Umanism, totalitarism si catastrofe istorice

Adolescent fiind, l-am vazut prima oara pe George Balan la Sala Dalles, prin 1966 sau 1967, cand a tinut o prelegere despre Mahler si Bruckner (cred).  Era in perioada micro-dezghetului de la Bucuresti.  L-am ascultat ani de zile la radio, gratie lui am descoperit compozitori si interpreti geniali. Imi amintesc ce scria de pilda despre Dmitri Baskirev ori despre pianista franceza atat de admirata de Monica Lovinescu, Monique de la Bruchollererie.

Critic muzical de imens rafinament, George Balan este un erudit, subtil si original filosof al culturii. Imperiul esteticului insa nu este pentru el separat de cel al  istoriei reale. Generatia mea ii datoreaza faptul ca, prin pasiunea si intelepciunea cu care a slujit muzica, ne-a permis sa crestem in deplin respect pentru valorile umaniste. Fidel lectiei lui Thomas Mann, George Balan a ramas atasat, de atatea decenii incoace, nobletii spiritului. In anii dictaturii, a ales, ca si alti carturari de seama, ca si atatia alti oameni onesti, calea exilului.  Traieste in Germania, este in continuare o constiinta mereu vie, mereu nelinistita, un indragostit de libertate.  M-am bucurat nespus cand, acum cateva luni, am primit un mesaj de amicala solidaritate din partea sa.

Pentru mine, randurile domnului George Balan contrabalanseaza cu asupra de masura toate stupiditatile si mizeriile proferate de unii si de altii. Pentru ca aceste randuri isi au originea in afinitati de valori si n-au nimic de-a face cu valtoarea politica ori cu haosul etic din Romania acestor ani. As spune ca dimpotriva.  Ceea ce nu inseamna ca George Balan nu observa ce se intampla. O face insa cu detasarea unui sacerdot al valorilor vesnice, acele valori despre care scria candva filosoful D. D. Rosca.

L-am rugat pe dl George Balan sa contribuie cu cateva reflectii pe acest blog de idei, pornind de la dialogul purtat de mine cu H. R. Patapievici despre Katyn, Dostoievski si Raul radical in veacul al XX-lea.  Mi-a trimis eseul pe care il public mai jos, original si heterodox, sfasiat si sfasietor, un cri de coeur nascut din traditia unui umanism ranit.

“IDOLA MENTIS”

de George Balan

Adică idolii minţii: aşa îi numea Francis Bacon pe acei oaspeţi înşelători care, instalându-se neinvitaţi în spiritul omenesc, nu numai că-i limitează libertatea dar îi determină înţelegerea vieţii.  In fruntea lor stau Dumnezeu şi Diavolul, personaje pe care omul le-a creat din frică, dar mai ales pentru că – aşa cum spunea Kant- “nu îndrăzneşte să facă uz de propria-i gândire”.

Că atrocităţile totalitarismului vin de la Diavolul (cu majusculă
deoarece, în general, acesta e privit ca persoană) este o reprezentare
provenitoare din incapacitatea noastră de a  răspunde pentru ceea ce noi înşine concepem şi comitem. Istoria omenirii debordează de grozăvii care depăşesc tragediile de la Katyn sau Auschwitz. Oare hecatombele celor două războaie mondiale au o cauză mai pun malignă sau sunt mai justificabile în faţa oricărei adevărate conştiinte decât asasinatele comunist-sovietice sau nazist-germane ? Imi amintesc un film american despre un reporter care participa la luptele din WW2 numai ca să înţeleagă  de ce se măcelăresc oamenii. După tot felul de experienţe ajungea la concluzia dezolantă că în om e sădită voluptatea de a ucide, voluptate care iese la suprafaţă când i se oferă un < cârlig > politic sau religios de care să se agaţe.  Nu Diavolul (imaginat în chip infantil de minţile superficiale şi superstiţioase) a inventat totalitarismul ci omul însuşi, ahtiat după putere şi părăsit de orice omenie în nebuneasca-i aventurare spre ţeluri paranoiace.

Cu Dumnezeu lucrurile nu stau altfel. Numele lui e rostit cu o uşurinţă care trădează o gândire oloagă. Deja Kant atrăsese atenţia, în secolul XVIII, că mintea omenească nu este capacitată să afle sau să formuleze ceva depre ceea ce se află dincolo de lumea în care trăim şi ne mişcăm.

Reprezentări despre Divin sunt posibile doar prin credinţă. Dar în ce şi în cine să crezi dacă vrei să nu te înşeli pe tine însuţi ? Si cum să iei în serios credinţa când îi vezi păruindu-se între ei pe cei care pretind că o slujesc? Pe vremea lui Kant nu existau încă nici comunism nici totalitarism, ceea ce însă nu l-a împiedicat pe regele Prusiei să-i interzică gânditorului a se mai pronunţa în chestiunile religioase. Iar el, chiar şi unul ca el,  s-a conformat, atât de mare era puterea instituţiei religioase, în ciuda faptului că doar cu puţini ani înainte Frederic cel Mare, gânditor iluminist, o pusese la respect.

Dar agnosticismul kantian, ajutat pentru cei mulţi de libera cugetare voltairiană, a sădit în spiritul uman sămânţa îndoelii eliberatoare din care a crescut conştiinţa demnitătii omeneşti, a răspunderii individuale, a singurătăţii fundamentale. Cine a ajuns să-şi înţeleagă şi să-şi asume destinul – unica realitate transcendentă accesibilă aici pe pâmânt – nu are trebuinţă nici de Diavol nici de Dumnezeu. Sunt concepte absolut inoperante atât în istorie cât şi în viaţa de fiecare zi. Pure fantome, ele nu capătă realitate decât pentru că superstiţia sau felurite interese le-o atribuie.

