Adolescent fiind, l-am vazut prima oara pe George Balan la Sala Dalles, prin 1966 sau 1967, cand a tinut o prelegere despre Mahler si Bruckner (cred). Era in perioada micro-dezghetului de la Bucuresti. L-am ascultat ani de zile la radio, gratie lui am descoperit compozitori si interpreti geniali. Imi amintesc ce scria de pilda despre Dmitri Baskirev ori despre pianista franceza atat de admirata de Monica Lovinescu, Monique de la Bruchollererie.
Critic muzical de imens rafinament, George Balan este un erudit, subtil si original filosof al culturii. Imperiul esteticului insa nu este pentru el separat de cel al istoriei reale. Generatia mea ii datoreaza faptul ca, prin pasiunea si intelepciunea cu care a slujit muzica, ne-a permis sa crestem in deplin respect pentru valorile umaniste. Fidel lectiei lui Thomas Mann, George Balan a ramas atasat, de atatea decenii incoace, nobletii spiritului. In anii dictaturii, a ales, ca si alti carturari de seama, ca si atatia alti oameni onesti, calea exilului. Traieste in Germania, este in continuare o constiinta mereu vie, mereu nelinistita, un indragostit de libertate. M-am bucurat nespus cand, acum cateva luni, am primit un mesaj de amicala solidaritate din partea sa.
Pentru mine, randurile domnului George Balan contrabalanseaza cu asupra de masura toate stupiditatile si mizeriile proferate de unii si de altii. Pentru ca aceste randuri isi au originea in afinitati de valori si n-au nimic de-a face cu valtoarea politica ori cu haosul etic din Romania acestor ani. As spune ca dimpotriva. Ceea ce nu inseamna ca George Balan nu observa ce se intampla. O face insa cu detasarea unui sacerdot al valorilor vesnice, acele valori despre care scria candva filosoful D. D. Rosca.
L-am rugat pe dl George Balan sa contribuie cu cateva reflectii pe acest blog de idei, pornind de la dialogul purtat de mine cu H. R. Patapievici despre Katyn, Dostoievski si Raul radical in veacul al XX-lea. Mi-a trimis eseul pe care il public mai jos, original si heterodox, sfasiat si sfasietor, un cri de coeur nascut din traditia unui umanism ranit.
“IDOLA MENTIS”
de George Balan
Adică idolii minţii: aşa îi numea Francis Bacon pe acei oaspeţi înşelători care, instalându-se neinvitaţi în spiritul omenesc, nu numai că-i limitează libertatea dar îi determină înţelegerea vieţii. In fruntea lor stau Dumnezeu şi Diavolul, personaje pe care omul le-a creat din frică, dar mai ales pentru că – aşa cum spunea Kant- “nu îndrăzneşte să facă uz de propria-i gândire”.
Că atrocităţile totalitarismului vin de la Diavolul (cu majusculă
deoarece, în general, acesta e privit ca persoană) este o reprezentare
provenitoare din incapacitatea noastră de a răspunde pentru ceea ce noi înşine concepem şi comitem. Istoria omenirii debordează de grozăvii care depăşesc tragediile de la Katyn sau Auschwitz. Oare hecatombele celor două războaie mondiale au o cauză mai pun malignă sau sunt mai justificabile în faţa oricărei adevărate conştiinte decât asasinatele comunist-sovietice sau nazist-germane ? Imi amintesc un film american despre un reporter care participa la luptele din WW2 numai ca să înţeleagă de ce se măcelăresc oamenii. După tot felul de experienţe ajungea la concluzia dezolantă că în om e sădită voluptatea de a ucide, voluptate care iese la suprafaţă când i se oferă un < cârlig > politic sau religios de care să se agaţe. Nu Diavolul (imaginat în chip infantil de minţile superficiale şi superstiţioase) a inventat totalitarismul ci omul însuşi, ahtiat după putere şi părăsit de orice omenie în nebuneasca-i aventurare spre ţeluri paranoiace.
Cu Dumnezeu lucrurile nu stau altfel. Numele lui e rostit cu o uşurinţă care trădează o gândire oloagă. Deja Kant atrăsese atenţia, în secolul XVIII, că mintea omenească nu este capacitată să afle sau să formuleze ceva depre ceea ce se află dincolo de lumea în care trăim şi ne mişcăm.
