“Sa tremure clasele asupritoare”: Profetul Marx si ucenicii sai

31/01/2011

Karl Marx a fost un filosof care a vrut schimbarea lumii.  Interpretarea ei i se parea insuficienta,  o expresie a unei blamabile si, la limita, culpabile nevolnicii.  Nimeni nu a surprins mai bine paradoxul situatiei epistemice si morale in care s-a plasat Marx decat el insusi atunci cand a scris: “Filosoful, o parte alienata a acestei lumi, se pune pe sine ca masura a lumii”. Clocotitoare, vertiginoasa si amenintatoare, retorica lui Marx era apocaliptica si tocmai de aceea electrizanta. Un celebru capitol din primul volum al “Capitalulului” se incheie vituperant si neiertator: “Ceasul din urma al exploatarii capitaliste a sunat. Expropriatorii sunt expropriati”.  Este ceea ce-i atrage si azi pe multi dintre cei care prefera sa ignore costurile experimentelor utopice (“exproprierea expropriatorilor”, adica lichidarea proprietatii private, a pietii libere si a pluralismului democratic) cata vreme se regasesc in noile fraternitati sectare.  Spectrele lui Marx, despre scria Derrida, continua sa se strecoare prin interstitiile unui univers al derutelor, angoaselor, iluziilor si nevrozelor colective.  Mitul “Varstei de Aur” se reincarneaza in exclamatiile “socialismului bolivarian” si in febra fobiilor anti-occidentale si anti-capitaliste (recomand, mai ales in aceste zile, cand “Fratiile Musulmane” devin parte a jocului politic oficial din Egipt, lectura cartii lui Paul Berman, “Liberalism si teroare” aparuta in romaneste in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la Curtea Veche).

Marti tin prelegerile inaugurale la doua cursuri legate intre ele tematic, diferite insa ca substanta si bibliografii: “Marxism and Post-Marxism” si “Rise and Fall of Communism in the 20th Century”. Pentru primul, vom citi textele clasice precum si excelenta carte a a marelui istoric al ideilor Andrzej Walicki, prietenul lui Leszek Kolakowski, “The Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia” (Stanford University Press, 1995). Vom citi, fireste, capitole intregi din trilogia “Main Currents of Marxism” (aparuta acum complet in romaneste, gratie entuziasmului editurii Curtea Veche).  La cel de-al doilea, cartea de baza este “The Soviet Tragedy: The History of Socialism in Russia, 1917-1991″ (The Free Press, 1994) de Martin Malia. Vom citi si istoria concisa a comunismului de Richard Pipes, romaul lui Koestler “Darkness at Noon”, volumul colectiv “The God that Failed” (care sper sa apara anul acesta la Humanitas), cu contributiile lui Koestler, Richard Wright, Ignazio Silone, Gide etc 

Pregatindu-mi prelegerile, am recitit introducerea si primul capitol din Malia (am recenzat cartea in 1995 in “Journal of Democracy”). Regretatul istoric se situa cu tarie impotriva directiilor revizioniste in analiza fenomenului total care a fost sovietismul, insista asupra faptului ca, fara a fi in vreun fel fetisizat, totalitarismul este unicul concept care poate da masura a ceea ce s-a intamplat, ca mult-laudata “history from below” nu poate inlocui “history from above”, ca sovietismul nu a fost inainte de toate o societate, ci un regim ideocratic.  Iar ideologia sa, consecventa, coerenta si constrangatoare, a fost rezultatul adoptarii si adaptarii de catre bolsevici a utopiei cu pretentii stiintifice pe care reprezentat-o si o mai reprezinta inca socialismul marxist.  Intr-adevar, cum scria Malia, “it was the all-encompassing pretensions of the Soviet utopia that furnished what can only be called the ‘genetic code’ of the tragedy.” 

Marx a fost un filosof oracular, a anuntat mileniul, a proclamat iminenta venire a unei revolutii menita sa incheie “pre-istoria” umanitatii.  In termenii lui Voegelin, a incercat imanentizarea eshatonului.  Predictiile sale s-au dovedit false.  Proletariatul ca subiect revolutionar absolut a fost mai degraba o entitate fantasmata decat acea Messiaklasse der Geschichte despre care scria inflacaratul tanar hegelian in “Mizeria filosofiei”.  Il putem citi pe Marx cu mare atentie, chiar trebuie citit pentru a sti care au fost premisele unei incercari disperate de a “lua cu asalt cerul”.  Pan-metodologismul lukacsian, celebrat astazi de Slavoj Zizek si admiratorii sai, nu poate fi despartit de dimensiunea gnostica a utopiei.  O utopie in care promisiunile universaliste se ingemanau, rau-prevestitor, cu exaltarea si mobilizarea resentimentului social (reluata azi, aceasta fervoare, de apostolii anti-globalismului).  Un important ganditor, din pacate prea putin cunoscut astazi, Franz Borkenau, observa dualitatea intrinseca a doctrinei marxiste, coexistenta pretentiei scentiste la suprafata si a ambitiei milenariste in stratul subiacent, ezoteric.  Este ceea ce Malia a formulat cu mare acuitate: “The genius of the system is to express a pseudosalvation religion as a would-be  positive science, and to combine the consolations hitherto reserved to the next world with the certitude of scientific knowledge that is man’s supreme intellectual achievement in this one.   As Alain Besançon put it: ‘Moses and Saint John … knew that they believed… (Marx and Lenin) believed that they knew’. ” Intr-adevar, soteriologia marxista nu poate fi inteleasa fara a lua in consideratie “coaja”  pozitivista, algoritmul aparent indubitabil, dupa cum determinismul predictiv, meteorologia istorica, devine inteligibil doar ca exteriorizare a unei asteptari mesianice, a unui “miez” romantic, infra-rational, intens emotional, nemarturisit si nemarturisibil. Cum a demonstrat Robert C. Tucker, mitul si filosofia sunt indisociabile in gandirea lui Karl Marx, se intrepatrund si ajung in cele din urma sa se confunde.  Un alt Karl (Popper) a avut dreptate: Marx nu a fost un prieten al societatii deschise, chiar dimpotriva.  A sti sa decantezi ce e viu si ce e mort in gandirea sa, a desparti graul filosofic veritabil de neghina ideologica, iata o provocare care merita luata in seama mai ales atunci cand diversii epigoni ai ultimei ore incearaca sa resusciteze tot ceea ce s-a dovedit pierzator. amagitor si nefast in mostenirea autorului “Capitalului”.  Public aici un text tasnit dintr-o legitima exasperare, dar si dintr-o cunoastere adanca a ce a fost si ce este radicalismul profetic marxist. (VT)

Marxismiada

de Valentin Stângă

Orice ideal poate fi lesne compromis de urâţenia celor angajaţi în realizarea lui. Când o lichea vorace, un troglodit isteric sau o puşlama bătăioasă slujesc o doctrină, apără un blazon sau transpiră pentru principii, scopurile, oricât de nobile,    se contaminează de impurităţile, făţărnicia şi stilistica reprobabilă a cruciaţilor. Totodată, e limpede că idealul proclamat rămâne o simplă marotă propagandistică, un nebulos clişeu oratoric folosit pentru a justifica grozăviile metodologice consacrate de partizanii lui.