Cu Dumnezeu omul nu devine neapărat mai bun : ce e istoria omenirii de la Cruciade până la <războaiele sfinte > (au avut şi românii unul !) ale secolelor XX şi XXI, dacă nu o monstruoasă prostituare a ceea ce este închipuit ca bun suprem ? In numele lui Dumnezeu a fost sâvârşit tot ce e mai incompatibil cu El. Iar aruncând vina pe Diavol, omul nu face decât să se lepede laş de propria-i responsabilitate.

Când Nietzsche şi-a rostit faimosul < Dumnezeu a murit >, a vrut să spună că felul tradiţional al oamenilor de a concepe Supremul şi-a epuizat total raţiunea de a fi : a devenit o mortăciune. Un gânditor de talia lui n-ar fi putut concepe prostia care din prostie îi este atribuită, filosofia lui e metaforică prin excelenţă. Iar noţiunea de < supraom >, din cauza căreia a fost făcut răspunzător pentru crimele de esenţă rasistă, nu însemna decât că omul trebuie să ajungă la o conştiinţă superioară a menirii şi răspunderii sale. De altfel Novalis, cu aproape un secol în urmă, gândea în aceeaşi direcţie spunând că nu e deajuns să fii om, că trebuie să fii mai mult decât atât. Desigur, cuvintele sunt neputincioase să exprime adecvat felul dumnezeesc de a concepe omul, felul uman de a concepe dumnezeirea, dar această neputinţă e cu prisosinţă compensată prin ceea ce ne spune Muzica. O Toccata de Bach, un cuartet  de Mozart sau Beethoven, o simfonie de Bruckner ne catapultează instantaneu pe acel plan existenţial unde începi să intueşti imanenţa transcendenţei şi să presimţi adevărata măreţie a omului, dincolo de copilăreştile-i năluciri despre Diavol şi Dumnezeu. Măreţie latentă, doar potenţială, atâta vreme cât în individ nu s-a trezit deplina conştiinţă de sine – unică justificare a trecerii noastre prin această viaţă.

Ororile şi nebuniile vremurilor, mai ales cele legate de crimele
oricărui război, < drept > sau < nedrept >, sunt oglinda în care putem contempla zguduiţi neomenia noastră esenţială. Conceptele teologice pot linişti sau mulţumi doar pe cine nu are curajul să-şi gândească până la capăt rostul său pe această lume. Dacă va încerca s-o facă, atunci se va trezi în situaţia acelor evrei foarte habotnici care, în mijlocul rugăciunilor, se vedeau ca fulgeraţi de o întrebare blasfematoare : Dar unde erai,  Doamne, când pe ai noştri îi secerau nimicitor ?

O, va răspunde incurabilul, voi nu puteţi înţelege taina lui Dumnezeu care iubeşte într-atâta oamenii, încât nu numai că le-a dăruit unicul său fiu, dar le-a revelat holocaustul, genocidul şi mai ales inefabilul mister al totalitarismului. Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă.

Şamanism peronist: Alianta “Noii Drepte-Stangi” din Romania

Simt nevoia sa fac o marturisire nascuta dintr-o mare tristete. In 2002, cand am primit Premiul “Bratianu” al Partidului National Liberal, acordat unei personalitati care nu face parte din partid dar a contribuit substantial la afirmarea valorilor liberale, am fost miscat si onorat.  Am venit la Bucuresti (eram la Viena intr-un stagiu de cercetare), am luat cuvantul la sediul Institutului de Studii Liberale, am vorbit despre traditia acestui partid, am citat din Dinu Bratianu si din alti fruntasi liberali lichidati de comunisti.  Am aratat cum s-a opus Dinu Bratianu deportarilor de evrei in Transnistria, cum a rezistat PNL-ul subminarii comuniste a democratiei romanesti.  Am insistat asupra rolului acestui partid ca vector al modernizarii intelectuale, politice si economice a Romaniei.  Decizia de acordare a acestei prestigioase distinctii era semnata de figuri importante ale PNL. Intre altii, Alexandru Paleologu.  Nu ma indoiesc ca, daca ar fi fost intre noi, domnia sa ar fi protestat in aceste zile.  Dupa stiinta mea, cu exceptia senatorului Raymond Luca (care, intre timp, a revenit cu un comunicat ce include cuvinte dure la adresa presedintelui Basescu), nici o personalitate liberala nu si-a exprimat rezervele ori dezacordul (nu mai zic dezgustul) in raport cu ceea ce este de fapt capitularea lui Antonescu in fata lui Voiculescu. Cred ca bietul Horia Rusu se rasuceste in mormant. In ceea ce ma priveste, nu vad nici o legatura intre PNL-ul care mi-a acordat acel premiu si formatiunea aservita de Dan Voiculescu.  Intre acel PNL si actuala emanatie a orgoliului supradimensionat al lui Crin Antonescu.

