Un zelot al stalinismului dezlănţuit. Cine a fost Nestor Ignat?

 Uitam prea repede cine au fost adevaratii responsabili ai terorii ideologice, psihologice si sociale din Romania comunizata. Se sterg cu buretele amneziei variile implicatii, complicitati, initiative criminale, campaniile distructive impotriva spiritului democratic, umilirea celor care refuzau sa ingenuncheze, persecutarea celor care indrazneau sa nu se prostitueze.  Nonagenarul activist Nestor Ignat, fostul student al lui Nae Ionescu la Universitatea din Bucuresti convertit in  ideolog al stangii leniniste, a fost vreme de decenii unul dintre acesti supremi politruci, un “indrumator” inflexibil si neiertator, iar o evaluare a biografiei sale care ignora ori minimalizeaza acest lucru devine de fapt o mistificare.  Despre acest lucru este vorba in articolul de mai jos scris impreuna cu istoricul Cristian Vasile.

Fanatism ideologic si dezabuzari tardive (Cazul Nestor Ignat)

de Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile

Constatăm – cu întristată mirare – faptul că în mai multe scrieri, relatări etc. despre diverşi potentaţi şi demnitari comunişti, care se întâmplă să se fi reprofilat (spre bătrâneţea care le-a adus ceva înţelepciune) inclusiv ca scriitori, artişti plastici, specialisti in film ş.a.m.d., se strecoară o doză de indiferentism faţă de cariera politică iniţială, precum şi o stranie decontextualizare. Astfel, biografia politică a multora – doar în plan secund: scriitori, critici şi teoreticieni literari etc. – a fost neglijată, când nu a fost chiar ocultată. Figuri centrale ale aparatului ideologic “indrumat” de PCR sunt in continuare membri ai Academiei Romane (cazul C. I. Gulian este cel mai scandalos, dar nu este singurul). 

Recent, a apărut o cronică privitoare la expoziţia de desene a lui Nestor Ignat (Daria Ghiu, „Nestor Ignat: Realitatea întoarsă pe dos”, Suplimentul Bucureştiul Cultural, nr. 104, 22 februarie 2011, p. 9; expoziţia este deschisă la Galeria Dialog între 17 februarie şi 30 martie 2011, curator şi consilier artistic fiind doamna Ruxandra Garofeanu). Ni se spune doar că Nestor Ignat a fost membru de partid din ilegalitate, redactor şi apoi redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia (1945-1962), precum şi preşedinte al Uniunii Ziariştilor din RPR/RSR. Expoziţia reuneşte desene care probează despărţirea netă a acestui intelectual comunist de triumfalismul dogmatic al ideologiei oficiale. Este probabil ca, în ultimii ani ai regimului, asemeni multor altor intelectuali care aparţinuseră stângii radicale (să-i amintim doar pe: Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Tudor Bugnariu, Niculae Bellu ori Henri Wald), Nestor Ignat a ajuns să deteste spectacolul grotesc al unei tiranii paranoice. Dar Ignat nu a fost doar un critic literar „vigilent”, un true believer de nivel mediu, un filosof activ o vreme activ pe „frontul ideologic”, ci unul dintre principalii arhitecţi ai utopiei. El nu era doar cel care aplica „linia Partidului” în cultura, ci chiar contribuia la formularea ei.  In plus, spre deosebire de Tudor Bugnariu care, in conditii de mari presiuni politice, in septembrie 1965, s-a opus prigoanei securiste instrumentata de Centrul Universitar de Partid impotriva studentilor acuzati de “revizionism” si “fascism”, fiind sanctionat cu vot de blam pe linie de partid si inlaturat din functia de decan al Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, Nestor Ignat nu a probat vreodata o similara verticalitate.

Ce înţelege un cititor mai tânăr din această simplă şi pretins neutră înşiruire de funcţii? De fapt, sub comunism nu a existat profesiunea de ziarist în sensul veritabil al acestui cuvânt; jurnalistul comunist era de cele mai multe ori un purtător de cuvânt al ideologiei oficiale. Cei care nu o făceau erau pedepsiţi prin marginalizare, stigmatizare, chiar arestare. Iar Nestor Ignat a fost, înainte de a fi critic de artă sau scriitor, un adevărat ideolog. A fost unul dintre cei mai zeloşi susţinători ai realismului socialist, strivitoarea şi unica metodă de creaţie; a făcut parte din prima echipă de „profesori“ ai Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (botezată „C.I. Parhon“), una dintre cele mai ideologizate instituţii de învăţământ superior. Împreuna cu Sorin Toma, Ofelia Manole, Mihail Roller, Ştefan Voicu, Traian Şelmaru, Nicolae Moraru, Paul Niculescu-Mizil, Ignat a făcut parte din grupul de zeloţi din anturajul imediat al lui Leonte Răutu, şeful de atunci al Direcţiei de Propagandă şi Cultură. Ulterior, Ignat s-a aflat în conducerea revistei teoretice a Comitetului Central al PMR/PCR, Lupta de clasă. Prin natura funcţiilor deţinute, a fost direct implicat în toate deciziile ideologice importante ale acelor vremuri.

