narratives

Oana Popescu-Sandu: “Something Nice to Remember”. Silence and Memory Between Generations in Two Gulag Films

Caterina Preda: Looking at the Past Through an Artistic Lens: Art of Memorialization

IV. Remembering Communism in Central and Eastern Europe

Ina Dimitrova: How We Raised a Monster: Constructing the Image of Socialism During the Post-Socialist Period in Bulgaria

Sergiu Gherghina: Attitudes towards the Communist Past in Five Central and Eastern European Countries

Anastas Vangeli: Facing the Yugoslav Communist Past in Contemporary Macedonia: Tales of Continuity, Nostalgia and Victimization

V. Reviews

Simon Sebag Montefiore, Le jeune Staline (Ștefan Bosomitu).

Vlad Georgescu, Politics and History. The Case of Romanian Communists (1944-1977) (Cristina Roman)

Ralph Darlington, Syndicalism and the Transition to Communism. An International Comparative Analysis (Dan Drăghia)

Maria Bucur, Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania (Andrei Muraru).

Orlando Figes, Les chuchoteurs: Vivre et survivre sous Staline (Mia Jinga)

How Was Ceausescu Possible? An Essay by Vladimir Tismaneanu

PDF link.

Un eveniment formidabil: Festivalul de film romanesc la New York

Noul val al filmului romanesc continua sa faca valuri.  Am avut marea sansa sa particip la Festivalul de Film romanesc “A New Beginning” de la New York, derulat la cinematografele Tribeca din Manhattan. S-a scris despre eveniment in marile ziare new-yorkeze, New York Times, Wall Street Journal, Village Voice.  Organizator al acestui formidabil eveniment este exceptionalul, neobositul staff al ICR New York coordonat de Corina Suteu.  Curatorul Festivalului, ca si in anii trecuti, a fost mereu imaginativul Mihai Chirilov.  Criticul de film Alex Leo Serban a participat cu entuziasta eruditie si unic, melancolic umor la dezbateri.  Scriu acum in viteza, voi reveni pe larg. Am prezentat (prima oara singur, a doua data impreuna cu Leo Serban) filmul lui Andrei Ujica, “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, am vazut capodopera lui Cristi Puiu, “Aurora” (m-am gandit la “Strainul lui Camus”, poate si la Raskolnikov, dar si la Grobei, personajul lui N. Breban), am revazut tulburatorul film “Francesca” de Bobby Paunescu si am admirat din nou creatia de neuitat a Monicai Barladeanu.  Au fost prezenti la diversele prezentari de filme influenti critici de film, intelectuali americani cunoscuti (intre altii, profesoara Irena Grudzinska Gross de la Princeton, co-editoarea trimestrialului East European Politics and Societies, ganditorul politic Jonathan Schell, profesoara Irina Livezeanu de la Universitatea Pittsburgh), jurnalisti (Mathew Kaminski, membru in boardul editorial de la Wall Street Journal). Erau prezenti numerosi tineri de origine romana, multi cu doctorate la universitati de mere prestigiu din Statele Unite.  Salile au fost in permanenta pline, sesiunile de Q&A au fost palpitante. O prezenta speciala a fost cea a scriitoarei Saviana Stanescu care preda la Universitatea New York.  Prezenta activa a lui Tudor Giurgiu a accentuat legatura dintre acest festival si cel mai important festival de film din Romania.  Doua dimensiuni mi se par esentiale in acest Festival: modernitatea si profesionalismul.  Doar asa se poate promova cultura romaneasca: prin opere viabile, omologate international, prin dialog intercultural, prin sincronism veritabil, fara patetisme provinciale si fara complexe de tot felul.

Am ascultat inmarmurit de emotie, ravasit de ganduri si amintiri din totalitarism, lectura lui Victor Rebengiuc a “Parabolei Marelui Inchizitor”.  Este un  text menit sa te bantuie, sa zdruncine certitudinile comode, sa lumineze modalitatile pervers prin care visele cele mai frumnoase se pot converti, odata devenite ideologii, in cosmar.  Accentele din vocea lui Victor Rebengiuc, pauzele si sugestiile, au sugerat tensiunea imensa dintre cel care isi rosteste rechizitoriul si cel care, in numele iubirii, nu a vrut sa se supuna celor trei ispite demonice.  Recitalul lui Victor Rebengiuc a fost exact ceea ce era nevoie pentru a explica morbida atractie si efectele cataclismice ale totalitarismului ca organizare constrangatoare a unei fericiri decretate de auto-desemnatii administratori ai destinelor umane (nu a fost oare Ceausescu un asemenea administrator?)