Acum, dacă am admite, de dragul aproapelui de stânga, că zenitul comunist e luminos, umanitarist şi că eudaimonia marxistă e un ţel onorabil, nu ne rămâne decât să aruncăm o privire asupra dimensiunii manageriale a unui atare proiect de reformă socială şi asupra profilului psihologic al resursei umane adecvate. În primul rând, e nevoie de o garnitură de indivizi exaltaţi, furioşi, adevăraţi satiri ai prăpădului. Convinşi că tradiţia e o arborescentă eroare, urzeala de lanţuri manevrată de clasa exploatatoare, protagoniştii revoluţiilor socialiste dărâmă statui, batjocoresc instituţii, pângăresc temple, terfelesc ierarhii şi desfiinţează etichete. Însă frenezia iconoclastă şi delirul ireverenţei, patosul detabuizării sălbatice şi voluptatea lichidării tuturor organigramelor n-au cum să ţâşnească dintr-un fond de generozitate, cumsecădenie, decenţă şi probitate. E nevoie de  o magmă sufletească în care prostia, resentimentul, necuviinţa şi ura se potenţează reciproc. Proletarii lui Marx nu sunt muncitori simpatici, cordiali, ajunşi disidenţi prin forţa împrejurărilor. Din contră, e vorba de un balaur colectiv, grobian, inclement şi blasfemiator, unealtă a unei smintite Istorii dialectice.

Nici eroii vectorului comunist nu seamănă defel cu omologii lor din evii precedenţi. Turnătorul, escrocul, şmecherul, ignarul, canalia, zavistnicul, agitatorul – iată “cavalerii” oricărei disoluţii comunitare. Nici un ţesut social hrănit cu proteina unei vechi tradiţii nu poate fi destrămat fără oficiul sinistru al unor voluntari din speciile adineauri pomenite. Iar în siajul acestor profanatori în ebuliţie creşte figura dominatoare a casapului, acest Mesia de-a-ndoaselea, heteromorf şi ubicuu, însărcinat cu cauterizarea “furunculelor” reacţionare. Mă îndoiesc că Marx, în timp ce-şi torcea gândul[1], nu era conştient de faptul că pajul apocalipsei sale e Cain, nu Spartacus. Şi atunci, cu o asemenea teratologie morală dedusă din chiar prefaţa idealului comunist, mai poate fi curăţat şi absolvit acesta din urmă de sângele, real sau speculativ, al victimelor sale?


[1] “Mögen die herrschenden Klassen vor der kommunistischen Revolution zittern.” (Manifest der Kommunistischen Partei, Kapitel 4)


Parinti si copii: Despre predestinare, asumare si libertate

30/01/2011

Asumarea trecutului, inclusiv responsabilitatile politice ale unor oameni apropiati, este intodeauna o operatiune dificila din punct de vedere psihologic. Nu este un lucru usor sa faci distinctia intre familia biologica si cea politica. Dar a nu recunoaste lucruri ce tin de ordinea evidentei, a idealiza niste oameni numai pentru ca s-a intamplat sa-ti fie rude ori cunostinte apropiate, situatii in care vor fi fost cat se poate de normali, ori chiar tandri si generosi, ignorand rolul lor in miscarile totalitare (mai important ori mai putin important, acest lucru il evalueaza istoricii) tine de un subiectivism incurabil. Svetlana Allilueva a scris “20 de scrisori catre un prieten” in care a povestit lucruri ingrozitoare despre tatal ei, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin.  Marturia ei ramane proba irefutabila a implicarii lui Stalin in asasinarea marelui actor Solomon Mikhoels.  Baiatul guvernatorului nazist al Poloniei, Frank, a agonizat in textele sale privind responsabiltatea familiei sale. Cartea istoricului de la Berkeley, Yuri Slezkine, “The Jewish Century” exploreaza tocmai aceste relatii conflictuale, tensiunile pe care el le aseaza sub semnul unui paricid simbolic.  Sigur, Sergo Beria l-a romantizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alti copii ai magnatilor stalinisti au fost mai putin dispusi sa se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de externe stalinist din anii 30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov.  Din cartea lui Orlando Figes, “Whisperers” aflam ce rol important joaca azi, in miscrarea “Memorial” fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul.

Fiul lui Zygmunt Modzelewski,  ministrul de externe al Poloniei stalinistului Boleslaw Bierut, istoricul Karol Modzelewski, a scris, in 1964, impreuna cu Jacek Kuron, unul dintre primele manifeste anti-totalitare din Europa de Est post-stalinista, a fost arestat si condamnat de regimul Gomulka. Ulterior, a fost unul dintre consilierii lui Lech Walesa si senator pe lista Solidaritatii. Arhitectul Laszlo  Rajk, fiul protagonistului procesului-spectacol de la Budapesta din 1949, a fost un lider al Opozitiei Democratice din Ungaria, apoi parlamentar din partea Liberilor Democrat (in mai 3000, la Varsovia, am stat indelung de vorba despre parintii sai, despre Imre Nagy, Janos Kadar si Noel Field, despre relatia dintre biografie, optiuni politice si libertate).  Fiul lui Rudolf Slansky, un stalinist ucis de colegii sai stalinisti in marea inscenare antisemita numita “procesul de la Praga” din octombrie 1952, a fost membru al Cartei 77 si a fost numit de Vaclav Havel primul ambasador al Cehoslovaciei libere si democratice la Moscova (la scurt timp dupa revolutia de catifea), a fost apoi ambasador al Republicii Cehe la Bratislava. Ginerele Anei Pauker, doctorul Gh. Bratescu, a scris lucrari excelente de analiza a terorii staliniste.  Fiul lui Matei Socor, autorul muzicii  imnului de stat al RPR,  istoricul Vladimir Socor, a lucrat la sectia de cercetare a postului de radio “Radio Europa Libera”, a scris studii remarcabile despre comunismul romanesc, est european si sovietic, si este in prezent un respectat analist al spatiului post-sovietic.  Tatal poetului disident lituanian Tomas Venclova a scris imnul de stat al RSS Lituaniene, fiul sau a sfidat birocratia profitocratica. Mama lui Adam Michnik a fost autoarea unui manual stalinist de istorie pentru tinerii polonezi. 