“Am doua maini, declara generalul-aventurier, demagogul iluzionist Juan Domingo Peron: una dreapta si una stanga, pe care le folosesc dupa necesitati”.  Aceste cuvinte ar putea fi motto-ul carierei actulului lider al PNL.  Alianta, care, ne asigura Crin Antonescu, este si comasare, si unificare, ba poate, pe linia acestui bombardament al sinonimelor, si fuziune, cartel ori contopire, spre a nu mai vorbi de osmoza, simbioza ori metamorfoza, deci alianta PNL-PC (si urmeaza PSD, adica “Şepilov care li-sa alaturat…”, spre a ma referi la amintrile lui Ion Iliescu) tine de samanism politic.  Din decembrie 2009 incoace, deci de cand cei trei crai s-au dus la Timisoara sa consfinteasca nesfanta lor comasare in statu nascendi, tot asa o tin acesti bataiosi politicieni. Anunta motiuni de neincredere (care capoteaza inainte de a fi luate in serios de cineva), mobilizeaza o tot mai precara “baza de masa”, se declara dimineata de stanga, la pranz de centru, iar seara, pentru a domi linistiti, de dreapta.  Macar pesedistii nu au anuntat (inca) convertirea la dreapta politica (vine si asta, nicio grija).  Mastile si etichetele sunt schimbate precum batistele ori sosetele.

Avem de-a face cu o recrudescenta a peronismului, fenomen pe care il prevedeam in cartea mea “Fantasmele salvarii” (editia originala, Princeton University Press, 1988, paperback 2009, trad. rom., de Magda Teodorescu, Polirom, 1999). Ceea ce filosoful polonez Leszek Kolakowski numea “ruinele miscatoare ale bolsevismului” zamisleste aceste constructii baroce in care valori altminteri incompatibile se regasesc sub umbrela unui oportunism devastator. “Nu ne intereseaza trecutul (dovedit-VT) lui Dan Voiculescu”, proclama ritos Crin Antonescu. Dar, in acelasi timp, nu uita sa insinueze ce si cum despre un (nedovedit) trecut al lui Traian Basescu.  Dascalul de istorie se transforma intr-un extrem de selectiv “arheolog de biografii”.

Oamenii acestia pot efectua orice salturi mortale, pot trece de la dreapta la stanga si viceversa fara framantari, fara agonii morale, fara introspectii, fara o minima nevoie de marturisire publica a propriilor motivatii. Mancurtizati ei insisi, ne cred pe toti lipsiti de memorie. Axiofobi ei insisi, ne cred pe toti afoni la capitolul valori. Crin Antonescu este unul dintre putinii politicieni romani de mare vizibilitate care a semnat Declaratia de la Praga. Ce simte acum in comasata alianta cu un trust de presa si un ziar (numite adeseori partid) care au ca scop negarea trecutului totalitar si reabilitarea securistilor?  O intrebare care-si contine raspunsul. Este ceea ce eu numesc, asadar, omul-magician, iluzionistul de serviciu care scoate porumbei, pisicute, soricei si iepurasi din palarie. “Omul elastic” despre ca Dan Tapalaga a scris un memorabil, definitiv articol.   Iata concluzia:

Dar poate omul elastic ne va spune peste cateva zile ca vi s-a parut, ca n-a incheiat vreodata alianta cu omul-pisica, care a cazut mereu in picioare si s-a furisat in Parlament, parazitand alte partide sau chiar in Guvern, adus de Basescu pe post de “solutie imorala”. Acum doua luni se jura ca nu are “nici o intelegere cu PC sau cu Dan Voiculescu”, desi toata lumea il vedea rasfatat seara de seara in studioul Antenelor. Prin urmare, daca va rupe hartiile cand va constata ca motanul turnator catarat in spatele sau il trage in jos inseamna ca vi s-a nazarit. Omul elastic s-a comasat, unit, aliat cu omul pisica doar in vis.

Ce flexibilitate de nevertebrata, ce traiectorie politica ametitoare. Cum sa amesteci albul si negrul cu atata lejeritate? Ce sinteza gresita s-a produs in acest personaj de sex politic incert? Si totusi, multi aplauda, sedusi de flicflacurile exectuate de omul elastic pe platoul Antenelor, sub bagheta dresorilor – bufoni Gadea si Ciutacu. Desigur, stiti deja cine despre cine-i vorba. Numele lui este azi Crin Antonescu, desi nici asta nu-i foarte sigur. In cazul oamenilor supraelastici, totul se poate schimba de pe o zi pe alta.

http://www.hotnews.ro/stiri-8186501-omul-elastic.htm

Recomand aici si excelentele postari ale lui Cristian Patrasconiu, analize pertinente ale implicatiilor acestei stupefiante imbratisari (Pactul Antonescu-Voiculescu).  Ca si Cristi, ma intreb ce are de spus acum liderul PN despre proaspatul sau aliat, dupa ce in 2006 tuna si fulgera contra Monei Musca?  Ce au de spus seniorii liberali, ce spune Varujan Vosganian despre iminenta infratire cu PSD?  Ce are de spus Bogdan Olteanu?  Ce gandeste Calin Popescu-Tariceanu? Ma rog, cand Molotov sosea la Berlin in 1940, la gara se intona “Internationala”. Aliantele obliga.  Imediat dupa 23 august 1939, dupa semnarea Pactului Molotv-Ribbentrop, Arthur Koestler a rupt definitiv cu Stalin, cu Cominternul, cu bolsevismul. Astept sa vedem cine va rupe cu actuala conducere PNL dupa semnarea Pactului Antonescu-Voiculescu?  Dupa stiinta mea, cu exceptia senatorului Raymond Luca, nicio personalitate liberala nu si-a exprimat dezacordul (nu mai zic dezgustul) cu capitularea lui Antonescu in fata lui Voiculescu.  Cred ca bietul Horia Rusu se rasuceste in mormant.

http://patrasconiu.ro/

Recomand exceptionalul editorial al lui Mircea Cartarescu:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-un-partid-de-tombatere-917541.html

Iata un fragment:

A fugi de Băsescu ca să te arunci în braţele lui Voiculescu este una dintre cele mai absurde opţiuni luate în absurditatea vieţii noastre politice postdecembriste.