A fost prezentat filmul “Felicia” in care realizeaza un mare rol Ozana Oancea si filmul HBO, “Lumea vazuta de Ion B.”, pe buna dreptate premiat alaturi de “Medalia de onoare”, minunatul film regizat de Calin Netzer. Un succes impresionant l-a avut si filmul “Marti dupa Craciun” de Radu Muntean.  In finalul Festivalului, marii actori Mariana Mihut si Victor Rebengiuc au facut o miscatoare rememorare a muncii alaturi de Lucian Pintilie in filmul prezentat din nou, cu acest prilej, “De ce bat clopotele, Mitica?”

Prabusirea utopiei marxiste: Volumul al III-lea din trilogia lui Leszek Kolakowski

A aparut, la Editura Curtea Veche, cu sprijinul Institutului Polonez al Cartii, volumul final din marea trilogie de Leszek Kolakowski. Avem acum in romaneste una din cartile esentiale ale veacului al XX-lea, o lucrare de o eruditie coplesitoare si de o tot atat de impresionanta luciditate.  Multumiri domnului Grigore Arsene si doamnei Doina Jela pentru sustinerea entuziasta a acestui proiect, multumiri traducatorilor (domnul profesor Dragan Stoianovici, doamna profesoara Tereza-Brindusa Palade si grupul care a lucrat sub coordonarea sa).  Cand am demarat acest proiect, mi se parea o intreprindere sisifica. Iata ca uneori lucrurile ce par quasi-imposibile ajung la limanul implinirii. Mai ales cand crezi sincer ca poti izbandi si cand ai norocul sa colaborezi cu oameni generosi, competenti si indragostiti de idei. 

http://www.curteaveche.ro/Principalele_curente_ale_marxismului_8211_Vol_al_III_lea_Prabusirea-3-1122

  

„Al treilea volum al istoriei marxismului datorate lui Leszek Kołakowski explorează triumful stalinismului ca întrupare absolută a bisericii universale a comunismului. În experienţa stalinistă s-a împlinit de fapt ceea ce putem numi apoteoza nihilistă a ecleziologiei şi soteriologiei bolşevice. În acelaşi timp însă, fidel spiritului deschis al abordării sale antidogmatice, opusă oricărei interpretări unidimensionale, filosoful polonez analizează şi alternativele la ortodoxia sovietismului. În ultima parte a trilogiei sale, Kołakowski disecă acele curente ale marxismului occidental care s-au definit sau au fost percepute drept încercări de revigorare şi relansare a proiectului filosofic marxist. Într-adevăr, aşa cum accentuează şi Kołakowski, marxismul nu şi-a epuizat potenţialul de a fascina noi generaţii şi, implicit, de a se afla la originea unei noi drame a istoriei. Dar, în egală măsură, marxismul, odată demascat drept utopie totalizantă, a condus la revitalizarea antitezei sale, şi anume tradiţia umanismului occidental întemeiat pe respectul pentru viaţa spiritului şi pe non-negociabila demnitate a individului.“

Vladimir Tismăneanu

„Nivelul său total de cunoaştere şi lectură; inteligenţa relaxată şi ironică; acceptarea tolerantă a provincialismului academic în norocosul Occident unde s-a refugiat; experienţa şi memoria Poloniei în secolul XX întipărite pe trăsăturile ironic-expresive ale chipului său – toate acestea îl identifică pe regretatul Leszek Kołakowski drept un adevărat intelectual central-european – poate chiar ultimul.“  

Tony Judt

„Capacitatea analitică excepţională a lui Leszek Kołakowski face ca tonul său de necruţător dispreţ să pară nu o judecată din afară, ci glasul însuşi al raţiunii ultragiate; iar formulările sale executorii să ne apară, în frumuseţea lor, ca demnitatea restaurată a bietei fiinţe umane, atât de înfricoşător umilită de marxism şi marxisme.“

Horia-Roman Patapievici

Leszek Kołakowski (n. 23 octombrie 1927, Random, Polonia; d. 17 iulie 2009, New York, SUA), renumit filosof polonez şi istoric al ideilor, a fost profesor de filosofie la Universitatea din Varşovia până în 1968, când a părăsit ţara. A fost profesor la McGill University din Montréal, University of California — Berkeley, All Souls College — Oxford, Yale University, University of Chicago. A primit numeroase distincţii academice pentru cele 30 de cărţi şi peste 400 de lucrări publicate, precum şi mai multe premii, printre care Premiul Erasmus, Premiul Thomas Jefferson, Premiul Alexis de Tocqueville şi, în 2003, Premiul John W. Kluge din partea Bibliotecii Congresului american pentru realizările obţinute pe parcursul întregii cariere în domeniul ştiinţelor sociale şi umaniste.