Am analizat pe larg propria mea relatie cu parintii mei, cu alte rude apropiate, in volumul de dialoguri “Ghilotina de scrum” aparut intr-o editie revazuta la Polirom acum cativa ani (tema e analizata in adancime in dialogul cu Adriana Babeti). Ma grabesc sa adaug doua lucruri: mai intai, faptul ca tatal meu nu a facut parte niciodata din CC, nu  a fost membru al aparatului suprem, nu a fost ministru, nici ministru-adjunct, nu a lucrat in si pentru Securitate.  A crezut in comunism, a propagat ideologia comunista, a fost un idealist, un “true believer”. Dar nu voi nega niciodata ca a facut parte din structurile care au impus indoctrinarea comunista. Doi, am considerat abuzurile comuniste abominabile, nu am detinut proprietati in Romania comunista, nu detin asemenea proprietati nici in cea post-comunista. Analiza pe care o fac totalitarismelor secolului al XX-lea este inspirata de ratiuni profesionale si morale.  Daca ar exista un fel de predestinare, ori o maledictiune care ar interzice diferentele de viziuni dintre generatii, omenirea ar fi ramas pe veci osandita sa repete gestul lui Cain fata de fratele sau Abel (scria Victor Hugo: “Un éternel Cain tue à jamais Abel”). Ivan Turgheniev n-ar mai fi scris “Parinti si copii”.

Prea putini dintre copiii nomenklaturii din Romania au urmat aceasta cale si ma intreb de ce. O exceptie despre care am scris o reprezinta romanciera Cela Varlam, fiica unui important membru al conducerii comuniste.  As mai da un exemplu revelator. Nascut intr-o familie de faimosi  ilegalisti, diplomatul Mircea Raceanu a rupt cu sistemul, a fost arestat sub acuzatii absurde, a fost condamnat la moarte, a supravietuit si a scris carti extrem de necesare despre teroare, abuzuri si minciuna in Romania comunista.  Cu un pret imens, Mircea Raceanu a ales sa fie liber. Prin 1991, fiul lui Virgil Trofin, Mircea, a scris un text in “Dreptatea” (deci nu in “Azi” sau “Dimineata”) in care vorbea despre finalul tragic al tatalui sau. Nu stiu sa fi fi revenit cu alte contributii la intelegerea a ce a fost regimul comunist.  In rest, tacere ori chiar romantizare.  Exista chiar un fel de reactie ultragiata cand vorbesti despre rolul lui Valter Roman (impingand devotiunea filiala in directia mistificarii istorice, Petre Roman continua sa-l priveasca drept un “anti-stalinist”, cand documentele arata ca Valter Roman a fost de fapt instrumentul sovieticilor si al lui Gheorghiu-Dej in eforturile de a distruge vointa de rezistenta a lui Imre Nagy in timpul deportarii din Romania, la Snagov); fata lui Pantiuşa si a Anei Toma da interviuri din Israel, aparute la Bucuresti in “Jurnalul National”, in care vorbeste despre “omenia” tortionarului suprem din epoca stalinismului dezlantuit in Romania; Serghei Niculescu-Mizil si Oana Mizil, fiul si nepoata fostului propagandist de frunte al regimului comunist, sunt ofuscati cand se spune cine a fost tatal respectiv bunicul lor, un activist care a stat pana la capat langa Ceausescu, a votat tot ceea ce a cerut dictatorul. 

Pe langa acestia, mai sunt si locuitorii subteranei, gata sa azvarle cu noroi in cei care indraznesc sa lumineze paginile tenebroase din trecut. Nu este vorba de oameni care isi exprima informat, rational si coerent opiniile. Ma gandesc la acei indivizi imorali, autodesemnatii procurori colerici, poluind cyberspatiul cu productii mereu indignate, perorand in numele unei stranii corectitiduni istorice, care (des)considera anticomunismul ca fiind, in oricare dintre ipostazele sale, inclusiv aceea civic-liberala, un alibi pentru extrema dreapta.  Ca si cum faptul ca Stalin a manipulat si a instrumentalizat cinic antifascismul ar compromite opozitia democratica fata de ambele  totalitarisme. O simptomatologie si o taxonomie a acestor reactii ar fi extrem de instructive si de benefice.

O prima versiune a acestui articol a aparut in saptamanalul electronic “Acum”:

http://www.acum.tv/articol/25148

O versiune largita poate fi citita pe portalul:

www.contributors.ro


Omul intre oameni: Politicul ca spatiu al libertatii

28/01/2011

Scria Hannah Arendt ca acolo unde gandirea si actiunea sunt separate, spatiul liberatii se afla in primejdie.  Evident, intr-o tiranie, nici reflectia, nici actiunea nu se pot manifesta neingradite, sunt supuse necontenitelor incercari de control, supraveghere, manipulare, inregimentare.  Este vorba de o falsificare a politicului, de o uzurpare semantica si de o caricatura a dreptului la exprimare: ai dreptul doar sa te aliniezi si sa aderi.  De aici si chemarea de a institui, in regimurile comuniste, un teritoriu al antipoliticii ca spatiu alternativ in care contestatia se configureaza in chip spontan, fara vreun stat major si fara proiecte ideologice cu pretentii vizionare (a se vedea cartea lui George Konrad Antipolitics, precum si The Power of the Powerless, volumul coordonat de Vaclav Havel in anii “normalizarii” husakiene, documente fundamentale al gandirii disidente est europene pe care le-am analizat pe larg in cartea mea Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel).  Arhetipul unui regim totalitar il capta Orwell in imaginea bocancului pus peste o gura umana, forever.  Sau Hannah Arendt cand spunea ca in dictaturile totalitare tot ce nu este interzis este obligatoriu. 

Intr-o democratie insa, a te sustrage ca intelectual sferei publice, a o nega ori a o ignora este un gest subiectiv justificabil, insa cu implicatii uneori primejdioase (mai mult sau mai putin anticipabile). “Daca nu acum, cand?”  “Daca nu noi, cine?”  Sunt acestea intrebari care spun totul despre necesitatea unei prezente a intelectualului in marea, vitala conversatie democratica.  Oricine l-a citit pe Kolakowski stie ca filosoful polonez nu a evitat sub nici o forma angajamentul public.  Cand i-a aparat pe studentii revoltati ai Universitatii din Varsovia, in martie 1968, el stia ca-si va pierde dreptul de a preda, ca va urma exilul.  Heberto Padilla era un scriitor rasfatat de dictatura castro-guevarista pana cand a indraznit sa devina un critic al abuzurilor.  A fost ponegrit, calomniat, surghiunit. La fel regretatul Vasili Aksionov in URSS.