Despre Katyn, Dostoievski si Diavolul in carne si oase (un dialog cu H.-R. Patapievici)

Exista carti menite sa schimbe perspective mult-timp sedimentate, sa ne scoata din confortul conventiilor istoriografice.  Cartea lui Timothy Snyder Bloodlands. Europe Between Hitler and Stalin ( Basic Books, 2010)  propune o noua viziune asupra regimurilor genocidare din Europa intre 1930 si 1945.  In acei ani au fost ucisi 14 milioane de oameni ca efect al unor programe ideologice maniacale, urmarite cu diabolica perseverenta de catre dictatorii totalitari, Djugasvili si Schickelgruber.  Pregatesc o recenzie-eseu despre lucrarea profesorului Tim Snyder (care va fi tradusa la Humanitas). Intr-un schimb de mesaje cu H-R. Patapievici ii semnalam un pasaj extraordinar (il sintetizez aici):

“Sediul NKVD-ului din Kozelsk (locul de unde aveau sa fie transportati la Katyn spre a fi impuscati aproape cinci mii de militari si civili polonezi) era in manastirea Optyn in care se petrece discutia dintre Ivan Karamazov si Zosima despre ceea ce este ingaduit cand nu mai exista transcendenta (posibiltatea ori imposibiltatea unei moralitati fara divinitate). Dumnezeu fusese ucis, polonezii insa erau convinsi ca El traieste si se inchinau, faceau rugaciuni, praznuiau Invierea.  Amintesc ca armata poloneza era multinationala, ca ofiterii din cele trei lagare care aveau sa fie ucisi, deci si de la Kozelsk, erau civic, nu limitativ etnic polonezi.  Asadar:  ‘They (NKVD-istii) represented a Soviet answer to that question: only the death of God allowed for the liberation of humanity.  Unconsciously, many of the Polish officers provided a different answer: that in a place where everything is permitted, God is a refuge.  They saw their camps as churches, and prayed in them.  Many of them attended Easter services before they were dispatched to their deaths.’ (p. 138)  Intr-adevar, intr-o lume din care Dumnezeu a fost expulzat, cum se mai poate distinge intre Bine si Rau?”

Iata raspunsul lui H.-R. Patapievici pe care il public cu acordul sau. Il consider un remarcabil document intelectual si moral:

Intr-adevar, Volo, tulburator….. Insa istoria asta imi sugereaza, in mod nelinistitor, si altceva: faptul ca si popoarele (colectivitatile, adica) asuma decizii morale in mod la fel de net precum indivizii: cu acea ocazie, polonezii s-au comportat in bloc potrivit premisei “Dumnezeu exista”, in timp ce rusii, la fel de compact, potrivit premisei ca “Dumnezeu nu exista”. Ce ma nelinisteste este acest aspect de “logica a colectivelor”, prin care un Nae Ionescu (de pilda – nu era insa singurul, in epoca) incerca sa inlocuiasca logica indivizilor. Daca logica colectivelor e falsa, cum cred ca este, atunci cum poate fi explicata “coerenta” de individ a colectivitatilor?

Raspunsul ar putea fi acesta. El se bazeaza pe distinctia dintre colectivitati normale si colectivitati totalitare, pe care o introduce raportarea diferita la rau. In bine, coerenta e data de universalitatea limitarii, care determina pentru toti oamenii conditiile a ceea ce se cade si nu se cade (silogismul moral ia forma: “Daca Dumnezeu exista, atunci numai lucrurile decente sunt permise”). In rau, coerenta e data tot de un soi de universalitate a limitarii, care e insa acum determinata ca obligativitate a limitarii: iar aceasta obligativitate nu mai fixeaza universalitatea unui comportament, ca in morala normala, ci impune, simultan, doua lucruri, ambele tipice regimurilor totalitare: absolutul supunerii colective la ordin si relativismul constiintei morale executante (silogismul moral ia forma: “Daca Dumnezeu nu exista, atunci mi se poate impune orice, iar adevarul rezulta din participarea la executie”).

Ceea ce mi se pare de retinut in gindul pe care mi l-a sugerat pasajul din Snyder adus in atentie de tine este ca din premisa “Dumnezeu nu exista” nu decurge maxima “Totul e permis” decit in regimurile politice normale (cum era cel in care traia Dostoievski); in regimurile totalitare, din premisa “Dumnezeu nu exista” decurge maxima “Orice ordin poate fi executat”.

Si cred ca mai poate fi adaugat ceva, referitor la raul totalitar: raul „normal” este intrinsec limitat (atit ca intentie, cit si ca numar de victime); raul totalitar este in principiu nelimitat (atit ca intentie, cit si ca numar de victime): raul totalitar contine in el necesitatea esaladarii indefinite a raului.