În anii când se cerea lichidarea liderilor partidelor istorice, Nestor Ignat „deschidea“ cazul Lucian Blaga: „astăzi – scria Ignat în 1946 – când a început să se facă judecata criminalilor mari şi mărunţi, astăzi datoria noastră este să denunţăm, să spulberăm confuzia, să rupem măştile oricât de ticluite şi să aruncăm raza de lumină în bezna în care a colcăit fascismul. Trebuie să stârpim răul din rădăcină, să-l smulgem din cotloanele spiritului. De aceea am deschis «cazul Blaga»: ca să ştie toţi aceia care au visat viitorul într-un anume fel eonic sau mai puţin eonic. În speranţa că «deocamdată putem visa mult şi nepedepsit», că pedeapsa totuşi soseşte şi că în faţa judecăţii nimicitoare a istoriei nu are scăpare nimeni şi nimic“ (Viaţa românească, nr. 1, 1946; Apud Ana Selejan, Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, Cartea Românească, 2005, p. 119).

Consecinţele acestui gen de linşaj de presă se cunosc: peste numai un an, Lucian Blaga a fost izgonit de la Universitatea din Cluj, iar Nestor Ignat şi-a primit răsplata doi ani mai târziu: postul de profesor la Catedra de materialism dialectic a Facultăţii de Filosofie din Bucureşti. În acei ani, Nestor Ignat a fost unul dintre cei mai vehemenţi acuzatori ai „ideologiei obscurantiste a burgheziei”. Înfierările semnate de el nu difereau prin nimic de acelea semnate de Silviu Brucan ori Sorin Toma.

Nestor Ignat a fost un stâlp al propagandei comuniste în cea mai dură perioadă, un om care a făcut un rău enorm prin scrierile şi acţiunile sale. Nu ştim dacă vreodată şi-a exprimat regretul sau căinţa pentru ceea ce a făcut (din cate ştim, el este inca in viaţă, având 93 de ani). Sigur, trebuie să existe o balanţă: trebuie recunoscute meritele lui artistice din anii liberalizării; expoziţiile, poeziile şi ediţiile critice realizate de Nestor Ignat nu trebuie sub nicio formă ocultate sau desconsiderate. Dar echilibrul trebuie să funcţioneze în ambele sensuri. Altminteri devenim din nou vectori ai uitării; sacerdoţii stalinismului dezlănţuit nu trebuie trecuţi sub tăcere.

Acest articol precum si comentariile pot fi accesate pe:

http://www.contributors.ro/cultura/un-zelot-al-stalinismului-dezlantuit-cine-a-fost-nestor-ignat/

PS Semnalam cu intarziere recenzia datorata doamnei Gratiela Benga, aparuta in revista Viata Romaneasca, la volumul nostru Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile Raului, aparut in 2008, in colectia “Istorie contemporana” a Editurii Humanitas.  Cum reiese din articolul de mai sus, dezbaterea pe tema asfixierii culturii romanesti (dar a a celor ale minoritatilor nationale din Romania) in anii comunismului este departe de a se fi incheiat. Activistii “frontului ideologic”, diversii secretari ai CC, sefi de sectie, adjunctii lor, instructorii CC al PMR/PCR, conducatorii institutiilor de propaganda si in primul rand cei ai Scanteii, ai Luptei de clasa, politrucii de la scolile superioare “Jdanov” si “Stefan Gheorghiu” (rectori, prorectori, profesori), cabotinii cameleonici de la “Academia de Stiinte Sociale si Politice” (ea insasi avand statutul de sectie a CC al PCR), au contribuit cu totii la intoxicarea mentala a unei populatii tratata drept subiect (cobai) al unui experiment maniacal de inginerie sociala. 

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:sFDD44a4NRcJ:www.viataromaneasca.eu/arhiva/63_viata-romaneasca-11-12-2009/10_cronica-literara/509_in-fata-ultimei-instante.html+jebeleanu+tismaneanu&cd=60&hl=en&ct=clnk&gl=us&lr=lang_ro&source=www.google.com

Felicitari, Charles King! Despre geniu, moarte si vis la Odessa

Exista orase a caror istorie se citeste precum un roman politist. Cetati nascute din visuri, din hubris, din himere, din nazuinta de a sfida neantul si a afirma principiul vietii.  Cartea recent aparuta la editura Norton a a profesorului Charles King de la Universitatea Georgetown din Washington, unul dintre specialistii de varf pe plan mondial nu doar in chestiuni romanesti, dar in tot ceeea ce inseamna spatiul post-sovietic, este o asemenea izbanda intelectuala, romanul unui oras care a fost el insusi sursa atator poeme si naratiuni celebre.  Ma bucur intotdeauna sa scriu despre cartile prietenilor, iar in acest caz bucuria este cu totul speciala: Charles King a scris o carte o carte unica, a readus printre noi spectrele trecutului de o maniera atat de vie, atat de miscatoare incat cred sincer ca avem de-a face cu o opera de daruire totala. Ca unul pentru care numele Odessa inseamna atat de mult, ii multumesc in inima.