A nu consimti la injustitie si minciuna este un gest politic, intr-o dictatura si, cu mult mai putine riscuri, intr-o democratie.  Riscurile insa exista. “Apelul catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu a generat  mizerabile, infame campanii de calomniere a unui stralucit intelectual. La fel, angajamentul civic al Anei Blandiana a dus la injurii abjecte in presa fesenisto-peremista.  Ce sa mai spun despre dejectiile revarsate in anii din urma impotriva celor demonizati drept “intelectualii lui Basescu”?  De la H.-R. Patapievici la Teodor Baconschi, de la Mircea Mihaies la Catalin Avramescu, niciunul dintre acesti intelectuali remarcabili nu a scapat de furia “demascatoare” a celor care altminteri predica sforaitor valori civice.  Cand, in urma cu vreo trei luni, s-a petrecut grotesca farsa a “canonizarii” mediatice a unui sicofant suprem al dictaturii, cei care am intervenit public am fost stigmatizati (chiar de catre unii intelectuali) ca n-am asteptat suficient, ca sunt lucruri ce “nu se cuvin spuse”, ca trebuie gasit un “ton echilibrat”, ca au existat mai multe fatete ale problemei si cate alte rationalizari rasucite. Impreuna cu prietenii mei de idei si valori, eu cred ca in raport cu totalitarismul, cum scria Nadejda Mandelstam, a tacea este o crima impotriva umanitatii. La fel, cand sunt puse in discutie teme esentiale pentru destinul unei comunitati politice, tacerea intelectualior sugereaza ca ei prefera sa ramana, vorba Monicai Lovinescu, “orfani ai curajului”. Apolitismul este de fapt o forma rusinata de politica, este politica dezertarii. Evident, nu pledez pentru politizarea discursului stiintific, pentru un partizanat patetic, pentru indistinctia dintre domenii, ci pentru responsabilitate civica.  La aceste lucruri m-am gandit citind excelentul editorial, de o ardenta onestitate, semnat de Liviu G. Stan in “Obiectiv Cultural”. (VT)

În mare parte, mediul cultural românesc excelează la capitolul unei prejudecăţi populare şi populiste căreia îi atribuie, nu de puţine ori, coroniţa de aur a virtuţii. Care? Aceea că apolitismul reprezintă singura garanţie care dă măsura unui intelectual veritabil, “la locul lui”, cunoscut şi sub titulatura de “nepătat”. Astfel, s-a ajuns la următoarea departajare idiosincratică, deci incitantă: pe insula “răilor”, a servitorilor lui Moloh stau, evident, intelectualii cu poziţie politică, în timp ce pe insula “bunilor”, a vestitorilor epistemologiei divine se află, bineînţeles, intelectualii apolitici. Alfel spus, în limbaj social, orientarea politică trădează existenţa şmenului, iar apolitismul este parafa cinstei. Desigur, dacă ne-am afla în “actul I” al descoperirii focului, această “paradigmă” ar avea farmecul ei, însă cum trăim în plină defulare a societăţilor umane, deci înotând într-un ocean al diferenţelor, de la apolitism până la afundarea în mâlul fraudei morale nu mai e decât un pas, din punctul meu de vedere. De ce? Deoarece, fiind insensibil la orice vibraţie etică, neavând nicio direcţie, băltind în comoditatea neutralităţii şi făcând abuz de speculaţie pentru a-şi atinge scopurile, apolitismul implică, în mod esenţial, absenţa credinţei în ceva, adică frauda morală – nu ca act premeditat, ci mai degrabă ca o stare de fapt a prezenţei voinţei şi raţiunii în lume. Căci a trăi fără a crede în ceva înseamnă, din punctul meu de vedere, a-ţi avorta libertatea, a-ţi reduce darul vieţii la un simplu ambuteiaj de nevoi şi de emoţii cu valabilitatea frazeologică. Personal, văd în apolitism cea mai exactă dialectică a lenei de a fi.

În “Făgăduinţa politicii”, Hannah Arendt face o diferenţiere de o subtilitate exemplară între om şi omul între oameni. Ea spune: “Omul (în substanţa lui, n.m.) este apolitic (…) Politica apare în ceea ce există între oameni şi se instituie ca relaţie”. Aşadar, dacă investim cultura, în tot imperiul ei ramificat, cu graţia de-a face posibilă coabitarea indivizilor ca expresie intelectuală, apolitismul duhneşte din nou tot a fraudă morală, căci el respinge “ceea ce există între oameni”, adică mişcările lăuntricului, emoţiile, angoasele, bucuriile (care alcătuiesc “sistemul celular” al culturii) – adică se are pe sine ca singur scop, deci devine dialectica lenei de a fi. Sau, cum ar fi formulat Montaigne chestiunea, devine un suflet care “rătăceşte în sinea lui”. O cultură adevărată nu se poate articula pe umerii apolitismului, deoarece ea cere angajament şi responsabilitate, mai exact o poziţionare politică faţă de lume. Pe aceşti umeri nu se poate articula decât simulacrul sau, mai elegant spus, pastişa. Este abominabil ca un individ să aibă pretenţia de-a se numi “om de cultură” şi, în acelaşi timp, să-şi vâre capul în sacul cu vată al apolitismului. Este ipocrit să faci lobby democraţiei, să te baţi cu pumnul în piept că eşti liber şi, totuşi, să fluturi steguleţul de mucava al apolitismului. Sau, pur şi simplu, este pervers.
Apolitismul este întotdeauna vinovat.

Apropo, aţi observat că, orice s-ar întâmpla, apoliticii pică mereu în picioare?

http://cultural.obiectivbr.ro/editorial/51867-apolitismul-o-frauda-morala.html#


Caravana orientala: O alianta ca-n basme, cu triumviri, tertipuri si travestiuri

27/01/2011

Nu e prima oara cand o spun: etichetele, denumirile de partide, auto-identificarile ideologice din lumea post-comunista sunt adeseori extrem de inselatoare, ascund mai mult decat dezvaluie. Impostura, mastile, falsele epifanii, dublul limbaj, abjurarile sanctimonioase si complicitatile inavuabile au marcat puternic aceste ultime doua decenii (intr-un mod pe cat de derutant, pe atat de nociv).  Ceea ce se inoculeaza prin aceste jocuri de culise este opusul suveranitatii populare.

Recenta intalnire au sommet de la Iasi, imbratisarile politice la care a lipsit, ma intreb de ce oare, liderul de facto al PC si supervizorul antenelor, marele manager al coalitiilor din umbra (cele urzite in birourile Grivco) sunt expresia acestui haos valoric, a unui talmes-balmes aiuritor si asurzitor, dar si a dispretului pentru angajamentele si argumentele ideologice.

Trei mi se par probleme culturii politice post-comuniste (evident sunt mai multe, dar ma limitez aici la acestea): cinismul, clientelismul si coruptia.  Aceste trei tare surpa insasi legitimitatea institutiilor fundamentale, subrezesc constitutionalismul democratic.  Ele sunt exact opusul a ceea ce-ar trebui sa fie valorile calauzitoare intr-o democratie liberala, acele trei T-uri (din engleza): Trust, Truth, and Tolerance.  In Polonia si Ungaria, dezmembrarea (ori, mai exact spus, demolarea) a ceea ce se cheama “the socialist welfare state” a fost, in mare masura, opera post-comunistilor.  In Romania, ei sunt cei mai agresivi in tentativa de a bloca un ansamblu de politici economice si sociale care nu mai sufera amanare.  Iar faptul ca un partid ce se proclama de dreapta a ajuns sa sustina o platforma a unei stangi in sensul cel mai real al cuvantului reactionara, este cat se poate de dezamagitor.  Din acest moment este imposibil, daca vrei sa fii onest, sa nu numesti aceste declaratii ale conducerii PNL privind atasamentul fata de valorile de centru-dreapta drept altceva decat o frauda semantica, un exercitiu manipulativ, un travesti, deci praf in ochi.  Profesor de istorie, Crin Antonescu stie ca triumviratele se termina de-obicei cu spintecarea (reala ori simbolica) a doi dintre aspirantii la suprematie de catre al treilea.  Mediocritatea celui din urma, de pilda cea eronat atribuita lui Stalin de catre Zinoviev si Kamenev, nu a fost in avantajul acestora.  O vorba inteleapta spune: “Nu e pntru cine se pregateste…”, iar Crin Antonescu ar face bine sa mediteze la ea.  Stanga lui Victor Ponta nu este cea a socialistilor francezi ori a social-democratilor germani.  Este stanga lui Ion Iliescu si a nostagicilor unui regim parazitar, represiv si profitocratic. Este stanga admiratorilor lui Peron, “Che” Guevara, Fidel Castro, fratii Ortega si Hugo Chavez. 