Nu cred ca Dostoievski ar fi putut imagina uciderea om cu om a 21.000 de suflete, la rind, de dimineata pina seara, de catre semenii sai rusi. In conceptia lui, totul i-ar fi impiedicat sa faca asta (duhul ortodox, spiritul slav, omenia omului simplu, frica de Dumnezeu etc.). De aceea, in ciuda demoniei sale simbolice, Verhovenski e inca in logica crimei individuale si a puterii limitate. Dostoievski traia intr-o vreme in care oamenii inca nu puteau intelege ca ”totul este permis” nu inseamna chiar ca totul este cu adevarat  permis. Totul inseamna totalitatea posibilitatii, or caracterul la propriu ilimitat al raului totalitar nu poate fi imaginat intr-o societate normala. Iti dai seama de ilimitarea cu adevarat ametitoare din raul totalitar numai angajindu-te in faptuirea lui, care implica intotdeauna trecerea de la „in proportie individuala” la „in proportie de masa”.

De ce nu functioneaza, in totalitarism, mecanismele moralitatii normale? Pentru ca societatile totalitare isi anesteziaza faptuitorii impotriva constiintei ca faptuiesc raul prin pervertirea simtului lor privind raul „normal”: iar aceasta se face prin deschiderea mintii individuale spre ceea ce poate cu adevarat insemna „totul e permis”, la scara colectiva. Principalul continut al  transgresarii moralitatii normale, pe care il face cu putinta deprinderea oamenilor oblisnuiti cu practicile totalitare, consta in faptul ca “totul este permis” devine un indemn indefinit la ilimitare, potrivit principiului „Daca ceva poate fi profanat, atunci el trebuie cu necesitate profanat”.    

Care e mecanismul care permite o astfel de escaladare ilimitata a raului? Cred ca raspunsul nu poate ocoli angajarea teologicului (in definitiv, toate ideologiile totalitare sunt religii seculare atee). Sentimentul meu este ca noutatea pervertirii totalitare a simtului normal al raului consta in faptul ca prin „exterminarea nelimitata” e cautata nu doar uciderea unui numar de oameni, ci batjocorirea in toti cei care ramin inca in viata a ideii insesi de om; iar in ideea de om nu e urmarita doar batjocorirea omului, ca persoana fizica, ci batjocorirea chipului lui Dumnezeu sadit in conditia umana. Ceea ce face raul totalitar un rau intrinsec ilimitat tine de faptul ca la originea sa se afla setea de a nimici fizic chipul lui Dumnezeu imprimat in chip metafizic in conditia umana. Este ceea ce face din desfasurarea efectiva a raului totalitar o intilnire istorica cu Diavolul in carne si oase.   

6 minute de delir: Urlete, isterie, palmuirea legii

Exista imagini in fata carora ramai efectiv fara cuvinte.  Priviti halucinanta scena de la incercarea de evacuare a sediului PRM, urmariti gesticulatia lui Vadim Tudor, tranzitiile subite de la furie apoplectica la bufonerie isterizata.  Un comportament  de macho turbat, specific pentru fantasmele militarismului falocratic cu nostalgii anotonesciene si ceausiste.  Daca ar putea, ar infiiinta maine (ori chiar azi) lagare in care sa-i expedieze pe toti cei care indraznesc sa i se opuna. Ar face-o cu sprijinul securistilor pe care i-a cultivat cu fraterna dragoste de-a lungul atator decenii, inca din perioada cand scria articole huliganice la “Saptamana” lui Eugen Barbu.  Pe cine blameaza Vadim?  Evident, pe Traian Basescu.  Ma mir ca n-a vorbit inca de Marko Bela, de GDS ori de Fundatia Soros.

Acesta este europarlamentarul peremist, personajul tragicomic cu vocabular de birjar, demagogul care a ajuns in turul doi la alegerile din 2000, vicepreseintele Senatului Romaniei pana in decembrie 2009, decorat de Ion Iliescu cu “Steaua Romaniei”, sicofantul de serviciu al ceausismului,  sabotorul en titre al condamnarii comunismului, propagatorul xenofobiei, al antisemitismului in formele cele mai vehemente.  Nu cred ca s-a mai intamplat ceva similar in vreo alta capitala din lumea post-comunista. Ori, daca s-a intamplat, presa democratica si societatea civila au reactionat imediat cu oroare, indignare si revolta.

http://www.evz.ro/multimedia/video/detalii-video/video/europarlamentarul-vadim-tudor-a-facut-scandal-la-evacuarea-sediului-prm.html

Iata un fragment din excelentul comentariu semnat de Dan Tapalaga pe “Hotnews”:

Ce a facut Vadim Tudor marti, umilind politisti, injurand executorul judecatoresc (alta femeie de toata isprava, care s-a comportat uluitor de civilizat sub ploaia de injuraturi si pahare cu apa aruncate in fata) a fost o noua tentativa de ingenunchere a statului de drept. Pentru cum s-a comportat, in orice tara din lume Vadim Tudor era luat pe sus, legat fedeles si dus cu girofar, fie de medici, fie de politisti. La noi, televiziunile l-au rasfatat o zi intreaga cu transmisii in direct, cu temenele si plecaciuni gretoase iar politistii se purtau ca niste elevi scosi la tabla cu lectia nefacuta luati la refec de un diriginte dus cu plutele.

Te astepti ca jurnalistii de talk show de la Antene si Realitatea, asa spalati pe creier cum par tot mai des, sa arate – dupa 20 de ani de la caderea comunismului si patru de la intrarea in UE – mai mult respect pentru valori indiscutabile, cum ar fi, de pilda, dreptul de proprietate. Sa accepte, macar formal, daca n-au internalizat acest lucru, ca proprietatea e sfanta, nu e moft, cum zicea Iliescu in urma cu vreo zece ani. Ca justitia e justitie pentru toti, ca o hotarare definitiva si executorie trebuie respectata, aplicata si nu subminata la televizor, desi nu exista nici un indiciu temeinic de abuz. Pe scurt, ca statul de drept trebuie incurajat sa functioneze, nu obstructionat la tot pasul. In ordonanta presedintiala, hotararile pronuntate sunt executorii, spre deosebire de actiunea de fond, unde nu se poate trece la evacuare decat dupa parcurgerea celor 3 instante. 