Reprezentări despre Divin sunt posibile doar prin credinţă. Dar în ce şi în cine să crezi dacă vrei să nu te înşeli pe tine însuţi ? Si cum să iei în serios credinţa când îi vezi păruindu-se între ei pe cei care pretind că o slujesc? Pe vremea lui Kant nu existau încă nici comunism nici totalitarism, ceea ce însă nu l-a împiedicat pe regele Prusiei să-i interzică gânditorului a se mai pronunţa în chestiunile religioase. Iar el, chiar şi unul ca el, s-a conformat, atât de mare era puterea instituţiei religioase, în ciuda faptului că doar cu puţini ani înainte Frederic cel Mare, gânditor iluminist, o pusese la respect.
Dar agnosticismul kantian, ajutat pentru cei mulţi de libera cugetare voltairiană, a sădit în spiritul uman sămânţa îndoelii eliberatoare din care a crescut conştiinţa demnitătii omeneşti, a răspunderii individuale, a singurătăţii fundamentale. Cine a ajuns să-şi înţeleagă şi să-şi asume destinul – unica realitate transcendentă accesibilă aici pe pâmânt – nu are trebuinţă nici de Diavol nici de Dumnezeu. Sunt concepte absolut inoperante atât în istorie cât şi în viaţa de fiecare zi. Pure fantome, ele nu capătă realitate decât pentru că superstiţia sau felurite interese le-o atribuie.
Cu Dumnezeu omul nu devine neapărat mai bun : ce e istoria omenirii de la Cruciade până la <războaiele sfinte > (au avut şi românii unul !) ale secolelor XX şi XXI, dacă nu o monstruoasă prostituare a ceea ce este închipuit ca bun suprem ? In numele lui Dumnezeu a fost sâvârşit tot ce e mai incompatibil cu El. Iar aruncând vina pe Diavol, omul nu face decât să se lepede laş de propria-i responsabilitate.
Când Nietzsche şi-a rostit faimosul < Dumnezeu a murit >, a vrut să spună că felul tradiţional al oamenilor de a concepe Supremul şi-a epuizat total raţiunea de a fi : a devenit o mortăciune. Un gânditor de talia lui n-ar fi putut concepe prostia care din prostie îi este atribuită, filosofia lui e metaforică prin excelenţă. Iar noţiunea de < supraom >, din cauza căreia a fost făcut răspunzător pentru crimele de esenţă rasistă, nu însemna decât că omul trebuie să ajungă la o conştiinţă superioară a menirii şi răspunderii sale. De altfel Novalis, cu aproape un secol în urmă, gândea în aceeaşi direcţie spunând că nu e deajuns să fii om, că trebuie să fii mai mult decât atât. Desigur, cuvintele sunt neputincioase să exprime adecvat felul dumnezeesc de a concepe omul, felul uman de a concepe dumnezeirea, dar această neputinţă e cu prisosinţă compensată prin ceea ce ne spune Muzica. O Toccata de Bach, un cuartet de Mozart sau Beethoven, o simfonie de Bruckner ne catapultează instantaneu pe acel plan existenţial unde începi să intueşti imanenţa transcendenţei şi să presimţi adevărata măreţie a omului, dincolo de copilăreştile-i năluciri despre Diavol şi Dumnezeu. Măreţie latentă, doar potenţială, atâta vreme cât în individ nu s-a trezit deplina conştiinţă de sine – unică justificare a trecerii noastre prin această viaţă.
Ororile şi nebuniile vremurilor, mai ales cele legate de crimele
oricărui război, < drept > sau < nedrept >, sunt oglinda în care putem contempla zguduiţi neomenia noastră esenţială. Conceptele teologice pot linişti sau mulţumi doar pe cine nu are curajul să-şi gândească până la capăt rostul său pe această lume. Dacă va încerca s-o facă, atunci se va trezi în situaţia acelor evrei foarte habotnici care, în mijlocul rugăciunilor, se vedeau ca fulgeraţi de o întrebare blasfematoare : Dar unde erai, Doamne, când pe ai noştri îi secerau nimicitor ?
O, va răspunde incurabilul, voi nu puteţi înţelege taina lui Dumnezeu care iubeşte într-atâta oamenii, încât nu numai că le-a dăruit unicul său fiu, dar le-a revelat holocaustul, genocidul şi mai ales inefabilul mister al totalitarismului. Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă.