http://charles-king.net/odessa-genius-a-death.html

Vineri seara am fost cu Mary la libraria “Politics and Prose” la doi pasi de locuinta noastra de pe Connecticut Avenue unde Charles si-a lansat cartea. Lume multa, o prezentare captivanta, o avalansa de intrebari venite, cele mai multe, de la oameni pentru care Odessa se confunda cu prropiriile radacini genbealogice. Pentru multi, este vorba de orasul portuar din Sud, acel paradis multicultural in care, cum spunea Charles, nu a existat vreodata un ghetou (cu exceptia catastrofei din anii celui de-al II-lea razboi mondial cand orasul a fost ocupat de trupele antonesciene).  Pentru cei mai multi, Odessa toleranta, Odessa multi-etnica, Odessa in care nu exista discriminare (desi tot acolo avusese loc aberantul, monstruosul pogrom din 1905),  s-a naruit in timpul ocupatiei fasciste cand zeci de mii de evrei au fost ucisi (o parte din ceea ce Timothy Snyder numeste “Holocaustul prin gloante”). In mitologia veacului trecut, Odessa este indisociabil legata de “Crucisatorul Potiomkin” si de scena scarilor, poate cea mai faimoasa din istoria cinematografiei. Cum  nota recenzentul cartii in The Economist, Charles King demonstreaza ca Serghei Eisenstein a plasmuit acel moment, ca de fapt era vorba de fictiune filmica, nu de istorie factuala. Dar mai conteaza acest lucru cand vorbim despre un oras nascut din vis?

In vara anului 1941, evreii care s-au refugiat la Odessa nu-si puteau imagina ca acolo ar putea avea loc un masacru. Intre acestia, fratele tatalui meu, sotia sa si doi copii, arsi de vii in momentul represaliilor barbare ordonate de Antonescu. Institnctul mortii nu face parte din ADN-ul acestui oras solar.  Odessa, observa Charles King, are ceva in comun cu Neapole. As adauga Marsilia. Un Neapole care a cunoscut teroarea comunista si pe cea fascista, avantul iluminist si genunea totalitara.  Oras al serenadelor nocturne, al orchestrelor care canta pana in zori de zi, al invalizilor cu acordeoane, cu balalaici, flasnete si cu decoratii sovietice pe piept, al sinagogilor abandonate si al celor reconstruite, al catedralelor ortodoxe si catolice, asa l-am cunoscut in 1998. Orasul lui Mark Bernes, vedeta a filmului si a slagarului sovietic, ale carui discuri de gramofon imi erau puse de mama mea prin 1955, dupa turneul sau in Romania cand a interpretat chiar un cantec pentru “dragul oras Buharest” (m-am bucurat cand Charles a pomenit acest nume pe care nu l-am mai auzit rostit de vreo cinci decenii…)

Oras al paradoxurilor, al ereziilor, al fantasmelor si utopiilor, deci al imprevizibilului, Odessa a fost locul in care a trait si a scris, pana in momentul emigarii, Vladimir Jabotinsky, marele ganditor, romancier si jurnalist, traducator din Dante in limba rusa, fondatorul revizionismului sionist, rivalul lui David Ben Gurion si al Goldei Meir, mentorul lui Menahem Begin si Yitzhak Shamir, mort in Statele Unite in timpul razboiului, cand se afla intr-o campanie de fund raising.  Vreti sa intelegeti de unde vine Benjamin Netanyahu, cititi-l pe Jabotinsky, foul Odessei! Cine a citit memoriile lui Arthur Koestler stie cat de inflentat a fost autorul lui Darkness at Noon de ideile lui Zeev (asa s-a numit dupa ce a ajuns in Palestina) Jabotinsky.

Voi scrie pe larg despre acest volum minunat, un exemplu de curaj istoriografic, de acuratete stiintifica si de rafinament stilistic, publicat de editura Norton in superbe conditii grafice. Odessa a fost orasul lui Benia Krik, celebrul gangster si escroc din cartierul Moldavanka, imortalizat de Isaak Babel, marele prozator ucis de NKVD in 1940, magnetul poetilor damnati si ai pictorilor avangardei. In anii liberalizarii hruscioviste, aici a inflorit o scoala cinematografica ilustrata, intre alte figuri marcante, de Kira Muratova (mama ei a fost doctorita Natalia Scurtu, o importanta si dura ilegalista al carei sot, Iuri Korotkov, tatal Kirei, a fost impuscat ca partizan in anii razboiului).  Charles a scormonit cu o admirabila pasiune in arhive, a descoperit documente cutremuratoare, inclusiv delatiuni din anii razboiului.  Sper ca avem cat mai curand o editie romaneasca a acestei carti magistrale.  Voi incheia acest articol cu cuvintele lui Isaak Babel, citate de profesorul Steven Zipperstein in recenzia sa din The New Republic:

“If you think about it, it is a town in which you can live free and easy. Half the population is made up of Jews, and Jews are a people who have learned a few simple truths long the way. Jews get married so as not to be alone, love so as to live through the centuries, hoard money so that they can buy houses and give their wives astrakhan coats, love children because, let’s face it, it is good and important to love one’s children.”

PS Tocmai am citit (7 martie) o frumoasa cronica la cartea lui Charles King semnata de Matthew Kaminski, membru al Boardului Editorial al Wall Street Journal:

http://www.thedailybeast.com/blogs-and-stories/2011-03-05/odessa-by-charles-king-and-the-philosophy-breakfast-club-by-laura-snyder-review/?cid=hp:mainpromo6

Evaporarea noimelor: Andrei Plesu despre “dictatura lui Basescu”

Sa spui ca Romania traieste intr-o dictatura, ca au disparut libertatile democratice, ca arbitrariul absolut domneste peste vietile oamenilor, ca statul de drept este distrus de catre cei alesi spre a-l apara, ca actualul guvern este cel mai jalnic din intreaga istorie a tarii (mai jalnic decat guvernul Chivu Stoica ori decat guvernul Dascalescu?), ca Traian Basescu este o combinatie de Hitler, Mussolini, Stalin, Ceausescu, Castro ori Lukasenko tine de o inflatie de hiperbole care anuleaza de fapt semnificatia termenilor cu care operam. A perora incontinent despre “cezarism” si “bonapartism” sfideaza evidentele si ne trimite catre gradul zero al necumpatarii conceptuale.  Dreptul la normalitate, despre care scria N. Manolescu la inceputul anilor 90, inseamna tocmai acest respect pentru realitate si refuzul de a ne lasa atrasi pe panta nalucirilor, himerelor si fobiilor incontrolabile.