Principalele curente ale marxismului, publicată în 1976–1978, este cea mai cunoscută lucrare a sa. În limba română, volumul I — Fondatorii  şi volumul II — Vârsta de aur, au apărut la editura Curtea Veche Publishing.

 

Despre trecutul utilizabil. Reflectii de 1 Decembrie

 

In Evenimentul Zilei de astazi a aparut articolul meu “Ce-ar fi spus Monica Lovinescu despre Adrian Paunescu”.  Nu m-am lansat in speculatii nefondate, am studiat atent opera Monicai Lovinescu atunci cand am pregatit antologia Etica neuitarii (Humanitas, 2008), stiu cu precizie cum l-a privit si judecat pe “bard”.  Se cam uita faptul ca atat Monica Lovinescu, cat si Virgil Ierunca au fost membri ai Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste.  Trecut in lumea celor drepti, Virgil Ierunca nu a apucat sa participe la redactarea ultima a Raportului Final, dar Monica Lovinescu a fost mereu alaturi de noi,  o membra activa a Comisiei, asa cum a spus-o cat se poate de apasat N. Manolescu (lucru confirmat de Mihnea Berindei, care a tinut permanent legatura cu ea, si de Serban Cristovici).  Stiu ce este scris in Raportul Final despre Paunescu si al sau Cenaclu, un text asumat de toti membrii Comisiei Prezidentiale, deci si de Monica Lovinescu.   In ce priveste exigenta de “pietate” in raport cu un recent decedat, ar merita citit ce-a scris Monica Lovinescu la moartea lui Sartre.  Este amuzant sa vad ca mi se reproseaza ”asprimea” tonului pe tema Paunescu de catre unele persoane care nu au avut aceleasi probleme cand am scris despre Brucan, Ungheanu, Niculescu-Mizil sau E. Florescu.  Din nou, indignari selective…  Iata o postare din EvZ care ar trebui sa-i puna pe ganduri pe cei care ne acuza ( pe Andrei Cornea sau pe mine, dar si altii) ca n-am asteptat (care ar fi fost termenul?) cu o evaluare limpede a biografiei lui Adrian Paunescu. Citatul din Monica Lovinescu spune tot ce trebuie spus:

1 decembrie, 17:04. Mihail

Domnule Tismăneanu, tot respectul pentru articolele dv. serioase, demne și documentate, pe care le publicați EV. Zilei, întru combaterea imposturii și a mizeriei morale. În legătură cu întrebarea din titlu, este cunoscut faptul că Monica Lovinescu punea diagnostice literare și politice fără greș, iar cei în cauză vor fi pe veci fixați în insectarul său. Iată o caracterizare a lui Adrian Păunescu, făcută de marea doamnă a conștiinței românești, în jurnalul său ”Lânga apa Vavilonului”: ”Adrian Păunescu este cel mai fățiș profitor al sentimentului național, amăgindu-l cu vorbe, retorisme și ridicol, doar pentru a-și asigura un prezent de aur.Este și aceasta o formă de gangsterism: în loc de o bancă, îți devalizezi Patria”. Eu cred că, dacă ar fi existat un Nurenberg al comunismului (așa cum afost cel al nazismului), Adrian Păunescu trebuia judecat și condamnat cu lotul ”Intelectuali (scriitori, ziariști etc.) susținători și profitori ai comunismului, care au pervertit conștiințele”. De mortuis nil nisi bene? Să fim serioși, altfel specimene ca Păunescu sau criminali ca Stalin, Hitler, Pol Pot etc. ne-ar râde în nas de dincolo de Stix.

In ce-i priveste pe cei care socot ca a cultiva memoria unor intelectuali importanti precum Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ar insemna un fel de apropriere frauduloasa de autoritate epistemica si morala, ii indemn sa faca si ei acelasi lucru.  Adica sa alcatuiasca antologii din revistele importante ale exilului democratic, din textele unor personalitati precum Mihail Farcasanu, Ion Negoitescu, Ion Solacolu, Ileana Vrancea, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Paul Goma, Dorin Tudoran, Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Ghita Ionescu, Victor Frunza, Gelu Ionescu, Ion Vianu etc  Cand vor apare asemenea antologii, le voi saluta cu deplin respect.