Macar un sentiment foarte uman de solidaritate fata de o femeie agresata isteric si injurata ca la usa cortului trebuia sa-i oblige pe jurnalisti la pozitii neechivoce si sa-l evacueze pe Vadim Tudor din spatiul public in cursul zilei de marti, sa-i taie accesul la microfon. Toleranta fata de violarea verbala a executorului judecatoresc, o femeie altfel curajoasa si decenta, n-are justificare.

Insa Realitatea si Antenele l-au recuperat pe Vadim Tudor, ele l-au salvat de la disparitie. Lor, unor jurnalisti tineri din pacate, li se datoreaza in primul rand ca personaje sinistre ca liderul PRM sau Gigi Becali sunt astazi in Parlamentul European, nu in groapa de gunoi a istoriei. Ei, jurnalistii si stapanii lor, sunt marii vinovati. Ei au reanimat monstul politic numit Vadim Tudor. Jurnalistii lor, ai lui Vantu si Voiculescu, inghit la comanda si cu placere broasca raioasa  din simplu motiv ca injura puterea mai obscen ca nimeni altul. Cine altcineva mai are curajul sa prezica, la ore de varf, in direct, ca Basescu va muri rapid de cancer la ficat? Cine il invita constant sa delireze ore in sir la televizor?

Aceleasi televiziuni i-au acordat astazi lui CVT spatii largi, generoase, i-au propagat cu repetitie obsedanta urletele si laturile, ocultand mereu fondul problemei. I-au pus in circulatie toate elucubratiile fara sa exprime minime dubii. Decenta ii obliga la rezerve majore fata de comportamentul sau si sa-l taxeze fara echivoc. 

Vadim Tudor si PRM calca in picioare dreptul de proprietate, legea, agreseaza autoritatea statului, le ia politistilor chipiele de pe cap, calomniaza si insulta, dar televiziunile tin o zi intreaga ticalosia in direct pe ideea ca si acest caz, poate fi, la o adica, dovada abuzurilor si coruptiei din groaznica dictatura basesciana.

In cazul evacuarii lui Vadim Tudor, autoritatile trebuie sa mearga pana la capat iar pentru comportamentul sau de marti va trebui sa raspunda penal. Altfel, va parea victoria unui nebun impotriva democratiei. Evacuarea sa din spatiul public mai dureaza, din pacate. ​

Asimetrii ciudate: presiuni politice si (in)decenţa morala

Cu ani in urma, H.-R. Patapievici a scris un eseu de o arzatoare intensitate etica pe terma dublelor standarde in confruntarea experientelor totalitare (“Doua masuri si un morman de cadavre”).  Salut acum excelenta interventie a sociologului Rasvan Lalu pe forumul de la www.contributors.ro la articolul meu despre “Barbarie, poezie, salvare”.  O preiau aici pentru ca mi se pare ca formuleaza cu mare claritate mizele dezbaterii despre ciudata asimetrie a reactiilor de condamnare a regimurilor totalitare (“gemenii totalitari” despre care scria candva Gustaw Herling-Grudzinski, intelectualul critic polonez antifascist si anticomunist).  In august 1939, cand s-a semnat la Kremlin infamul Pact sovieto-german, Arthur Koestler a rupt definitiv cu comunismul, convins fiind ca Djugasvili si Schickelgruber impartaseau aceeasi ura de nedomolit impotriva civilizatiei burgheze.  In interventia sa, Rasvan Lalu se refera la articolul meu si la dialogul purtat de mine cu comentatorii de pe forum. (VT)

Atât textul iniţial cât şi explicaţiile date cu tact şi răbdare de autor cred că epuizează tema, cel puţin în limitele în care a fost abordată aci: răspunsul Comisiei Europene este unul politic, la o problemă cu implicaţii în primul rând morale. Aici stă, cred, toată contradicţia gestului Com. Eur., care a sacrificat decenţa morală unor interese şi presiuni politice.

De altfel, răspunsul Com. Europ. este un model de jargon eurocratic, ipocrit, birocrat, cinic şi absurd, care se ascunde după rezultatele unui studiu despre modul în care crimele totalitare sunt tratate în statele europene (publicat acum un an de Carlos Closa Montero) pentru a argumenta că legislaţia prea diferită a statelor EU şi lipsa unei jurisprudenţe în materie împiedică adoptarea unei legislaţii europene asupra crimelor totalitarismului, adică exact aceleaşi argumente invocate în 2007 pentru a adopta legea EU care face posibilă pedepsirea negării genocidului naţional- socialist (!)

Este poate util de reamintit că informaţiile de presă sunt rareori pertinente şi deseori dezinformează, chiar dacă nu neapărat intenţionat. Cererea celor şase miniştri de externe şi refuzul Com. Europ. nu face excepţie. Nimeni nu a cerut vreodată punerea pe acelaşi plan a genocidului naţional-socialist( termenul de „Holocaust“ mi se pare impropriu, confuz şi edulcorant) cu crimele perpetrate timp de 70 de ani de regimurile comuniste europene, printre care, evident, şi exterminări în masă. La fel, nimeni nu a cerut specificarea prin lege a termenului de „crime comuniste“ sau a vreunuia înrudit. Tot ce s-a cerut în „scrisoarea celor şase“ a fost extinderea criteriilor ce definesc crimele împotriva umanităţii astfel încât pe lângă violenţa (dusă până la exterminare) pe criterii de apartenenţă rasială, etnică, naţională ori religioasă să se pedespsească şi violenţa/exterminarea pe criterii sociale şi politice. O cerere de etică elementară. A fost respinsă.