Daca aceste enormitati ar fi debitate doar de catre diversi analfabeti politic, ar fi trist, dar suportabil. Lucrurile intra intr-o zona dezolant-abisala atunci cand aceste aiureli sunt proclame urbi et orbi de catre persoane care aspira la statutul de intelectuali publici. Unii chiar sunt. Nu ma refer la domnii badeagadea si alti ciutaci, ci la figuri cunoscute ale vietii culturale. Nu au decat sa-l critice cat doresc pe Traian Basescu ori pe alt om politic, dar, ca si Andrei Plesu in articolul din “Dilema Veche” pe care il reiau mai jos, cred ca trebuie sa nu renuntam la proprietatea termenilor. Exista noime in gandire si vorbire, iar ele nu trebuie siluite numai pentru ca nu ne place un personaj sau altul.  Altfel aruncam totul in derizoriu, in persiflare, in bascau pseudo-doctrinar, in bagatelizare ieftina si in final in zona dispretului insolent pentru victimele reale ale unor dictaturi reale. (VT)

Proprietatea termenilor

de Andrei Plesu

Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză. Cînd ai de-a face cu o prostie, e ridicol să mobilizezi muniţie de război. Ceea ce mă preocupă – ca să nu zic că mă deprimă – este iresponsabila manevrare a cuvintelor, delirul semantic şi istoric, lipsa de respect pentru proprietatea termenilor. 

Cînd poţi să spui orice, de-a valma, fără altă acoperire în afara umorilor proprii, ajungi în situaţia să nu mai poţi spune nimic. Nimic care să poată fi luat în serios. Ca în snoava despre ţăranul care alarmează lumea strigînd, în glumă, că vine lupul, iar cînd vine de-adevăratelea, nu-l mai crede nimeni. Poţi avea o sumedenie de motivaţii, obiective sau subiective, pentru a intra în conflict politic, ideologic, economic sau psihologic cu Traian Băsescu. Realitatea oferă, ca să zicem aşa, material suficient pentru orice atac. Aşa stînd lucrurile, e de neînţeles de ce trebuie să faci recurs la o irealitate. Rezultatele vor fi, inevitabil, dezastruoase. Îmi pot imagina, rapid, patru asemenea rezultate: 

1) Te faci vinovat de abuz lingvistic. A numi „dictatură“ situaţia din România de azi e a ignora sensul propriu al cuvîntului „dictatură“, sau a adăuga „democraţiei originale“ trufandaua unei „dictaturi originale“. O dictatură în care „dictatorul“ nu dispune de unanimitate nici în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sînt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară“, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „dictatură“ e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă, iar a evacua de pe forum-ul unei gazete obscenităţile şi agramatismele se numeşte cenzură. Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vînjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi.

2) Te faci vinovat de o grosolană rea-credinţă. Trebuie să fii ori otrăvit de furie, ori insuficient intelectualmente, ca să faci analogii de tipul Băsescu-Mubarak, Băsescu-Lukaşenko, Băsescu-Ceauşescu (cu specificarea că Ceauşescu era mai bun…), sau, delir suprem – la limita kitsch-ului – Băsescu-Hitler. Cînd asemenea comparaţii ies din gura cîte unui puber întîrziat, ajuns, prin accident, în avanscena politică, înţeleg. E o probă de ignoranţă cu privire la Mubarak, Lukaşenko şi Hitler, de inexperienţă cu privire la Ceauşescu şi de obrăznicie juvenilă. Dar cînd asociaţii de acest gen vin de la oameni în toată firea, te cruceşti. Te întrebi, inevitabil, dacă sînt simple forme de prostie, sau îndîrjiri paranoice, salturi sinucigaşe în afara realităţii. 

3) Te comporţi jignitor faţă de victimele adevăratelor dictaturi. A folosi cuvîntul „dictatură“ cu o iresponsabilă nonşalanţă, a-l manevra electoral, a-l avea oricînd la îndemînă pentru orice înfruntare politică înseamnă a bagateliza un concept care, în alte ţări (Cuba, Coreea de Nord, Iran, Belarus etc.), are o consistenţă dramatică, cu efecte criminale. E degradant şi periculos să te joci cu astfel de cuvinte. E dezgustător să faci din conotaţiile sumbre ale dictaturii o „metaforă“, o flaşnetă de partid, o sperietoare pentru gloată. 