Intre postari (unele foarte interesante, oricum mai putin previzibil-vituperante decat in trecut), apar unele care imi reproseaza ca am ales acest suboiect chiar de Ziua Nationala. Sa spun doar ca tocmai de Ziua Nationala este cazul sa nu cadem in patetisme siropoase.  Oricum, tin se mentionez aici doua excelente text despre Paunescu datorate Dianei Corcan si lui Liviu G. Stan.  Este incurajator sa vezi ca nu toata lumea se lasa prinsa in jocul propagandistic menit sa cosmetizeze rolul lui Paunescu in constructia unui grotesc cult al personalitatii fara egal in Europa post-stalinista.  Paunescu s-a dorit a fi, si a fost, pegadogul en titre al unor tineri descumpaniti si dezinformati, dispusi tocmai de aceea sa accepte verbiajul absurd al unui nationalism delirant si manipulator.  “Folkul” paunescian era exact opusul a ceea ce transmitea Cornel Chiriac la Europa Libera.  Nu neg ca au existat si talente reale care au “cazut la bard”, dar acestea au fost exceptiile, nu regula.  Nervozitatea actuala a fostilor politruci este dublata de angoasele urmasilor lor deghizati in exponenti ai unei stranii si prea putin convingatoare social-democratii.

 http://www.obiectivbr.ro/editorial/49615-adrian-paunescu-si-natura-moarta-a-comunismului.html

http://liviugstan.wordpress.com/2010/11/08/despre-paunescu/

Daca acesti cititori ar intra pe platforma www.contributors.ro  ar putea vedea ce-am scris pe subiectul despre care imi reproseaza ca l-as fi ignorat (nu mai vorbesc de un critic literar stabilit la Paris care, pe un forum, se intreba daca am dovedit vreodata, in scris, devotament pentru patrie). Iata asadar textul meu plus un raspuns postat de istoricul basarabean Igor Casu, cicepreseinte al Comisiei de analiza si evaluarea dictaturii comuniste din Republica Moldova.

         O democratie nu se poate cladi pe amnezie, pe ignorarea si falsificarea trecutului. In magistrala sa istorie a Europei de dupa cel de-al II-lea razboi mondial, regretatul Tony Judt insista asupra necesitatii recuperarii si cultivarii a ceea ce se numeste trecutul utilizabil, deci acele secvente istorice care se sustrag zonelor nebulos-colectiviste si care ingaduie, ori chiar sustin, articularea si apararea unui patriotism luminat.  Asa au stat lucrurile in Germania dupa infrangerea nazismului cand s-a reluat continuitatea intrerupta cu statul de drept (Rechtsstaat) si cu democratia Republicii de la Weimar (minus erorile legislative care au facilitat ascensiunea lui Hitler si a NSDAP).  In acest spirit, mi se pare extrem de importanta accentuarea mostenirii morale, politice si intelectuale a unor Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Ion Flueras, Constantin Titel Petrescu si Corneliu Coposu.

            In istoria Romaniei, ziua de 1 Decembrie este un reper indelebil, o borna identitara menita sa inspire loialtitati, adeziuni, solidaritati (dar si dubii, adversitati si contestari, precum in anii 50 cand Romania Mare era considerata “stat imperialist”). La 1 Decembrie 1918 s-a nascut un stat definit prin respectul pentru lege, minoritati, proprietate si caracterul sacru al persoanei umane. Evident, un stat imperfect (dar, cu exceptia funestelor utopii totalitare exista oare vreun regim politic “perfect”?)  Am avut prilejul, in luna martie 1992, sa vorbesc la New York invitat de Fundatia “Iuliu Maniu”. Am explorat atunci tema relatiei dintre Basarabia, Romania si Europa, unitatea intrinesca si de atatea ori periclitata a pamanturilor romanesti.  Textul poate fi citit in volumul meu “Irepetabilul trecut”, o carte dedicta memoriei lui Ioan Petru Culianu, aparuta in prima editie la Editura Albatros in 1994, iar in a doua editie, cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob, la editura Curtea Veche, in 2008.  Iuliu Maniu a fost de fapt marele partizan al unei Romanii constitutionale in care natiunea este o cladire civica, iar nu una biologica ori religioasa. Pentru Maniu si mai tarziu pentru Corneliu Coposu, disjunctiile naeionesciene intre “român” si “bun român” sunau absolut fals. Românitatea nu se decreta de catre vreo auto-proclamata instanta purtatoare de drept divin, ci era parte a unui contract in care individul este recunoscut in deplina sa demnitate civica.  Trecuti prin experienta discriminarilor si excluziunii, fondatorii Romaniei Mari nu doreau impilarea cuiva.