Nu este mai puţin adevărat că nimeni nu împiedică statele să incrimineze crimele comuniste, preamarirea, minimizarea ori negarea lor, în acelaşi regim juridic ca şi cele naţional-socialiste. Până acum au făcu-o doar Cehia şi Polonia, nu întâmplător nesemnatare ale scrisorii cu pricina. Statele semnatare au dorit probabil să obţină mai întâi o legislaţie europeană în materie, care să le ofere ulterior un puternic mijloc de presiune asupra parlamentelor naţionale în vederea preluării ei la nivel naţional.

Cine-şi aminteşte de spectacolul mizerabil din Parlamentul României cu ocazia Declaraţiei de Condamnare a Crimelor Comunismului, îşi poate lesne imagina cum ar fi primită de către acelaşi parlament o propunere legislativă care să pedepsească solidarizarea cu crimele comuniste.

Despre punerea în acelaşi plan a naţional-socialismului şi comunismului, cred că s-a scris aici suficient pentru ca şi beneficiarii unei naşteri târzii să poată fi convinşi de justeţea ei. De subliniat că nu este vorba de o apropiere empirică, născută din similitudini fortuite de metode, mijloace sau expresii ideologice, ci de o înrudire profundă, ca două ramuri născute din acelaşi trunchi, al cultului salvării prin ură şi distrugere. De altfel, bibliografia internaţională despre subiect este cuprinzătoare, pentru cine vrea să se lămurească. Întâmplător este un domeniu în care avem şi noi, prin Tismăneanu, un membru în bibliografia obligatorie.

Citind comentariile, de altfel interesante, mi s-a confirmat existenta unei reactii de plictiseala, satietate, ba chiar respingere vis-a-vis de anticomunism la (o parte din) tânara generatie din România. Este rezultatul unei munci asidui de diversiune, raspândirea confuziei si ducere în derizoriu, executata de Securitate în ultimii 20 de ani, pe fondul degradării învăţământului, care a găsit în generatia tânara, mai fragila, încă neformata şi, prin forţa lucrurilor, neinformata, ţinta ideală pentru această uriaşa misitficare. Dacă la asta mai adăugăm şi exasperarea românilor faţă de malformaţiile prezentate lor drept „capitalism“ şi „democraţie“ autohtone, atunci este uşor de înţeles lehamitea şi sentimentul oamenilor că sunt trădaţi din toate direcţiile.

Convertiri…

S-au stins din viata, in 2010, doi celebri filosofi iugoslavi. Spun iugoslavi pentru ca asa au fost cunoscuti ei in anii cand se opuneau dogmatismului stalinist, sovinismului exclusivist si despotismului “luminat” al maresalului Tito. Ma refer la Mihajlo Markovici si la Svetozar (Sveta) Stojanovici. Markovici a luptat in armata de partizani, s-a opus apoi cominformismului, a studiat logica in Anglia, cu A. J. Ayer.  Stojanovici a scris carti esentiale de critica a socialismului birocratic.  Amandoi au participat la proiectul international de reconstructie a unui umanism marxist anti-totalitar numit PRAXIS, o revista, un nucleu de gandire, o tribuna de idei nonconformiste.  Au fost disidenti reali. Au fost persecutati, li s-a interzis dreptul sa predea la Universitatea din Belgrad, au publicat in samizdat si in Vest lucrari demistificatoare despre comunismul de tip sovietic. Markovici a predat la University of Michigan la Ann Arbor si la University of Pennsylvania din Philadelphia  (unde l-am cunoscut in 1983 si am devenit prieteni).  Stojanovici a predat multi ani la University of Kansas. Faceau parte amandoi din comunitatea internationala a luptatorilor pentru drepturile omului.  Erau (ori pareau a fi) spirite deschise, ostile oricarui tribalism, imuni la chemarile colectivismelor gregare.

In 1987, la New York, au participat la o conferinta internationala pe care am organizat-o pe vremea cand lucram la Foreign Policy Research Institute.  Dupa 1980, cei doi au urmat cai (doar partial) diferite. Mihajlo Markovici s- apropiat tot mai mult de Slobodan Milosevici si de sotia acestuia, Mirjana Markovici (coincidenta de nume), pana la punctul in care a devenit, in anii 90, vicepresedintele al Partidului Socialist si ideolog oficial al populismului etnocentric.  Devenise imposibil dialogul cu el.  Fusese, in 1985,  unul dintre autorii Memorandumului SANU (Academia de Stiinte a Serbiei), document emblematic al nationalismului radical. Vedea pretutindeni agenti albanezi, conspiratii catolice, intrigi germane.

Svetozar Stojanovici a mers in directia simbolizata de scriitorul Dobrica Ciosici, a ajuns chiar consilier al acestuia in momentul in care tribunul nationalismului sarb ajungea presedinte.  Revista Praxis International a capotat exact din aceste ratiuni: Stojanovici a incercat sa impuna o linie favorabila agendei intelectuale auto-victimizante reprezentata de Ciosici, alti membri ai comitetului redactional (in primul rand ganditoarea politica Sheyla Benhabib, pe atunci profesoara la Harvard, azi la Yale) s-au opus. Pe Svetozar l-am reintalnit in 2007, la conferinta “Stalinism Revisited” tinuta aici la Washington. Contributia sa poate fi citita in volumul pe care l-am editat, aparut in 2009 la Central European University Press.  Era obosit, regreta multe lucruri.  Am stat indelung de vorba, l-am intrebat despre Milosevici, daca il considera pe acesta iun nationalist radical. Mi-a raspuns: “A fost un oportunist radical”. 