4) Obţii, politic vorbind, efectul invers decît cel scontat. Din două, una: ori e adevărat ce spui („e dictatură!“), dar atunci e curios că, spunînd-o, nu eşti deja la puşcărie, ori nu e adevărat, şi atunci te califici ca mincinos şi demagog şi sfîrşeşti prin a-l victimiza pe presupusul „dictator“, ceea ce, pentru el, e rentabil. Nu trebuie să fii un fanatic al lui Traian Băsescu pentru a nu digera acuzaţii mai curînd suprarealiste. Constaţi uimit că, în loc să ducă bătălia pe terenul dur (şi foarte ofertant) al faptelor, politicienii se bulucesc pe o pistă falsă. În loc să se lupte cu adversarul, se străduiesc, infantil, să-i facă un portret de bau-bau. Am mai spus-o: Traian Băsescu trebuie să mulţumească pentru ultimul lui succes electoral mai ales celor care, de ani de zile, şi-au făcut o misiune din a-i ronţăi surtucul şi care, acum, în ceasul al doisprezecelea, invită poporul să apere „democraţia“ printr-o lovitură de stat. Actorilor politici din opoziţie le-aş da un sfat: dacă într-adevăr vreţi să „scăpaţi“ de Băsescu, opriţi-i pe proşti, pe isterici şi pe lichele să-l mai înjure. Lăsaţi loc liber pentru argumentul credibil, pentru critica inteligentă, articulată, de o calmă severitate.

PS Versiunea largita a textului meu si comentariile pot fi accesate pe linkul:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/evaporarea-noimelor-andrei-plesu-despre-dictatura-lui-basescu/

Caini, papagali, corbi si soareci: Fabule anti-nostalgice despre comunism

Muzeul imaginar al comunismului este un bestiarium, o colectie de chipuri incremenite in obsesiile constrangatoare ale unei religii seculare degradate. Slavenka Drakulic, cunoscuta scriitoare croata care traieste in Suedia, ne invita sa vizitam acest muzeu in compania unor animale care ne pot spune lucruri insolite, insa cat se poate de revelatoare despre experimentele practicate de comunisti. Absurdul sistemului este descoperit (devoalat, demascat, demistificat) prin ochii fiintelor necuvantatoare, dar extrem de lucide. Un corb care este cumva implicat in sinuciderea misterioasa a premierului albanez Mehmet Shehu (mai tineti minte romanul lui Ismail Kadare “Succesorul”?), un caine din Romania care mediteaza orwellian la injustitiile unui sistem ce se pretinde egalitarist, loialul caine al lui Jaruzelski, numit “Napoleon”, toata aceasta zoologie fantastica este de fapt de un crud, neiertator realism.  In scrierile sale, Slavenka Drakulic reabiliteaza subiectivitatea, scrie cu nedisimulata durere, dar si cu un contagios sarcasm, nu mimeaza o imposibila, fictiva neutralitate.  Comunismul s-a exercitat pe si prin oameni in carne si oase, cu pasiuni, drame, emotii, abdicari, unii mai onesti, alti mai putin, unii mai ticalosi, altii dimpotriva.  Pe langa ceea ce a fost istoria politica, a existat si nivelul cotidianitatii, al supravietuirii prin interiorizarea, mai mult sau mai putin efectiva, a miturilor sistemului.  Sistemul se voia vesnic si nu erau multi cei care ii anticipau finalul. Scria candva Kolalowski ca toti stiam ca formatiunile de tip sovietic nu aveau cum sa reziste, dar nimeni nu a putut prefigura momentul si modalitatile in care se va intampla marele naufragiu. Au existat cativa disidenti faimosi, inyre care Andrei Amalrik, care pariau pe un sfarsit mai degraba apropiat in timp, dar si ei se bazau, in mare masura, pe ceea ce cehama gandire deziderativa.

Pentru ca s-a opus tribalismului militarist, Slavenka Drakulic a fost candva denuntata de regimul Tudjman ca una dintre “vrajitoarele din Zagreb”. Buna ei prietena, profesoara de sociologie politica, Vesna Pusic, a scris in acei ani una rticol care a surprins perfect natura unor regimuri de genul Iliescu, Tudjman, Milosevic: “dictaturi cu legitimatitate democratica”. 

Inzestrata cu un admirabil talent de prozatoare si cu o exceptionala acuitate de reporter , Slavenka Drakulic a  scris carti de o mare valoare morala, intre care “N-ar face rau nici unei muste” despre criminalii de razboi din fosta Iugoslavie adusi in fata Tribunalului de la Haga. Volumul, ecou original al faimoasei carti de Hannah Arendt despre procesul Eichmann, tradus de Catrinel Plesu, a aparut in romaneste in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la editura Curtea Veche.  Reiau aici cuvintele de sustinere de pe coperta a patra datorate lui Andrei Plesu:

„Am fost cucerit de farmecul sângeros al acestei cărţi. Farmec: textul se desfăşoară prietenos, direct, obţinând adâncimea fără afectare metafizică, fără abuz analitic. Sângeros: un sondaj în «banalitatea» cruzimii, în «firescul» aiuritor al inumanităţii, în misterul cotidian al răului. Slavenka e în acelaşi timp tandră şi intransigentă, înţelegătoare şi nemiloasă. Nu rămâne în alb-negru, dar nu cade niciodată în cenuşiu. Suita de portrete pe care o oferă echivalează cu o întreagă bibliotecă de etică sau de filosofie a istoriei.“

Recenta ei carte, “A Guided Tour Through the Museum of Communism: Fables from a Mouse, a Parrot, a Bear, a Cat, a Mole, a Pig, a Dog, and a Raven”, aparuta la Penguin Books, este recenzata de Timothy Snyder in The New Republic.