            Scriam atunci si mi se pare ca merita reluate aceste cuvinte: “Iuliu Maniu,  barbat de stat de altitudine europeana si si ganditor politic remarcabil, a sesizat cu o rara perspicacitate primejdiile ascunse in proiectul comunist.  Educat in atmosfera liberala a Europei Centrale, venerand principiile statului de drept, teoretician si practician al principiului tolerantei intelectuale, el nu a nutrit nici o amagire privind planurile comuniste.  A inteles ca orice utopie este o exagerare periculoasa, o aroganta sfidare a realitatii care, odata tradusa in program politic concret, nu poate sa duca decat la cumplite dezastre.  Iuliu Maniu a stiut ca statul national este amenintat in insasi fiinta sa de catre ideologia mesianic-bizantina a Cominternului.  El nu s-a indoit ca bolsevismul cultiva, intr-o varianta camuflata de glazura doctrinara marxista, visul celei de-a Treia Rome simbolizate de Moscova”. Incheiam acea prelegere cu urmatoarele idei: “Numai printr-o optiune democratica sincera si perseverenta, prin respectarea drepturilor individului si protejarea minoritatilor, prin eradicarea mostenirii securist-comuniste si intronarea unei justitii independente, prin incurajarea pe toate caile a liberei intreprinderi si a initiativei private, prin inflorirea unei societati civile dinamice si increzatoare in sine, Romania va fi pe deplin parte reala a pluralismului european. Orice alta optiune ne va izola si ne va condamna la o lamentabila regresiune in provincialism, autrahie si alte dureroase rataciri”.

            Nu idealizez perioada interbelica (de fapt nu romantizez nici o perioada istorica), dar atunci cand unii spun ca in Romania domneau bunul-plac, samavolnicia, coruptia si teama, ma grabesc sa le reamintesc ca era vorba de o democratie constitutionala atacata furibund, in insasi fibra ei, de catre extremele politice, de acele miscari revolutionare (comunismul si fascismul) pentru care ordinea burgheza trebuia distrusa fara mila si fara urma de ezitare. Internationalismul mistic al comunistilor avea ca pandant nationalismul mistic al legionarilor.  Ambele miscari revolutionare doreau sa “sfarseasca odata cu trecutul negru”. Ambele promiteau salvarea iminenta si imanenta. Democratia romaneasca a platit cu mult sange rezistenta impotriva atacurilor totalitare. Nu stiu alta tara din Europa de Est si Centrala unde sa fi fost ucise atatea personalitati democratice de varf. Intre 1920 si 1960, elita politica romaneasca a fost practic lichidata de actiunile extremistilor de dreapta si de stanga (profesorul Virgil Nemoianu a propus termenul de eliticid).  Ideile acestor oameni nu au disparut, ele au renascut dupa 1989 ca parte a acestui trecut utilizabil de care avem o vitala, urgenta nevoie.  Cred ca 1 Decembrie simbolizeaza tocmai aceasta traditie persistenta si inepuizabila a unui stat de drept care respinge tranzactiile sordide, uitarea trecutului traumatic si umilirea persoanei umane.

Domnule profesor,

gasesc foarte inspirata aceasta expresie formulata de Tony Judt : “trecut utilizabil”. Asta in raport cu alte trecuturi pe care trebuie sa le condamnam, precum cel comunist, care s-a fundamentat pe exaltarea violentei si justificarea crimelor in masa, a persecutarii gandirii libere si a initiativei private. In ceea ce priveste Romania interbelica, stiti foarte bine ca istorici ‘importanti’ pe care ati avut ocazia sa-i cunoasteti la “Publika TV” cand ati fost aici in mai a.c., o asimileaza trecutului totalitar in egala masura. Acesta este punctul de vedere al PCRM perpetuat pana astazi. Pe ei in deranjeaza, ei fiind rusi sau moldoveni atasati in primul rand culturii si limbii ruse, ca limba romana a revenit atunci acasa, in Basarabia foarte rusificata atunci ca si acum, a devenit limba oficiala si rusa a fost marginalizata, cum era si firesc intr-o democratie. Pentru basarabeni Marea Unire a marcat revenirea la spatiul lingvistic, cultural si etnic de care au apartinut anterior anului 1812 cand a au fost anexati de Imperiul tsarsit. Fara aceasta perioada, scurta de 22 de ani, dupa un secol de rusificare, nu se stie ce fel de limba mai vorbeam astazi, probabil una slavo-latina… Prin urmare, exista un consens aici printre mintile luminate ca 1 decembrie este o zi a unitatii etnoculturale si lingvistice a romanilor de o parte si alta a Prutului. O alta chestiune conexa care se discuta aici legat de 1 decembrie 1918 (sau mai exact 27 martie 1918 daca vorbim de Basarabia) este daca trebuie sa istoricizam acest eveniment sau nu.

Igor Casu