Markovici si Stojanovici au intruchipat candva o promisiune umanista, o tentativa de resuscitare a spiritului critic. Au cedat apoi, au pactizat, au contribuit (cu intensitati diferite, ma grabesc sa o spun) la constitutirea si legitimizarea unui distructiv discurs nationalist (Stojanovici mult mai prudent, mai nuantat).  Profesionisti ai dialecticii, gaseau scuze dialectice pentru atatea aiuritoare salturi mortale.  Altii nu au facut-o: de pilda, Ljubomir Tadici, si el membru al grupului Praxis, tatal presedintelui sarb Boris Tadici.  Ori Zagorka Golubovici.  Ori Aleksa Djilas. Destinul post-1989 al disidentilor din Europa de Est este un subiect nu o data derutant.  Am scris aceste randuri nu fara mahnire, incitat de un text teribil de actual al lui Cristian Patrasconiu de pe blogul sau. 

http://patrasconiu.ro/?p=9050

In Memoriam Marin Constantin

A incetat din viata un mare artist, un om care si-a dedicat viata valorilor inaltatoare ale spiritului.  Am avut sansa sa fiu la Bucuresti in iunie 2010 si sa particip la festivitatea de la Sala Mica a Palatului organizata in cinstea maestrului Marin Constantin. Am stat de vorba atunci cu domnia sa, am discutat lucruri legate de necesitatea asumarii trecutului.  Am fost in acea seara de neuitat martorul unei veritabile avalanse a iubirii si gratitudinii pentru cel care a intemeiat o scoala si a reconstruit, impreuna cu discipolii sai, un univers al transcendentei prin muzica religioasa, atata timp interzisa sub regimul comunist.  In anii in care unii ridicau statuie imposturii de partid si de stat, maestrul Marin Constantin si corul Madrigal ne-au ajutat sa traim demn si sa nu ne pierdem speranta.  Transmit si pe aceasta cale cele mai sincere condoleante lui Noemi, lui Ion si familiilor lor.

Maestrul Marin Constantin, fondatorul şi dirijorul celebrului cor Madrigal, a murit, aseară, la vârsta de 85 de ani, informează Agerpres.

Compozitor şi dirijor, Marin Constantin a pus bazele corului Madrigal în 1963, fiind un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian şi baroc precum şi muzica tradiţională românească.

Născut în Uretea, judeţul Prahova, la 27 februarie 1925, a absolvit Conservatorul din Bucureşti (1949) şi a urmat în paralel Facultatea de Filosofie (pedagogie-psihologie). A fost doctor în muzicologie şi filosofie a muzicii (1985). S-a dedicat muzicii, debutând ca dirijor de coruri studenţeşti şi de amatori (1949-1953). Din 1954, a fost şeful sectorului muzical în Casa Centrală a Creaţiei Populare (1954-1955), director general, dirijor al Ansamblului Tineretului din România (1951-1974), secretar al Consiliului muzicii din Ministerul Culturii (1960-1965), apoi conferenţiar la catedra de dirijor de cor la Conservator (din 1960). Între 1966-1969 a fost directorul general al Operei Române.

 

A fost fondator, dirijor şi director pe viaţă al Corului de cameră Madrigal. Din 7 iulie 1963, când a avut loc primul concert, până la concertul de adio din 1999, a fost dirijorul Corului „Madrigal” al Conservatorului Bucureşti, un ansamblu de excepţie, care s-a făcut cunoscut prin numeroase turnee în toată lumea, întreprinse de-a lungul anilor. Maestrul a susţinut peste 3.500 de concerte în ţară şi în lume, în festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franţa), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franţa), Toamna Varşoviană (Polonia, Anul Marcian (Veneţia, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia, Ohridsko Leto şi Belef (Belgrad), Olanda etc.

A înregistrat zece discuri sub genericul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (comandă Columbia, SUA), CD-uri şi DVD-uri cu Madrigal, filme documentare.

Contribuţia în domeniul muzicii corale, ca dirijor şi compozitor, i-a fost recunoscută prin premii şi distincţii: premii la Concursul internaţional al Festivalului Mondial al Tineretului (Bucureşti -1953, Moscova -1957, Viena -1959), Premiul Criticii Muzicale Germane (Germania, 1971), „Il Sagitario d’Oro” (Italia, 1976), Diploma de onoare şi Premiul „Grand Due Adolf” (Luxembourg, 1979), Premiul excepţional A.T.M. (1983) pentru tratatul „Arta construcţiei şi interpretării corale” (1983), titlul de „Goodwill Ambasador UNESCO’” (1992), titlul „Omul Internaţional al Anului” (1990, 1992, 1994), titlul de „Doctor Honoris Causa” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1994), „Crucea Patriarhală a Sf. Sinod” din România (2000), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer (2000), Premiul pentru „Vocaţia măiestriei artistice”, oferit de Fundaţia Balcanii şi Europa (2006). Pentru întreaga activitate este menţionat în şapte ediţii „Who’s Who” din Anglia şi America şi în prestigiosul „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”.