Iata, sub semnatura lui Cristian Robu Corcan,  o analiza lucida a acestor salturi mortale care nu au decat o singura explicatie logica: o sete irepresibila de putere camuflata in frazeologia bombastica a “interesului national”.  O putere de dragul puterii, ori mai exact de dragul indiguirii eforturilor de a consolida statul de drept. (VT)

Pentru cei care au ţinere de minte, n-a trecut mult timp de când, brusc răsucit din cheiţă, Crin Antonescu l-a sprijinit pe Mircea Geoană pentru preşedinţie. De la momentul acordării “sprijinului”, privind puţin în urmă, Crin Antonescu, “edificat” pe atunci, afirma că Traian Băsescu a fost adus la putere “de lăcomia, de clientela, de hoţia, de demagogia PSD, a regimului Adrian Năstase. A regimului Iliescu-Năstase. Ponta, mai mititel, dar acolo”. Asezonarea a venit rapid, cu o secundă înainte de apariţia saltimbancă a cuplului Geoană-Antonescu, care sărbătorea o victorie ce nu exista. Cireşica de pe tortul fleşcăit a fost pusă tot de Crin Antonescu. Citez din viziunea lui asupra omului politic Geoană: “Domnul Geoană face parte din aceeaşi lume de şantajişti cu domnul Băsescu şi nu putem să acceptăm să impunem întregii ţări un manechin care doreşte să devină preşedinte”. Ideea e următoarea: dacă vrem cu tot preţul să credem că preşedintele liberalilor este un om onorabil, un bun profesionist, un politician cu perspectivă etc, atunci nu mai rămâne să constatăm decât că vorbeşte gura fără el. Dar trebuie să şi admitem, pe de altă parte, că orice om vorbeşte, de obicei, din preaplinul din el.

În această primă fază am avut de-a face cu un proces în care personalitatea politică a lui Crin Antonescu a devenit tulbure, mâloasă, groasă şi obnubilată până aproape de indistinct. De aceea, prima tentaţie a fost de a nu mai lua în serios nimic din emanaţiile contradictorii ale Antonescului. Dar rămăsese, totuşi, aparent intact, PNL-ul, având câţiva lideri şi oameni reprezentativi, de gândire liberală: Vosganian, Raymond Luca, Orban, Neagu Djuvara, Marius Oprea,Tăriceanu. Însă Antonescu n-a fost mulţumit să se facă praf doar pe el însuşi, ci şi partidul şi – logic, nu? – electoratul liberal, unul constant, dur şi nedezminţit. Aşa că s-a trecut la faza a doua, cea care a propagat cu repeziciune endemică plăgile lui Crin în tot partidul. Astfel se face că, prin intrarea în alianţă cu PC, “liberalul” dispare din constituţia PNL-ului şi apare o struţo-cămilă cu iz de partid unic: Alianţa de Centru Dreapta! Măi să fie! Derutantă treabă, în condiţiile în care pentru Crin nu contează doctrina şi orientarea. Se pregăteşte, de asemenea, şi o căsătorie cu PSD, ca nou formatul partid să devină o Alianţă de Centru Dreapta Stânga. Avem, din acest punct, o adevărată caravană orientală, care străbate deşertul românesc dând numere de circ, expunând femei cu barbă, fetuşi în spirt şi animale exotice. Electoratul liberal, răbdător, trebuie să aştepte şi sosirea experţilor guvernamentali germani, a doctorilor indieni şi a economiştilor peruani şi tabloul suprarealist creat va fi întreg.

Dacă disiparea electoratului tradiţional de stânga – mă refer la bugetarii de vocaţie, asistaţii noştri de aur – se face cu costuri enorme, distrugerea electoratului liberal se face de la sine, prin simpla voinţă a unui singur om. Din acest punct de vedere, putem spune că bunul simţ funcţionează, Crin Antonescu fiind cel mai economicos politician când vine vorba de “inginerii” socio-politice.

 http://www.obiectivbr.ro/editorial/52569-votai-dreapta-centru-stanga-sus-jos-lateral-oblic.html


Sfarsitul ideologiei. In Memoriam Daniel Bell (1919-2011)

26/01/2011

Traim, o spunem adesea, intr-o era post-utopica, post-ideologica, post-istorica, post-industriala, post-moderna.  Nu ne amintim insa ca aceste concepte nu s-au nascut spontan, ca au existat un numar de mari ganditori care le-au cladit pe baza unor profunde studii si a unor remarcabile intuitii.  Daniel Bell, care s-a stins din viata la 91 de ani, a fost unul dintre gigantii stiintelor sociale, un intelectual critic care a ilustrat stralucit vocatia liberalismului anticomunist in veacul marilor seisme ideologice. Cartile sale raman repere inconturnabile pentru intelegerea trecutului, analiza prezentului si anticiparea viitorului. Sa amintesc aici clasicul volum, in fapt o culegere de eseuri filosofico-sociologice, The End of Ideology, o carte menita sa surprinda extinctia eshatologiilor, a teleologiilor si a teologiilor politice in anii 60. Sintagma a facut o spectaculoasa cariera, a fost mai citata decat a fost citita cartea, ceea ce l-a determinat pe profesorul care preda atunci la Columbia University sa se planga in repetate randuri de faptul ca ar fi fost gresit inteles, ca nu a sustinut sub nici o forma decesul ideologiei in genere, ci al proiectelor grandioase de restructurare absoluta a realitatii. Ideea-cheie era ca marxismul incetase a mai inspira credinte arzatoare, ca se intrase intr-o epoca in care vechile modele de analiza sociala sufereau de o iremediabila obsolescenta.  Era vorba, in viziunea sa, de marile mutatii sociale, de transformarea proletariatului industrial investit candva de Marx cu nimbul (misiunea) subiectului istoric total, ca statut social, de dinamica noilor forme de consumerism, intre care, scria Bell, aparitia cartilor de credit a reprezentat a schimbat decisiv mentalitati si comportamente. Bell a fost printe primii care a a explorat geneza noii clase tehnocratic-intelectuale.