Slavenka Drakulic va vorbi studentilor mei la Universitatea Maryland pe 5 aprilie si la Universitatea Georgetown pe 6 aprilie (invitata de Cristina Bejan care este anul acesta Ion Ratiu Post-Doctoral Fellow).  Inainte de a sosi la Washington, ea va vorbi la Boca Raton, invitata de profesoara Noemi Marin, la Florida Atlantic University.  Timothy Snyder, profesor de istorie la Universitatea Yale, va vorbi la Universitatea Maryland pe 15 martie despre cartea sa “Bloodlands” (seara va conferentia la Ambasada Poloniei).

Dintre cartile Slavenkai Drakulic, toate recomandate studentilor mei si pe care le recomand celor interesati de marile tensiuni din ultimele decenii ale veacului trecut ca si de natura nationalismului si populismului in zilele noastre,  as aminti “How We Survived Communism and Even Laughed”, “Cafe Europa” si “The Balkan Express”.

Ma leaga de scriitoarea croata o veche prietenie (as pomeni ca suntem amandoi nascuti pe 4 iulie). Ne-am cunoscut in martie 1992 la conferinta organizata de “Partisan Review” pe tema rolului intelectualilor in schimbarile politice din Europa de Est. Sa-i mentionez, dintre participanti, pe Saul Bellow, Czeslaw Milosz, Adriana Babeti, George Konrad, Susan Sontag, Norman Manea, Edith Kurzweil, Mircea Mihaies, Adam Michnik, Doris Lessing, Vasili Aksionov, Ralph Ellison, Adam Zagajewski, Hans Magnus Enzensberger, Dubravka Ugresic, Ivan Klima, Jacob Weissberg (dezbaterile pot fi citite in numarul special al revistei aparut in toamna anului 2002). Ne-am vazut apoi de multe ori, ne-am imprietenit, Mary si cu mine, cu sotul ei, Richard Schwartz, romancier si jurnalist suedez de o mare cultura si sensibilitate istorica.  Regret ca, desi ne-au invitat in repetate randuri, n-am reusit sa facem o vacanta la ei, in casa de la Istria.

Cartea Slavenkai Drakulic, ironica si amara, recenzata acum elogios de Timothy Snyder, ar trebui tradusa cat mai curand in romaneste. Scrisa de o autoare pentru care luciditatea este o conditie existentiala, o ganditoare care care stie sa destrame curajos deghizarile abile ale minciunii, cartea nu este un tratat erudit despre comunism (exista de-acum destule, unele pasionante, altele aseptice), ci un necrolog definitiv al unei formatiuni care a esuat lamentabil in visul de a construi o noua civilizatie. 

Orwell taught that a satirical fable could introduce us to Stalinism. For our own post-communist age, Slavenka Drakulić summons her own group of animals, each with its own literary genre, and each with a story to tell about life in a communist country. The mouse and the mole, the pig and the parrot, the raven and the bear, the cat and the dog, all seek and find ways to remind us of a time and place, and to teach us the difference between our habitually stale commemoration of the graying past and the warmth and wetness and dread and darkness of life truly and bravely recalled. This daring triumph of literary style transforms a receding epoch into the eternal present, beautifully rendering the dilemmas of life under communism as sharp instances of moral tragedy and poignant examples of the limits of self-knowledge. Literature here is an aide de mémoire of why we choose to forget.

http://www.tnr.com/book/review/museum-communism-slavenka-drakulic

Actualitatea demonilor lui Dostoievski

O stanga care continua sa pedaleze pe vechile mituri anti-capitaliste, anti-liberale si anti-burgheze ramane ostateca unui mod de gandire vetust, nu-si poate depasi propriile insecuritati si nevroze.  Repeta la infinit clisee prafuite, isi ignora martirii reali, se obstineaza sa fredoneze acelasi utopic leitmotiv al egalitatii redistributioniste, fara a lua in consideratie pericolele majore la adresa libertatii. Criticii bolsevismului de la stanga (Martov, Karl Kautsky, Rosa Luxemburg, mai tarziu Cornelius Castoriadis si colegii sai din grupul “Socialisme ou Barbarie”), au identificat samburele dictatorial al ultra-centralismului leninist. La fel, marii ganditori liberali si conservatori (Fr. Hayek, Raymond Aron, Karl Popper, Isaiah Berlin, Norman Cohn), care insa au avertizat asupra originii profetic-socialiste (deci nu doar leniniste) a acestei patologii politice si sociale.  Se nastea cultul frenetic al unui partid infailibil, in final o constructie malefica, devoratoare si aut0-devoratoare. Organizatia revolutionara, punctul arhimedic al praxisului leninist, dobandea atribute magice, iar membrii ei actionau, precum cei hipnotizati de Neceaiev, ca niste somnambuli politici.  In 1918, Max Weber a spus ca vor trece o suta de ani de la luarea puterii de catre bolsevici pentru ca proiectul socialist sa poata redeveni onorabil.  Terorismul statal fusese ridicat la rang de principiu absolut. Mai mult, pe urmele precursorilor sai din organizatia “Narodnaia Volia”, Lenin nu vedea vreo problema in lichidarea in masa a celor suspectati drept inamici ai “progresului”. Iata mai jos un alt fragment din dialogul purtat cu Cristian Robu-Corcan si cu Liviu G. Stan, aparut in lunarul Obiectiv Cultural.

La noi, paradigma „societăţii civile” şi-a găsit susţinători în exponenţii gândirii de dreapta. Este stânga incapabilă de a produce gândirea care să o scoată din obsesia „preluării puterii” şi a controlului absolut, adică să se îndrepte spre valorile unei societăţi libere, civile?

VT: Diavolul este in detaliu (cand nu este in istorie!). Depinde despre care stangă vorbim. Problema Romaniei (si nu doar a ei) este ca notiunea insasi a unei politici onorabile de stanga a fost compromisa de ororile si absurditatile totalitare. Sigur, se poate recurge la sofisme precum cele practicate de Ion Iliescu, afirmand ca Nicolae Ceausescu nu era de fapt de stanga, ca dictatura comunista a” a intinat” niste idealuri presupus nobile, oneste, imaculate. Dar, orice-ar spune acesti ideologi impenitenti, Ceausescu a fost un om al stangii radicale, a crezut cu sinceritate in acele idealuri marxiste care au definit revolutiile leniniste din veacul al XX-lea: industralizare, Omul Nou, eclesiologia partidului unic, soteriologia dialectica. Ceausescu era un marxist, chiar daca unul rudimentar, incult, primitiv.  Stanga trebuie sa se reinventeze dupa comunism, sa se desparta de o maniera persuasiva de trecutul totalitar, sa-si revendice o mostenire uitata, ocultata, anihilata.  Ma refer la traditia social-democratiei antifasciste si anticomuniste (Serban Voinea, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Eftimie Gherman, Constantin Titel Petrescu).

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/51917-vladimir-tismaneanu-qa-ierta-nu-inseamna-a-uitaq.html

Cel mai important este ca stanga sa renunte la mitologiile ingineriei sociale, sa se desparta de o viziune salvationista despre progres,sa abandoneze demonizarea obsesiva a capitalului. Imi amintesc ca in memoriile sale Nadejda Mandelstam povesteste ca Osip Mandelstam, marele poet, ii spusese ca autunci cand a auzit prima oara cuvantul progres– avea cinci ani – a izbucnit in plans…  Cornelius Castoriadis, Boris Souvarine, Norberto Bobbio si Claude Lefort, Sidney Hook au fost oameni de stanga, dar nu mai putin critici ai ideologiilor si regimurilor dictatoriale.  problema este ca stanga radicala a fost intodeauna anti-liberala, ca i-a displacut profund, as zice visceral, pluralismul. De-aici si entuziasmul cu care ganditori ai extremei stangi ne-leniniste (Chantal Mouffe, Ernesto Laclau, spre a-i numi pe cei mai interesanti) s-au indreptat in ultimii ani spre ideile anti-liberale ale lui Carl Schmitt (recomand aici excelenta biografie a lui Schmitt datorata lui Jan-Werner Muller, A Dangerous Mind).  Nu vreau sa simplific excesiv, se stie ca Schmitt, un anti-liberal virulent care a devenit la un moment dat filosoful juridic al celui de-al Treilea Reich, a fost interesat de textele lui Walter Benjamin (Giorgio Agamben a scris lucruri facinante pe acest subiect). Ceea ce vreau sa spun este ca radicalismele de sens contrar se unesc in dispretul pentru ceea ce ambele directii percep drept proiectul filistin, mediocru, plat si aplatizant al parlamentarismului burghez. A fost tradusa in romaneste, tot la Polirom, cartea lui Mark Lilla despre aceste spirite nesabuite. As aminti exceptionala, premonitoria si teribil de actuala lucrare a lui Eric Voegelin, Religiile seculare, tradusa si prefatata de Bogdan Ivascu si aparuta in colectia „Zeitgeist” pe care o coordonez la editura Humanitas. Pe scurt, demonii lui Dostoievski raman actuali, n-au disparut, sigaliovismul este o ispita doctrinara continua, mitul Turnului Babel este viu (si va ramane probabil atata timp cat cat exista profetism, atata timp cat exista zeloti, deci atata timp cat exista omenirea), Serghei Neceaiev-Piotr Verhovenski se reincarneaza ca lider al unor secte mereu dispuse sa arunce civilizatia in aer…

Societatea civila: Intre mit politic si reverie intelectuala

Cat de mult a contat societatea civila in (auto)distrugerea sistemelor comuniste? In ce masura a existat societate civila in alte tari decat Polonia? A fost vorba de un contagios miraj conceptual ori de o realitate sociala palpabila? O carte influenta de la sfarsitul anilor 80 (“The Gorbachev Phenomenon”) de Moshe Lewin, considera ca nu putem explica ascensiunea liderului reformator de la Kremlin ignorand presiunea sociala creata de miile de asociatii informale care cereau deschidere politica si culturala (glasnost). Sistemele de tip ideocratic incep sa de-totalitarizeze (conceptul lui Agnes Heller) tocmai prin resurectia societatii civile si prin extinctia pasiunii ideologice in randurile potentatilor.  Despre aceste lucruri am discutat cu Cristian Robu-Corcan si cu Liviu G. Stan in dialogul aparut in excelenta revista Obiectiv Cultural.  Precizez ca volumul lui Stephen Kotkin (cu contributia lui Jan T. Gross) a aparut in 2010, tradus de Catalin Cindea, in colectia “Constelatii” a editurii Curtea Veche.