Cand Partisan Review a publicat un articol al meu despre relatiile dintre ideologiile revolutionare si miturile politice ale modernitatii, m-am referit si la cartea lui Bell, spunand ca marele ganditor s-ar fi inselat plasand declinul ideologiilor in anii 60 (cartea a aparut chiar in 1960). Argumentul meu era ca tocmai atunci, deci in 1968, s-a produs o resurectie a ideologiilor revolutionare (Mai 68, dar si idealul socialismului cu chip uman al reformatorilor din Cehoslovacia, Noua Stanga din Italia, Germania, Statele Unite, revolta studenteasca din Mexic).  In fapt, sustineam (si ma mentin pe aceasta pozitie), ca epuizarea teoriilor sociale radicale a coincis cu miscarile revolutionare din 1989 din Europa de Est si Centrala: anti-ideologice, anti-utopice, non-chiliastice, non-violente, non-mesianice.  In paginile lui Partisan Review, am fost onorat sa pot dialoga cu o personalitate de o asemenea anvergura. La cursurile mele despre radicalism, utopii si mituri politice am utilizat editia a II-a din The End of Ideology ca lectura obligatorie.  Consider ca si celelalte lucrari ale lui Bell fac parte din tezaurul nepieritor al gandirii sociale:  The Coming of the Post-Industrial Society (1973) si The Cultural Contradictions of Capitalism (1978). Conduc acum o lucrare de doctorat a unui remarcabil student de la University of Maryland, Benli Schechter, despre ganditorii de la Partisan Review si critica totalitarismelor (fascist si comunist). In noimebrie 2010, Benli a fost la Boston, s-a dus la Cambridge, Mass. sa-l viziteze pe Daniel Bell si a facut probabil ultimul interviu cu ilustrul sociolog.  Sper sa-l publice cat mai curand.

Nascut intr-o familie de emigranti evrei din Europa de Est, cel care pana la 13 ani s-a numit Daniel Bolofsky, a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectuailor din New York numit adeseorti The Family (Mary McCarthy a scris un roman a clef despre aceasta fascinanta si extrem de influenta comunitate spirituala). Cei mai apropiati prieteni ai sai, studenti si ei in anii 30 la City College din New York, au fosr Irving Kristol, Irving Howe si Nathan Glazer. Acesti patru ganditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau sa reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asuptra marilor dileme ale Americii din a doua jumatate a veacului al XX-lea. Articolele lor au aparut in reviste intrate in legenda, intre care Partisan Review, The New Leader, Commentary, Encounter si Dissent. Irving Howe, a ramas pana la sfaristul vietii un socialist democratic, s-a opus razboiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington si Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reforma sociala diferite de revolutionarismul de tip marxist, leninist, trotkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stangi si ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor in America secolului al XX-lea, realiazt in 1998 de Joseph Dorman, se intituleaza “Arguing the World” si ii are ca protaganisti pe Bell, Howe, Glazer si Kristol.

Arguing the World Poster [35.9 Kb]

In 1965 Daniel Bell si Irving Kristol au fondat The Public Interest, o revista care avea sa influenteze decisiv optiunile de politici publice din anii ce-au urmat. Prin definitie un sceptic in raport cu orice ideologie “tare”, prin formatie un socialist democrat, prin vocatie un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber si Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologica in miscarea neo-conservatoare (ceea ce nu la impiedicat pe un Amitai Etzioni sa-l califice drept “un neonnservator pragmatic”). Era un spirit liber, nu putea sa se lase prins in nici o formula ideologica limitativa.  Se considera un social-democrat de dreapta si avea, ca si alti intelectuali din New York, o slabiciune pentru traditia mensevica. Asemeni prietenului sau Seymour Martin Lipset, a scris pe larg despre radicalismele extremiste.  In lumea stiintelor sociale  a fost apropiat de Lipset, de Daniel Patrick Moynihan si Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedra, la Harvard, dupa 1969). A fost un adversar al oricarui apriorism inghetat, a al speculatiilor oraculare atat de indragite de diversii radicali.   I-a repugnat orice forma de sectarism: politic, ideologic, religios.  A sustinut valorile democratice in lupta anti-totalitara (in consens cu Albert Camus, George Orwell, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin ori, mai aproape de noi, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Farcasanu, N. Carandino si Petre Pandrea). Cand Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell si-a dat demisia de la The Public Interest.  Nu suporta etichetele, nu se lasa tintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare. Ca si Leszek Kolakowski (un ganditor pe care l-a pretuit si de a carui calda apreciere s-a bucurat el insusi), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat “socialist in economie, liberal in politica si conservator in cultura”.  Cand am scris in urma cu cativa ani un eseu intitulat In Praise of Eclecticism m-a gandit exact la acesti admirabili intelectuali  ale caror biografii stau marturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului.  Doua din cartile sale au fost incluse printe cele 100 de lucrari de maxima influenta din secolul XX de catre Times Literary Supplement. Daniel Bell a fost deopotriva un scholar si un intellectual.  A intruchipat stralucit ambele ipostaze, dar cred ca secretul viabilitatii operei sale provine mai cu seama din curajul de a nu renunta la chemarea sa de intelectual: “The intellectual begins with his experience, his individual perceptions of the world, his privileges and deprivations, and judges the world by these sensibilities”.


Implozie sau revolutie? Ispita reveriei si excesul de luciditate

25/01/2011

Naruirea regimurilor comuniste din Europa de Est nu a fost rezultatul unei singure cauze, cum bine observa Cristian Robu Corcan in cronica de mai jos, deopotriva concisa si densa, aparuta in Obiectiv Cultural. Mai mult, ma grabesc sa adaug in spiritul lui Fr. Furet, 1989 nu a fost un bloc (cum nici 1789 nu a fost un eveniment monolitic).  Anul 1989 a fost precedat de anii 1956, 1968, 1980.  Gorbaciov, cu deschiderea pe care a operat-o, mai ales pe linia destalinizarii radicale, a crearii statului de drept si  a liberalizarii intelectuale, a fost o conditie necesara, evident nu si suficienta, pentru marile schimbari din statele Tratatului de la Varsovia.  La fel si catalizatorii din Vest, de la Ioan Paul al II si Ronald Reagan la Helmut Kohl si Fr. Mitterrand.  Organizatiile non-guvernamentale vestice au contat si ele semnificativ: AFL-CIO (sindicatele americane), Helsinki Watch, Amnesty International, variile grupuri de sustinere a disidentilor.  Cand Jeri Laber, directoarea executiva de la Helsinki Watch mergea la Bucuresti in anii 80 si se intalnea cu unii disidenti, intre care Mihai Botez (obsesiv si draconic urmarit de Securitate, reusind totusi sa-si urmeze calea de disident solitar, care insa era solidar cu alti disidenti, riscand enorm), se trimitea un semnal autoritatilor comuniste ca abuzurile nu vor trece nesanctionate (cartea ei de memorii ar trebui tradusa in romaneste spre a lumina si unele aspecte mai putin cunoscute legate de disidenţa est europeana din acei ani).  In acelasi sens, si aici poate ca Stephen Kotkin nu are dreptate, lipsa de vizibilitate a gruparilor disidente, ori a unor actiuni solitare, nu semnifica absenta societatii civile. Faptul ca Biroul Politic al CC al PCUS discuta in fiecare luni dimineata ce-a spus Andrei Saharov in locuinta sa din exilul de la Gorki, sugereaza influenta extraordinara a acestor actiuni de sfidare  a monopolului comunist al puterii.  Daca initiativele unui Paul Goma ori constituirea SLOMR n-ar fi contat, de se ocupau Ceausescu si Securitatea in chip maniacal de ele?