În „Societatea necivilă”, Stephen Kotkin şi Jan T. Gross fac o analiză lucidă a falimentului structurilor comuniste, identificând exponenţii nomenklaturii ca fiind cei care au ruinat de fapt sistemele totalitariste, cei care constituie, în fond, “societatea necivilă”. Dar ce este societatea civilă?

VT: Cand am scris în noiembrie 2009 despre cartea lui Stephen Kotkin (Jan Gross este autorul capitolului despre Polonia) în Times Literary Supplement, am spus că preţuiesc noua abordare, dar că rămân convins de rolul ideilor (inclusiv ideea societăţii civile) în năruirea sistemelor de tip leninist. Adam Seligman chiar are o carte cu titlul “The Idea of Civil Society”. Polemica lui Kotkin se îndreaptă în special către Timothy Garton Ash (a se vedea cartea acestuia, “The Uses of Adversity”, superb tradusă în româneşte de Catrinel Pleşu cu titlul “Foloasele prigoanei”). Pentru Kotkin, analişti (istorici, politologi, filosofi) precum Garton Ash, Jacques Rupnik, John Keane şi subsemnatul am fi “păcătuit” prin accentul exagerat, bazat pe un fel de wishful thinking, pe o realitate mult mai puţin influentă decât am sugerat noi. Anume – societatea civilă înţeleasă ca ansamblu de iniţiative, acţiuni, grupuri, mişcări situate între nivelul individual şi cel al partidului-stat. În acelaşi sens a scris şi regretatul Ernest Gellner despre societatea civilă şi rivalii săi într-o carte recenzată elogios de Michael Ignatieff în Foreign Affairs şi despre care am scris şi eu în Partisan Review. Kotkin nu este primul care critică acest accent ce i se pare exagerat pe tema societăţii civile. A făcut-o mai devreme sociologul Krishan Kumar într-o carte intitulată “Ideas and Ideals of 1989″. Dar Kotkin o face de o manieră apăsată, cu argumente economice şi sociale care nu pot fi trecute cu vederea, propunând o perspectivă alternativă, o altă paradigmă hermeneutică. În ce mă priveşte, am pledat întotdeauna, în scrierile şi prelegerile mele, pentru abordarea de tip multicauzal. Spre a relua o idee a marelui istoric care a fost François Furet, 1989 (ca şi 1789) nu a fost un bloc, un moment omogen, compact, fără sincope şi fracturi. Revoluţiile din 1989 nu au fost nici ideologice, nici teleologice, nu au avut o singură cauză şi, în mod cert, au avut numeroase efecte. Societatea civilă a contat, cum am scris în “Fantasmele salvării” (trad.rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999), a constituit un mit politic, o construcţie simbolică aptă să galvanizeze, să inspire adeziuni, loialităţi, angajamente colective. De la Georges Sorel încoace ştim că miturile politice se analizează prin funcţionalitatea şi credibilitatea lor, deci nu prin coeficientul lor de adevăr intrinsec. Nu adevărul lor importă, ci veracitatea. Un exemplu de mit politic este partidul de avangardă în viziunea lui Lenin. Dar şi resurecţia suveranităţii naţionale franceze în perspectivă gaullistă. În acest sens, mă disting de Kotkin şi nu cred că societatea civilă a fost doar o reverie, un vis social, o utopie construită de intelectualii critici care îi citiseră pe Tocqueville şi pe Gramsci.

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/51917-vladimir-tismaneanu-qa-ierta-nu-inseamna-a-uitaq.html#

Încerc să reiau aici teza lui Kotkin: adevărata cauză a căderii acestor regimuri a fost disponibilitatea birocraţiilor comuniste (“societăţile necivile” cum le numeste profesorul de la Princeton) de a le grăbi sfârşitul şi de a se metamorfoza în noile grupuri dominante, post-comuniste. Ajungem însă la întrebarea-cheie: de ce-ar comite aceste elite, obsedate cum erau de putere, acest gest sinucigaş, adică renunţarea de bunăvoie nu doar la monopolul puterii, dar chiar şi la hegemonie? Răspunsul meu, formulat încă din 1988 în cartea “The Poverty of Utopia: The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe” (Routledge, trad.rom. de Laura Lipovan la Polirom), este legat de ceea ce numesc declinul impulsului utopic. Societatea necivilă, profitocraţia comunistă, “noua clasă” despre care a scris Milovan Djilas (un gânditor despre care se ştie şi se vorbeşte foarte puţin în România), renunţă la putere pentru că nu mai crede în predestinarea sa istorică. Odată epuizat acest capital emoţional fierbinte, odată redusă ideologia la condiţia de ritual amorf, se nasc premisele prăbuşirii regimurilor comuniste. Sigur, intervine, după martie 1985, catalizatorul Gorbaciov. Dar Gorbaciov însuşi, ca exponent al societăţii necivile, porneşte pe calea reformelor radicale, pentru că vechile dogme se ofiliseră definitiv. După cum demonstrează biograful lui Gorbaciov, politologul britanic Archie Brown, în 1988 Gorbaciov era de-acum convins de obsolescenţa incurabilă a bolşevismului. Îl citise pe Eduard Bernstein, marele teoretician al socialismului democratic german, îmbrăţişase tezele acestuia, atât de criticate cândva de marxiştii revoluţionari, de la Plehanov şi Lenin la Troţki şi Rosa Luxemburg.