O paradigma interpretativa (pe care am sustinut-o in scrierile mele, mai ales in “Reinventarea politicului”) a pus accentul pe rolul decisiv al societatii civile in dezintegrarea  acestor dictaturi. Ideea era (si pentru mine ramane) ca asociatiile independente, initiativele spontane, from below, informale, polisul paralel despre care scria disidentul ceh Vaclav Benda, urmarind in primul rand, dar nu numai, protejarea drepturilor omului, propuneau o strategie a iesirii graduale, non-violente, non-apocaliptice din sistem (cea ce T. Garton Ash avea sa numeasca “refolutii”).  In egala masura, am insistat (si nu doar eu) pe declinul, eroziunea ideologiei oficiale, deci pe ceea ce Agnes Heller si Ferenc Feher numeau crepusculul universalismului radical, al teleologiilor redemptive.  Asa s-a nascut incurabila criza de legitimitate a regimurilor leniniste (ideologia fiind singura forma de “legitimitate” pe care acestea o puteau invoca). 

Cartea lui Stephen Kotkin aparuta in 2009 in engleza, tradusa acum in romaneste, insista persuasiv asupra unei alte ipoteze: sinuciderea nomenklaturilor, esecul istoric al socialismului de stat in competitia cu sistemul pietii libere si al pluralismului democratic. Timothy Garton Ash a criticat cartea lui Kotkin in “New York Review of Books”, mentionand cazul Poloniei ca emblematic. Dar tocmai acest lucru il contesta Kotkin si Jan Tomasz Gross (autorul capitolului despre Polonia).  Solidaritatea a fost o miscare sociala de masa, o clasa civic-nationala (cum scria Ken Jowitt recurgand la un concept weberian) care nu si-a aflat un pandant comparabil in alte state din Est. Ar merita spus ca volumul lui Kotkin s-a nascut intr-un seminar tinut la Princeton in 2008 de catre cei doi autori impreuna cu Adam Michnik. Am scris pe larg despre aceste subiecte cand am recenzat cartea lui Kotkin si alte cateva volume despre 1989 in articolul “They Wanted to Be Free” aparut in noiembrie 2009 in “Times Literary Supplement”.  As mai adauga ca Stephen Kotkin este autorul, intre alte lucrari, al unei carti devenita clasica, “The Magnetic Mountain”, despre formarea a ceea ce el numeste civilizatia comunista in perioada stalinismului radical,  iar Jan T.Gross, dupa ce a scris cartile despre sovietizarea Ucrainei si Belorusiei de Vest in 1939-1941 si despre societatea poloneza in perioada ocupatiei naziste, a publicat “Neighbors” (tradusa la Polirom cu titlul “Vecini”, cu prefata mea), despre tragedia comunitatii evreiesti din Jedwabne,  si  “Fear”, o carte despre elementele nestiute ori deliberat ignorate ale pogromului postbelic din orasul Kielce si implicatiile acestui moment insangerat pentru cultura politica si memoria polonezilor de azi. (VT)

Stephen Kotkin, cu o contribuţie a lui Jat T. Gross, Societatea necivilă – anul 1989: implozia structurilor comuniste, Ed. Curtea Veche

Niciunul dintre susţinătorii paradigmei “societăţii civile” n-a fost adeptul explicaţiei monocauzale şi al argumentului monofazic. Este evident că societatea civilă n-a fost singurul factor care a condus la colapsul comunismului în Europa de Est, dar la fel de adevărat este că în ţările de tradiţie revizionist-neomarxistă, în care intelectualii de expresie critică au jucat un rol important, procesul de dezintegrare a dogmei bolşevice a fost mai rapid. Pe de altă parte, societatea “trezită” de “revolta minţilor” (V.Tismăneanu), adică purtând germenii civilităţii, s-a găsit pusă în faţa a două problematici: a) cele trei mituri ale sistemelor comuniste – infailibilitatea, invincibilitatea, ireversibilitatea – se prăbuşiseră; b) peste ruinele celor trei mituri trebuia să se construiască o societate democratică bazată pe individualism civic, tradiţie pluralistă, legitate şi piaţă liberă. Astfel, societatea civilă se suprapune unui mit cu capacitate de a deveni realitate, discursul ei având potenţial mobilizator, ideea esenţială şi iniţială fiind aceea a reafirmării demnităţii civice prin repudierea duplicităţii.

Abordarea lui Stephen Kotkin, profesor de studii ruse şi relaţii internaţionale la Universitatea Princeton, şi a lui Jan T. Gross (autorul capitolului despre Polonia) exclude aşa-numitele “reverii ale societăţii civile” sub un strict exerciţiu de luciditate (excesivă, s-ar putea spune), opunându-le “contextul” (momentul în care foştii disidenţi şi-au pierdut relevanţa) şi transformarea istorică a nomenklaturii. Contextul, în acest caz, deturnează sensurile exploziei structurilor comuniste din 1989, deci respinge paradigma societăţii civile, aducând problematica prăbuşirii în zona falimentului intrinsec, adică a imploziei, fapt pus pe seama eşecului economic al comunismului. Adevăraţii gropari ai regimurilor comuniste au fost, în această cheie, deţinătorii de putere din nomenklatură, care s-au constituit în clasa principalilor beneficiari ai privatizărilor sălbatice, clasă denumită de Kotkin “societate necivilă”. Interpretarea capătă pe această direcţie un punct de vedere reducţionist: cel al economiei politice mondiale sub raportul unei clase politice falimentare într-un sistem lipsit de mecanisme autocorective. Adevărata enigmă, însă, după cum afirmă V. Tismăneanu, pe care profesorul Kotkin încearcă s-o dezlege constă în cedarea puterii fără represiune (excepţie a făcut România) a societăţii necivile în condiţiile în care deţinea controlul absolut al armelor, resurselor şi mijloacelor de comunicare în masă. Răspunsul, consideră V. Tismăneanu, stă sub probabilitatea unui impuls utopic, dar de aici începe o altă carte.

http://cultural.obiectivbr.ro/

Recomand, de asemenea, substantiala recenzie datorata Alinei Pavelescu:

http://savonarolawho.wordpress.com/2010/12/09/societatea-necivila-sau-cum-a-cazut-comunismul-prin-sine-insusi/


Autopsia resentimentului

24/01/2011

Am avut ocazia sa scriu pe larg, mai ales anul trecut, despre fenomenul psihologic, social, politic si cultural reprezentat de ceea ce numim resentiment.  Volumul aparut la Editura Curtea Veche propune directii hermeneutice diverse, refuza monotonia cu pretentii omnisciente.  Ceea ce asigura unitatea de viziune este convingerea autorilor ca resentimentul este o forta coroziva, adeseori distructiva, individual si social, ca nu poate fi generator de dialog si conlucrare altruista.  A trai intru resentiment inseamna a nu te bucura de existenta, de lume, de viata.  Iata mai jos o subtila cronica de Liviu G. Stan publicata in excelentul lunar “Obiectiv Cultural” care apare la Braila. O publicatie proaspata ca viziune, consecventa ca atitudini, incitanta ca semnaturi.  Remarc, in primele doua numere, interviurile cu Ana Blandiana si Radu Paraschivescu.  Voi reveni despre o alta cronica interesanta in acelasi numar al revistei.  Ma bucur sa anunt ca in curand voi incepe o colaborare lunara cu aceasta revista pe teme legate de utopii, revolutii, ideologii.

Ideea ca marile dezbateri ar fi cumva apanajul centrelor intelectuale traditionale nu mai este actuala (daca a fost vreodata) in aceasta era a comunicatiilor instantanee prin internet. Iar un grup de tineri care cred in valorile societatii deschise si nu se tem sa-si afirme crezul poate face lucruri formidabile. Imi amintesc de o fraza a marii antropoloage Margaret Mead care spunea: “If you think that two or three individuals cannot change the world, you’re wrong. In fact, this is the only way the world has changed.”  Atunci cand pluteste in aer un fel de defetism auto-paralizant, cand multi par sa fi obosit de atata efort anti-totalitar pe care il privesc cu crescand scepticism, cand ni se propune nonsalant un anti-anticomunism chic (ori cool),  este reconfortant sa vezi ca nu toata lumea este resemnata, ca mai suntem cativa (mai multi decat ne lasa se credem variile medii ancilare), care nu renuntam la idealurile unei societati intemeiata pe adevar, incredere, civilitate, onoare si transparenta, care credem ca este demn sa te revolti contra minciunii si este nedemn sa pactizezi cu ea. (VT)

Liviu G. Stan despre  “Anatomia resentimentului”, Ed. Curtea Veche, 2010

Într-o societate în care călăul şi victima, execuţia mediatică şi demascarea, cultura şi demagogia, ideologia şi politica sau Dumnezeu şi biroul de plasare al forţei de muncă se confundă într-un amestec letal de voioşie şi apocalipsă, cauterizând creierul şi fraudând inima, o carte precum “Anatomia resentimentului” vine ca o gură de aer proaspăt pentru cineva care se îneacă. Deci, ca o invitaţie la normalitate. Pe scurt, interoghează conştiinţa şi curăţă ochiul. Evident, ca orice invitaţie la normalitate, deci utilizând bunul simţ creştin nu pe post de instrument, ci ca vizor interior, vor exista anumite voci – de un anumit pigment ideologic al camuflajului socio-cultural – care se vor simţi vexate şi vor susţine că totul nu e decât o goană după putere. Din două motive: 1) semnatarii, în marea lor majoritate, sunt intelectuali de dreapta sau au viziuni de dreapta, adică provin din zona discernământului politic şi nu din cel al vendetelor civice; 2) semnatarii nu fentează psihanalitic realitatea, ci o autopsiază pe masa de oţel a patologiilor sufleteşti, adică tulbură “jocurile de societate”.

Coordonată de Vladimir Tismăneanu, “Anatomia resentimentului” reprezintă un grupaj de texte scrise de unele dintre cele mai interesante figuri de pe harta politologiei anti-comuniste actuale, care au drept verigă tematică, evident, resentimentul, privit din toate unghiurile lui de manifestare – religios, social, cultural, politic. Ce rezultă din alăturarea unor figuri de calibru analitic precum Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Mihai Şora sau Mihail Neamţu, ca să enumerăm doar câteva nume din lista selectă a semnatarilor? O radiografie tulburătoare a uneia dintre cele mai dramatice boli “silenţioase organic”, în eprubeta căreia sufletul riscă să devină doar un urlet de neputinţă pierdut în noaptea unui neant energic – resentimentul.

Jucând politic, de obicei, pe cartea unui egalitarism care, conform lui Nietzsche, detestă sublimul, “stătut şi retractil” (Mihai Şora), simţindu-se “1. jignit din naştere. 2. neconsolabil. 3. inferior.” (Teodor Baconschi), plecând mereu “de la o experienţă negativă pentru care un «cineva» uşor de identificat este responsabil” (Sever Voinescu), propagându-se “prin lanţ cultural” (Sorin Lavric), cu o mediocritate “proiectată asupra celoralţi” (Cristian Preda), umbrind “puterea celui invidios de a se bucura de propriile daruri” (Vlad Mureşan), percepând “succesul altuia drept o ofensă personală” (Marta Petreu), hrănindu-se din “intrigă, maşinaţiune, atac sub centură” (Mihail Neamţu), având nevoie, pentru a-şi radia aproapele, “de acest vehicul lingvistic şi mentalitar care este vulgaritatea” (Ioan Stanomir), exprimând “o formă extremă de admiraţie doar spre a o distruge sub o presiune care cere, urgent, îndepărtarea diferenţei” (Traian Ungureanu), mânat de “un viciu ce întunecă sufletul” (Dragoş Paul Aligică), devenind “o condiţie de neocolit a prostiei” (Bogdan Ivaşcu), înarmat cu “o adevărată cultură a nepăsării” (Cătălin Avramescu), refuzând “lumea pentru că nu-i seamănă şi al cărui singur sens devine distrugerea ei” (Angelo Mitchievici), aflat în “absenţa iertării” (Tereza-Brânduşa Palade), interzicând “sub pedeapsă grozavă, toate faptele bune” (Andrei Cornea), transformând obiectul urii “în singur responsabil de ura pe care i-o purtăm” (H.-R. Patapievici), omul resentimentar trăieşte un chin “sub semnul unei solitudini nesfârşite, în fond autoindusă, autogenerată, o neputinţă devorantă de a recunoaşte dreptul celuilalt de a fi tot om” (Vladimir Tismăneanu).

În spaţiul public românesc, resentimentarul se află peste tot şi, indiferent de zona în care acţionează (instituţie, mediu cultural, partid etc.), omul resentimentar, aşa cum îl prezintă semnatarii cărţii, urmăreşte un singur scop, în jurul căruia întinde plasa unei “filosofii de viaţă”: aruncarea în paralizie a oricărei forme de expresie a viului.

“Anatomia resentimentului” este o carte care povesteşte ura trecutului pentru a reduce ura prezentului şi ura prezentului pentru a clasifica ura trecutului (altfel spus, pentru a cerne binele de rău), iar a opune unei asemenea cărţi ignoranţa, înseamnă, invariabil, a-i da un brânci moral resentimentului.

http://cultural.obiectivbr.ro/cronica-de-carte/51850-autopsia-resentimentului.html

http://cultural.obiectivbr.ro/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 186 other followers